Zilele trecute, Marius Cruceru m-a chemat la emisiunea lui pentru a răspunde unor întrebări. Știu că talentul meu oratoric este aproape de nulitate. Și sper că nu i-am ratat emisiunea. Întrebările lui însă mi s-au părut extrem de importante. Am răspuns și în varianta domestică (acasă, în liniște, fără presiunea camerelor de luat imagini). Și sunt convins că voi dezvolta mult aceste răspunsuri. Încă mi se par schițate. Iată-le:

  1. De ce evanghelicii nu citesc?

Cred că, de fapt, creștinii evanghelici citesc. Cunosc evanghelici care citesc foarte mult. Problema evanghelicilor constă în ce anume citesc și de ce citesc? Și cred că există aici trei situații. Cel puțin atâtea cunosc eu. Mai întâi, sunt cei care citesc pentru a extinde sau extrapola tot mai mult adevărurile în care cred. E ca și cum ai încerca să vezi un adevăr din mai multe perspective. Este acea lectură utilă, care te ajută să aplici ceea ce știi la situații pe care este posibil să le întâlnești, fără a le fi întâlnit. În general, acești cititori preferă cărțile din regnul teologic, cărțile povățuitoare, sapiențiale, cu rădăcini adânci și directe în scriptură. Vorbim aici despre o majoritate. Majoritatea cititorilor evanghelici care citesc găsesc în lectură ceva util, practic. Și este normal, ba chiar recomandabil. Dar sunt și ceilalți cititori care încearcă să se cultive, care vor să acumuleze lecturi. Cititorii contemplativi, care citesc o carte așa cum te-ai uita la natură și te-ai mira de ceea ce vezi. Aceștia sunt foarte puțini. Ei găsesc în lectură ceva dulce. E ca și cum ai gusta diverse sortimente de ciocolată, doar ca să poți spune că nu ai trăit degeaba. Cititorii aceștia sunt foarte selectivi. Nu aș putea spune că sunt înfometați de lectură. Mai degrabă, sunt niște degustători. Dacă nu ar citi, le-ar fi totuna. Mai este un alt tip de cititor, cel care citește spre a se informa. Dar aici avem genul de cititor specializat, care citește sistematic informație specializată fie pentru că așa îi cere meseria, fie de dragul de a se informa. Cunosc pe cineva care nu poate trăi fără a se informa continuu despre tot ceea ce se întâmplă în lume. Sigur că, dincolo de aceste trei categorii, există și marea majoritate care nu citește deloc. Sau care citește doar Scriptura. Toate cele trei categorii de cititori pomenite mai sus au un numitor comun. Scriptura. Scriptura este o operă literară. Dacă am spune că evanghelicii nu citesc literatură, am minți. Fiindcă eu cred că toți citesc Scriptura, deși poate nu sistematic, nu zilnic, așa cum ar trebui sau așa cum ne sfătuiesc cei de la amvon. Problema apare când evanghelicii citesc doar Scriptura. Există această sintagmă, sola scriptură, prin care eu înțeleg că scriptura este autoritatea supremă atât în ceea ce privește crezul, cât și în ceea ce privește viața de zi cu zi. Nu o contest. Dar dacă o înțelegi în sens reducționist, dacă prin ea ajungi să pui sub interdicție alte cărți, apar o serie de consecințe nefaste. De exemplu, aplici ceea ce se întâmplă în scriptură la ceea ce ți se întâmplă ție fără a folosi epistema, fără a folosi ca reper ceea ce se întâmplă azi în lume, ceea ce definește astăzi omul și lumea lui. În Ezra, spre final, pentru a rezolva amestecul etnic, căsătoriile evreilor cu femei străine, îmi amintesc că prorocul a fost nevoit să analizeze fiecare căsătorie în parte. Fiecare situație era distinctă și dificilă, avea caracteristicile sale importante, delicate. Ezra nu putea să aplice o singură soluție la toate situațiile. Cei care încearcă să folosească Scriptura în litera ei pentru a rezolva o anumită problemă greșesc. Trebuie să folosească spiritul ei. Asta e greu când lecturile tale sau când perspectiva ta este limitată, este redusă la un singur model. Apoi, mai este limbajul de lemn. Tinzi să folosești limbajul biblic în situații care nu o cer. Autorii textelor scripturii au folosit un limbaj specific epocii lor. Noi folosim un limbaj specific epocii noastre. Dacă încercăm să impunem celorlalți limbajul biblic, considerându-l sfânt, relevant, distinct, greșim și chiar devenim ridicoli. Pentru că nu limbajul, nu semnificantul este sfânt, relevant, ci semnificatul, cel care e dincolo de cuvintele Bibliei. Aceste două tendințe, de a aplica situațiile biblice la situațiile de viață din acest moment fără un