Închei emisiunea mea despre Remi Brague cu această concluzie:„Experiența pe care ne-o propune credința creștină este de a deveni ceea ce este de experimentat.” Cu alte cuvinte, devenim cel cu care intrăm în relație. Sau, în cuvintele apostolului, noi nu mai trăim, Hristos trăiește în noi. Degeaba strigăm Doamne Doamne sau experimentăm fel și fel de senzații de tip mistic. Nu folosește la nimic. Doar felul nostru de viețuire dovedește dacă avem sau nu credință.

remi-brague__capodopera-lui-dumnezeu-si-alte-eseuri__606-8680-38-5-785334316737

Aș vrea să merg, însă, mai departe, referindu-mă la eseul despre credință, din același volum („Capodopera lui Dumnezeu și alte eseuri”, ed. Ratio et Revelatio). În istoria cărbunarului, la întrebarea În ce crezi tu?, cărbunarul răspunde: În ceea ce crede biserica; iar la întrebarea În ce crede biserica? el răspunde: Ea crede ceea ce cred eu.

În ceea ce mă privește, după ce am găsit Adevărul în Scripturi, proces pe care nu îl mai rediscut acum, și după ce l-am lăsat să se legitimeze singur, folosindu-mă de un demers intelectual, l-am acceptat prin intermediul credinței. Am făcut un salt pe care Dumnezeu însuși l-a susținut. (Cam ceea ce fac leviții la trecerea Iordanului) Din acel moment, am început să cred că Isus Hristos este Domnul meu. Toate această treabă sună foarte, cum să spun, banal. Este ceva banalizat în comunitatea evanghelică. Vorbim tot timpul despre relația noastră cu Isus Hristos și despre faptul că El e Domnul nostru. Dar cred că este important să înțelegem un lucru esențial: noi credem în ceea ce comunitatea noastră crede, așa cum comunitatea noastră crede în ceea ce noi credem.

Eu am fost găsit de Adevăr pentru că acesta deținea o comunitate. Vă amintiți de ochiul acela din stăpânul inelelor. Ochiul acela dădea putere unei comunități de monștri. Ei bine, când am intrat în comunitatea sfinților, ca să-l imit pe Pavel, ochiul acela m-a văzut dintr-o dată. A văzut că sunt interesat de el. M-a găsit și m-a ghidat către el. Eu nu am fost găsit de adevăr fiindcă am umblat prin baruri sau prin cluburi sau prin cercuri de oameni cu caracter îndoielnic. A trebuit să-l caut în comunitatea sfinților. Și a trebuit să-l las să mă găsească. Acest adevăr este un adevăr care ține strâns o comunitate. Este cel care dă identitate acestei comunități. Așadar, când spun că eu cred acest adevăr, implicit, afirm că, la fel, comunitatea din care fac parte crede acel adevăr.

Brague spune că, în felul acesta, eu-l meu se transformă într-o entitate obiectivă. Eu, creștinul, cred = Biserica crede. Eu-l meu este veriga slabă care amenință tot timpul această entitate obiectivă. Când tatăl copilului demonizat spune „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”, el implică această verigă slabă. Dacă doar eu cred în adevăr, atunci acel adevăr nu este un adevăr. Dacă eu nu sunt într-o comunitate, eu, practic, sunt un necredincios. Cum zice Brague: „Nu cred, dacă ceea ce cred este ceea ce eu cred.” „Căci dacă eu cred, nu cred ceea ce eu cred, ci ceea ce Biserica crede.” Credința comunității trebuie să preceadă credința mea. Biserica, după Brague, este „un spațiu gol pe care eu sunt chemat să-l umplu. Nu pot să-l umplu decât prin sfințenie, care mă asimilează singurului subiect al credinței, capul Bisericii, stăpânul și esența credinței, Isus Hristos.” Astfel, „cred biserica în măsura în care ea servește ceea ce crede. În consecință, cred în măsura în care ea însăși mă pune în starea de a deveni Cel ce este Ea (Isus Hristos.)” Credința, așadar „nu este ceva posedat de ea, ci ceva care o definește.”

Obiectul în care cred vine, deci, prin Biserică, fără a fi al Bisericii, dar fiind una cu ea. Fiind una cu ea, atunci când obiectul credinței ei este obiectul credinței mele, devin una cu biserica și una cu El. Dincolo de comunitate, deci, sau de biserică, nu are cum să existe credință. E interesant aici (și asta e parțial ideea mea) că, atunci când noi raționăm, sau gândim ceva, o facem după anumite reguli pe care le descoperim încet-încet (filosofii au spus asta de când lumea, și asta definește, de fapt, gândirea logică). Aceste reguli logice, dacă e să eliminăm fantasmele sau auzeniile, care țin oarecum tot de elementul nostru cerebral, presupun o mișcare de ordin necesar a rațiunii, de unde raționamentul sau argumentul. Or, credința, spre deosebire de rațiune, este un salt și se sustrage necesității raționamentului logic, cel puțin în timpul acestui salt. Ea cade, ulterior, pe un teren în care, din nou, rațiunea joacă un rol important. Dar este un teren vaporos, asemenea norilor. Oricând se poate scufunda.

Acum, când tatăl copilului demonizat spune „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”, el atrage atenția asupra unui fel de umilință plăcut de Dumnezeu. O umilință care se recunoaște demnă totuși de credință. Fiindcă o „umilință care se recunoaște nedemnă nu este încă destul de umilă, căci se recunoaște nedemnă pe ea. A se recunoaște nedemn poate fi esența orgoliului. Umilința adevărată recunoaște că Dumnezeu poate transcende ceea ce are ea nedemn să facă de îndată ceea ce El ar face dacă ea ar fi demnă.” Dacă eu sunt umil și mă consider totuși demn de a crede, de fapt, îmi recunosc finitudinea, adică recunosc că nu sunt capabil să îmi produc conținutul credinței, dar sunt capabil, totuși, să îl aleg dacă îl primesc de la comunitate. Nu e de uitat că Dumnezeu se dăruiește credinței și el oferă astfel propria libertate absolută. Eu devin altul (conversie… convertire) dar acest altul sunt eu (empatie, caritate).

Așadar, „credința îndepărtează subiectul, dăruindu-i obiectul.” (Credința „nu mai este cea care crede, ci Dumnezeu care i se dăruiește”). „Conștiința lipsei de credință crește alături de credință”. La fel cum, zic eu, conștiința păcatului crește alături de sfințenie.

Nu credința cucerește deci obiectul ei, ci obiectul cucerește credința. Credința nu crede ceea ce e incredibil. Ea trebuie să se despartă de acest fel de a fi al ei, de a nu crede incredibilul, pentru a se lăsa cucerită de incredibilul Însuși. La fel e treaba și cu iubirea. Cine iubește atât cât poate, nu iubește mai nimic. Nici măcar pe sine. Dar cine iubește din cauza Celui de care este iubit, își lasă capacitatea de a iubi deoparte, și se lasă cucerit de Cel ce iubește, iubind cu iubirea lui.

Atenție! În prezentarea de la Credo TV abordez un alt eseu.

Anunțuri