Cultura Împărăției lui Dumnezeu. Darurile Duhului Sfânt.

CLIPURI VIDEO (ÎN ORDINEA SESIUNILOR)

TEXTUL SESIUNILOR (FĂRĂ INTRODUCERE)

Fără titlu

 

Cultura înseamnă cultivarea valorilor. Iar valorile sunt obiecte ale unor dorințe. Valorile sociale, cele care trebuie cultivate, și care privesc o comunitate, sunt valori care definesc ținta acelei comunități. Fiecare societate pune accentul pe anumite valori. Și faptul că pune accentul pe anumite valori în detrimentul altora se vede din bunurile culturale ale acelei societăți. Astăzi, în Cluj-Napoca, valoarea cea mai importantă pentru comunitate este valoarea economică convertită în capital, în bunul acesta simbolic numit ban. Vedem acest lucru în ceea ce am putea numi bunurile culturale ale Clujului. Muzeele sunt pe cale să se prăbușească, clădiri cu o arhitectură neprețuită pun și ele în pericol viața oamenilor, galeriile de artă lipsesc, oamenii de cultură trăiesc cum trăiesc. În schimb, chermezele gen jazz park, untold, electric castle și tot felul de alte concerte sunt așezate la mare cinste. Pentru simplul fapt că produc valoare economică și politică.

În ceea ce ne privește pe noi, creștinii, valoarea noastră, ținta noastră, este, cum spuneam, modelarea întru chipul și asemănarea lui Hristos pentru escatologica întâlnire cu El. Această valoare ar trebui să se vadă și ea în bunurile noastre culturale. Bunurile noastre culturale sunt și ele o convertire a valorilor noastre. Data trecută vorbeam despre cartea dedicată lui Filip. Această carte este o carte despre una dintre cele mai importante valori cu care noi ne putem lăuda: dragostea. Dragostea a fost convertită, după cum vedeți, într-un bun cultural. Valoarea estetică, convertită în frumusețea exterioară, dar și interioară, de conținut, a acestei cărți, a fost subordonată dragostei. S-a muncit pentru această carte nu de dragul cărții, ci de dragul valorii pe care o duce. Valoarea estetică o face remarcabilă, dar ea este subordonată dragostei. Valoarea economică, faptul că s-au investit bani în editarea acestei cărți, a fost subordonată dragostei. Pe nimeni nu interesează, ca scop în sine, capitalul rezultat din vânzarea ei, dar el este important pentru a face posibilă ducerea altor valori în lume. Valorile lumii au fost, iată, subordonate valorii numită dragoste. A face cultură înseamnă a introduce în viața societății un bun cultural, un obiect care transportă și promovează o valoare. Iar noi asta facem atunci când scriem cărți despre Dumnezeul nostru, despre ținta noastră, despre întâlnirea cu El și despre mijloacele care ne ajută să fim ca El și să ne întâlnim cu El. Asta facem atunci când cântăm aceste lucruri, când pictăm aceste lucruri, când vorbim despre aceste lucruri. Din bunurile noastre culturale poți stoarce venirea lui Hristos pe norii cerului. Ele există pentru că DEJA, dar și pentru că NU ÎNCĂ. Simți tensiunea din ele, dorul după veșnicie, bucuria lui Deja, și nevoia de a găsi soluțiile depășirii lui NU Încă.