filtru epistemic, și, de asemenea, de a abuza de limbajul biblic pe motiv că doar acesta este sfânt, sunt tendințe care ascund un păcat grav: deificarea (idolatrizarea) Bibliei. Hristos nu ne cere ca, acolo unde este un conflict, să mergem și să aruncăm cu versete biblice sau să rezolvăm problema așa cum au rezolvat-o unele personaje biblice. Ne cere să fim aducători de pace. Iar pentru a fi așa, este necesar să analizezi situația, să o înțelegi, să ai capacitatea de a te pune în situația celor implicați în conflictul cu pricina. Nu poți face lucrul acesta dacă nu ai experiența vieții. Cu alte cuvinte, dacă nu cunoști cât de cât ce se întâmplă astăzi, cine este omul contemporan și cum este configurată lumea lui. Și aici ajung la esența problemei. Putem spune că evanghelicii nu citesc literatură. Fiindcă, atunci când citesc, ei urmăresc fie ceva practic, fie ceva care să le umple timpul. Niciodată însă nu caută ambele aspecte. Funcția literaturii este prinsă în expresia lui Horațiu, dulce et utile. Plăcerea literaturii este superioară fiindcă este o activitate dezinteresată. Utilitatea literaturii vine din aceea că ea impune o seriozitate estetică, o seriozitate a percepției. Această utilitate estetică nu există în mediul evanghelic decât cu câteva excepții. Grija pentru aspectul frazei, pentru derularea unei trame, pentru descrierea unei situații, pentru specificul unor personaje, acestea nu sunt interesante pentru evanghelic. Fiindcă nu îi folosesc la nimic. De fapt, nu sunt interesante fiindcă evanghelicul spune că el are deja așa ceva. În Biblie. Celelalte modele nu sunt atât de importante. Percepția lui nu poate fi, în cazul acesta, decât rudimentară. Warren și Wellek spun că literatură este doar acel text care nu încearcă să te convingă să faci ceva concret, care nu îți dă sfaturi. Este ceva dezinteresat dar, pe de altă parte, îți oferă o perspectivă asupra lumii pe care nu o cunoști. O perspectivă estetică. Sigur că se poate discuta mult și despre problema estetică. Fiindcă esteticul nu ține doar de calitatea stilistică a unui text, ci de lumea cărții, așa cum este ea modelată. Dumnezeu a creat o lume bună. Este instanța estetică ideală. Omul, având chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este chemat să se implice în lume estetic, fiind conlucrător cu Dumnezeu. Este chemat să creeze ceva bun, ceva bine construit din punct de vedere estetic. Să transforme lumea într-o lume tot mai bună. Lumea evoluează, chiar și în Eden. Nu stă pe loc. Adam este chemat să se implice în evoluția lumii, să îngrijească grădina, să numească animalele. La fel și azi, lumea evoluează. Iar noi trebuie să o înțelegem și să o transformăm continuu într-un loc mai bun, în ceva tot mai bun din punct de vedere estetic. Iată de ce a citi literatură contemporană este incredibil de important. Iar evanghelicii, pot afirma, nu citesc literatură contemporană. Nu-i interesează să transforme lumea aceasta într-o lume mai bună, ci într-o lume care poate fi așezată pe calapodul biblic. Ei vor mereu să dea înapoi timpul. Sunt nostalgici după biserică primară. Iată o atitudine inadecvată. Spunea cineva că este imposibil ca Dumnezeu să fie surprins de ceea ce se întâmplă azi în lume. Dumnezeu a comunicat cu lumea într-un mod specific, folosindu-se de cultura omului. La fel face și astăzi. Nu cred că Dumnezeul nostru a fost luat prin surprindere de formele actuale de comunicare. Însă sunt convins că El vrea ca acestea să fie folosite mai ales pentru a transforma lumea într-un loc mai bun, așa cum a intenționat încă de la creație. Iar noi, evanghelicii, nu prea suntem interesați de asta. Noi vrem să dăm timpul înapoi. Fiindcă nu ne interesează operele literare actuale. Ne interesează doar Biblia. Culmea e că nu ne interesează neapărat să trăim cum spune Biblia, ci mai degrabă ca în Biblie. De aceea imităm. Imităm un comportament biblic, imităm un limbaj biblic. Fiindcă doar asta citim, doar asta ne interesează. E ca și cum am citi o teorie. Când citești doar teorie, nu te gândești decât la teorii. Când citești narațiune, începi să ai propriile idei, propriile sentimente. Până la urmă, o bună parte din Biblie este narațiune. Dar din această narațiune creștinul evanghelic a făcut o teorie. A dispărut plăcerea lecturii. Caută în ea ceva ce i-ar folosi practic.

  1. De ce evanghelicii nu scriu beletristică?

Pentru că nu-i interesează. Nu-i ajută. Evanghelicul este, din ceea ce văd eu, un creștin extrem de pragmatic. El urmărește îndeaproape să trăiască conform adevărului în care crede. Urmărește să aplice, pas cu pas, adevărurile, așa cum le-a învățat din Biblie. Spuneam că literatura este ceva ce nu te pune să întreprinzi o acțiune concretă. Nu îți spune: fă așa ca să trăiești bine și mult. Nu este legiuitoare. Duce cu ea, prin personaje și acțiuni, epistema unei epoci. Cum evanghelicii nu sunt interesați de această trăsătură, nu sunt interesați nici de a modela un univers livresc care să-i definească în lumea sau în epoca lor. La ce bun, de vreme ce Biblia, spun ei, este actuală și relevantă, adică distinctă față de celelalte scrieri, care sunt umane și greșite. Ei bine, din acest motiv, am senzația că evanghelicii sunt tot mai depășiți de evoluția lumii. Cu toate că ei sunt chemați să influențeze această lume. Își ratează practic vocația.

Biblia nu ne spune ce să facem cu un telefon mobil. Însă un evanghelic ar putea scrie o proză scurtă în care să prezinte, narativ, drama unui individ care se luptă cu dependența de telefonul mobil. Poate chiar drama lui. În felul acesta, el ar putea să ofere o imagine măcar pedagogică cu privire la problema dependenței de tipul acesta. Firește, ar face-o dintr-o perspectivă biblică. Folosind adevărurile biblice ca autoritate supremă. Ar fi de ajutor sau ar fi ceva greșit, mă întreb?

Mai este și o altă dimensiune. Evanghelicii nu suferă. Nu mă refer la suferința fizică, ci mai degrabă la cea metafizică. Evanghelicii trăiesc în jurul adevărurilor. În jurul răspunsurilor. În centrul vieții lor se află mereu ceva obiectiv. A avea întrebări cu privire la acest ceva obiectiv înseamnă , pentru ei, a relativiza adevărul. Or, literatura este ceva profund subiectiv. Când spun asta (că e ceva subiectiv) nu mă refer la un proces de relativizare a adevărului, ci la lupta împotriva tendinței de a relativiza adevărul. Spuneam că, de pildă, în scena în care Petru începe să pășească pe apă, nu pașii pe apă sunt literatură, ci scufundarea din pricina îndoielilor. Literatura acolo se face, la nivelul acela, al îndoielilor, al întrebărilor, al sentimentelor și ideilor proprii. Iar evanghelicul fuge tocmai de acestea. Dintre cei mai mari scriitori, mulți au fost niște vicioși redutabili. Dostoievski, cel abia descoperit acum de evanghelici, era un împătimit al jocurilor de noroc. Și totuși, de unde atâta profunzime la un om vicios? De unde atâta profunzime la un bețiv și un sinucigaș ca… Hemingway? Pentru că oamenii aceștia se scufundau continuu. Sigur, nu spun că asta trebuie să facă și evanghelicii. Dar nu înțeleg de ce majoritatea crede că umblă pe apă, de parcă nu ar avea nici un dram de îndoială cu privire la credința sau faptele lor. Chiar nici un dram nu există? Nu cred. Și-atunci? Evanghelicii se cred gata mântuiți. Îngeri în această lume. De ce ar scrie despre o dramă interioară care nu există? Poate că, de fapt, ei nu vor să vadă această dramă. Sau poate chiar sunt crescuți într-un mod excepțional. Sau poate chiar nu trăiesc o dramă fiindcă, din punctul lor de vedere, nu luptă cu așa numitele păcate mari. Nu luptă cu alcoolul sau drogurile. Sau cu adulterul și pornografia. Eu cred însă că păcatul există în toți. Și că, din acest motiv, toți trăim o dramă. Toți suntem potențiali scriitori de literatură, de beletristică. Toți avem o concepție despre lume și viață. Și viața fiecăruia ar putea fi demnă, la o adică, de a fi literaturizată. Când scrii literatură, nu pleci de la centru spre periferie, fiindcă așa ajungi să faci, fără să vrei, teologie. Trebuie să pleci de la periferie spre centru. Și tocmai pentru că nu ajungi nicicum acolo, tocmai pentru că nu ajungi să fii ca Dumnezeu, tocmai asta te face să scrii literatură. Or, evanghelicul crede că este mereu în centru. De aceea, pentru el a face literatură este inutil. Când face literatură și se situează în centru, evanghelicul nu mai este evanghelic. Evanghelicul este chemat să ducă în lume vestea cea bună. Este chemat să-l ia de mână pe necreștin și să pornească cu el într-o călătorie spre centru. Dacă evanghelicul stă în centru și urlă că doar el este situat în locul cel bun, nu face decât să aducă frustrare necreștinului. Duce o veste proastă, că doar el e acolo unde trebuie. Face, cu alte cuvinte, propagandă. Iar literatura nu este propagandistă.

3. Este ficțiunea minciună?

Dacă ficțiunea este minciună, înseamnă că și Isus Hristos a mințit. Fiindcă pildele lui ce erau? Nu erau beletristică? Nu erau ficțiune? Zice Pleșu bine că la unele întrebări nu poți da răspunsuri categorice, definitive. Singura soluție e să încropești o poveste care să poată fi aplicabilă tuturor variabilelor unei situații. Ce este beletristica, până la urmă? Sau ficțiunea? Este o imitație artistică a vieții. De exemplu, romanul redă, cum spune Pompiliu Constantinescu, succesiunea fizionomiei interioare a diferitelor epoci istorice. El însă nu e o copie a realității. Opusul noțiunii de ficțiune nu este adevărul, ci faptul real. Imitația artistică a vieții nu înseamnă o deformare a adevărului, ci ignorarea faptelor reale, istorice. Pe scriitor nu îl interesează aceste fapte reale, dar îl interesează adevărul, îl interesează răspunsurile. Prin urmare, ficțiunea nu este o minciună. Adevărul ficțiunii nu are a face cu faptele reale, ci cu concepția despre viață a celui care scrie ficțiunea. Acel Weltanschauung. La Dante, doctrina catolică este adevărul. Ceea ce scrie el este concepția lui asupra acestui adevăr. Teologia exprimă adevărul. Literatura exprimă ceea ce este adevărat pentru scriitor. Este perspectiva personală asupra acelui adevăr. Cu atât mai folositoare cu cât este o altă perspectivă decât perspectiva cititorului. Cu atât mai atrăgătoare cu cât folosește elemente stilistice noi, unice, estetice și estetizante. Un text frumos care îndeamnă la frumusețe.

4. De ce evanghelicii scriu prost?

Pentru că nu au exercițiul lecturii. Pentru că nu înțeleg utilitatea literaturii și în ea însăși, ci mereu în a o aplica la ceva. Dacă citești un text numai ca să aplici ceva din învățămintele lui, ratezi literatura din acel text. Iar asta nu are cum să te ajute la a face literatură la rândul tău. În plus, așa cum am amintit, faptul că se situează în centru îi obligă să vadă lumea doar de acolo, chit că și ei sunt la periferie. Dar ei nu văd lucrurile așa. Ei se consideră mereu mai buni decât ceilalți. Într-un fel, amestecă lucrurile, ignoră dramele, alătură, greșit, contextele. Cum să faci literatură bună dacă tu nu știi cu-adevărat nici cine ești, nici pe ce lume trăiești. Probabil că sună foarte dur ceea ce spun. Ei bine, este adevărat. Nu poți afla cine ești doar din Biblie, cum nu poți afla pe ce lume trăiești doar din Biblie. Cred că lucrurile acestea țin foarte mult și de educație. De ceea ce citesc evanghelicii, încă din adolescență, de lecturile obligatorii de la școală, de profesorii care le prezintă literatura, așa cum e, sau, mai degrabă și din păcate, așa cum nu e. Un lucru este însă cert: nu poți scrie bine fără să citești.

Și când spun să citești, nu mă refer la o mână de cărți, nici la o sută de cărți. Se tot vehiculează astăzi lista celor o sută de cărți obligatorii. Nu cred în așa ceva. Alexandru Mușina spunea că, „dacă știi când și pe cine să imiți, om te-ai făcut în cultură, în orice cultură.” Sau „spune-mi pe cine imiți, ca să-ți spun cine ești și cine vei fi”. Ca să scrii bine, trebuie să citești literatură bună. Și trebuie să încerci să imiți scriitorii buni, mari, enormi. Ca să poți imita acești scriitori, trebuie să-i citești. Nu o carte, nu două, ci toată opera lor, sistematic. Îți place Tolstoi, citește tot ce a scris Tolstoi. Apoi, scrie imitându-l. După ce ai umplut un caiet, caută un alt scriitor. Eu așa am citit.

5. Soluții

Alexandru Mușina spunea că ceea ce face diferența dintre scriitori și veleitari este munca. Veleitarii au în comun o singură idee: nimic mai ușor decât literatura. Fals! Cel care scrie folosește procedee, tehnici specifice, care se învață. Cum? Citind, imitând, experimentând, făcând ucenicie pe lângă un maestru, adică alegând și calea magistrală.

Noi suntem chemați să răscumpărăm lumea. O facem transformând lumea într-un loc mai bun. Lucrul acesta este realizabil mai ales prin cultură, prin creație, așadar și prin creație literară, prin literatură deci. Un tânăr filosof observa două lucruri extrem de importante cu privire la cultură: întâi, că ea nu se poate împlini singură. Cultura este ceva bun, dar dacă este făcută doar de dragul ei, ajunge să fie ceva ce hrănește vanitatea omului de cultură. Ea, cultura, se împlinește doar prin teologie. Teologia are un destin cultural, deci. Apoi, teologia este chemată să se propage prin cultură. Bunăoară, ca să răscumpărăm vremurile, suntem chemați ca, folosind comunicarea zilelor noastre, folosind tehnicile specifice zilelor noastre, să promovăm adevărurile noastre de credință. Este destinul cultural al teologiei. Dacă pricepem că acesta este rostul nostru, nu mai e nevoie de soluții practice, concrete.

Emisiunea mea, Scara cuvintelor, nu se vrea neapărat o soluție la indiferența evanghelicilor față de literatură sau cultură. Ea este doar o invitație la lectură. Cum? Oferind un model de lectură diferit. Încerc să arăt cum orice carte mă poate ajuta să mă înțeleg mai bine pe mine și să înțeleg mai bine această lume. Mai mult, fiecare carte mă ajută să-L înțeleg mai mult pe Dumnezeu. Dar pe acel Dumnezeu care așteaptă de la mine tot mai mult, o relație tot mai intensă. Încerc, practic, să arăt că destinul culturii este dincolo de ea însăși și că teologia se poate folosi de cultură pentru a salva lumea actuală. Asta este realizabil.

6. Este important să citim și să scriem? De ce?

Mă tem că aici răspunsul meu este laconic. Da. E important pentru că, citind, înțelegem lumea în care trăim, iar scriind, oferim celorlalți concepția despre lumea în care trăim. Cu alte cuvinte, ne ajutăm citind, și încercăm să-i ajutăm pe alții scriind. Dar cum funcționează treaba asta cu cititul și scrisul la nivel cerebral, psihologic sau mai știu eu cum, nu pot răspunde. Cred că e nevoie de oameni mai specializați.

7.Școala de vară

Ar fi interesant de aplicat ceea ce spunea Mușina. Să aduni o mână de potențiali scriitori, după ce vor fi citit întreaga operă a unui scriitor, și să-i pui să-l imite. Aș lua un scriitor contemporan, cu opere cunoscute, și am munci câteva zile la narațiuni mai scurte sau mai lungi, imitându-i stilul. Imaginați-vă cât de greu este ca, la un moment dat, să te rupi de stilul respectiv. Însă cu siguranță ai ajunge la ceva nou. Totuși, cred că treaba asta este complicată. În primul rând, unde găsesc potențialii scriitori de ficțiune? Dar locul care să asigure condițiile unei astfel de tabere? Dar timpul necesar acestei tabere? Ș.a.m.d.. Poate peste câțiva ani.

Anunțuri