Prin cultivarea valorilor noastre, prin faptul că punem valorile duhovnicești mai presus de valorile lumești, noi suntem Templul lui Dumnezeu între oamenii din lume. Noi îl prezentăm pe Dumnezeu, facem ca El să fie prezent aici și acum. Așa a fost cândva și în Corint. Voi sunteți clădirea lui Dumnezeu, le scrie Pavel. Eu am adus evanghelia între voi, am pus o temelie, dar voi ați început să construiți pe această temelie o clădire îndoielnică. Sunteți fascinați de înțelepciunea și retorica lumii acesteia și, din această pricină, între voi au apărut tot felul de neînțelegeri. Ați făcut din noi, apostolii, niște conducători de partide, de parcă la temelia evangheliei am fi noi, cu înțelepciunea noastră, nu moartea lui Hristos. Voi, acolo, în Corint, într-o lume idolatră, într-o lume care aleargă după avere și după plăceri, sunteți Templul lui Dumnezeu, un Templu plin de Duh Sfânt, un Templu a cărui temelie este ceea ce a făcut Hristos pentru întreaga lume. De aceea, nu vă mai lăudați cu tot felul de lucruri lumești, nu vă mai lăudați cu ceea ce aveți, ci mai bine lăudați-vă că sunteți ai lui Hristos. Zidiți, așadar, o clădire care dăinuie, un templu, cu aur, argint și pietre scumpe, ca pe vremea lui Solomon. Zidiți pentru a-l slăvi pe Hristos, nu pentru a slăvi oamenii, indiferent cât ar fi aceștia de înțelepți. Când am venit la voi, am evitat să vă vorbesc cu o înțelepciune lumească, fiindcă știam că ați putea fi seduși de ea, ca niște greci ce sunteți. Am adus o evanghelie puternică, dar am pus-o în cuvinte simple. Dar voi ați căzut din nou în mrejele înțelepciunii lumești, ați fost iarăși seduși de retorica cu care erați obișnuiți. Ba chiar și de tot felul de vorbiri, care mai mult vă dezbină decât vă unește. Iată-vă sătui, iată-vă bogați, iată-vă împărățind. Voi credeți că, vorbind tot felul de limbi, profețind, făcând miracole, cu alte cuvinte, trăind o viață supranaturală, trăiți deja în împărăția lui Dumnezeu. Și ați ajuns să negați învierea viitoare. În parte, este adevărat. Voi sunteți deja în împărăția lui Dumnezeu, dar, totuși, nu sunteți încă în ea. Căci vă spun, Darurile pe care Duhul Sfânt vi le dă acum nu vor mai fi în împărăția viitoare. Ele sunt pentru acum și aici. El țin de ceea ce este în parte, de copilărie. Într-adevăr, noi suntem ai lui Hristos, dar nu am ajuns încă într-o comuniune deplină cu El. De aceea, Darurile pe care le primim de la Duhul Său ar trebui nu să ne dezbine, ci să ne unească. Așa că urmăriți mai bine dragostea, care vă unește. Ea este valabilă și acum, și în veșnicie. Pe când darurile, nu. Darurile sunt doar un impuls ce vine de la Duhul Sfânt pentru a vă ajuta să înaintați spre veacul viitor. Sunt dovada și garanția că promisiunile lui Dumnezeu legate de vremea sfârșitului se împlinesc. Că deja, dar, din păcate, și că nu încă. Așa că, celor care vă este dat să vorbiți despre înțelepciune, faceți-o. Dar faceți-o astfel încât vorbirea voastră să unească, nu să dezbine, să folosească, nu să pună piedici, să arate spre ținta noastră, spre chipul și venirea Celui pe care îl așteptăm, nu să se împotmolească în aici și acum.

Unii teologi sunt de părere că vorbirile despre înțelepciune la care se referă Pavel ar fi constat în diferite sfaturi practice, inspirate de Duhul, pe care creștinii și le-ar fi putut da unii altora pentru a înainta pe cale. Alții cred că este vorba despre acea înțelepciune capabilă să rezolve anumite probleme de tip doctrinar sau comunitar, cum a fost, de pildă, problema mântuirii neamurilor, pe care o întâlnim în Fapte și Galateni. Sunt tot felul de păreri. Am observat că se speculează mult când e vorba despre capitolul acesta, al doisprezecelea. Nu vreau să fiu și eu unul dintre cei care fac asta. Despre înțelepciune, Pavel vorbește încă de la începutul epistolei, când opune înțelepciunea lumească înțelepciunii lui Dumnezeu. Pe calapodul acestei opoziții am construit și eu prezentarea mea.

Eu cred că înțelepciunea este un modus vivendi al poporului lui Dumnezeu. Pe mine asta m-a atras cel mai tare în biserica evanghelică: felul de a fi al oamenilor de aici. Am văzut un fel etic de a fi, am văzut roadele Duhului Sfânt, iar aceste roade sunt, de fapt, consecința unui fel înțelept de a trăi.

Încă de când eram mic mi-am dorit să fiu un înțelept. Și am încercat să fac totul pentru asta. Am primit cuvintele părinților mei, și am păstrat învățăturile lor. Dar, vai, în învățătura lor se cuibărea mai degrabă o înțelepciune lumească. Prin liceu, am devenit un căutător harnic de înțelepciune. Citind carte după carte, luam aminte la înțelepciune și îmi plecam inima la pricepere, dar la o anumită înțelepciune care se combina foarte bine cu un anumit tip de pricepere. Când am descoperit filosofia, am descoperit și retorica ei complicată și pretențioasă. Filosofia mi se părea mai interesantă decât lucrurile spuse de către preot în biserică. Ea punea întrebări, nu credea orice. Ce folos să trăiești adevăruri rumegate de-a gata, fără să îți pui întrebări asupra lor? În biserica mea, și nu era o biserică evanghelică, după cum știți, ci una catolică, sloganul era CREDE ȘI NU CERCETA. Or, eu aveam nevoie, la vârsta mea, de cercetare, nu de credință oarbă. M-am bucurat de cărți, și cu această bucurie deșartă am rămas ani de zile. După facultate, m-am căsătorit, am făcut copii, am construit o casă și mi-am trăit viața cât am putut de zgomotos. Și iată că, pe la 30 de ani, am fost izbit de o întrebare simplă: la ce bun toate acestea? Întrebarea s-a adâncit și mai mult când, mai târziu, am conștientizat de o manieră profundă și sinistră apropierea sfârșitului meu. Sub torace s-a dezvoltat o minge, gâtul mi s-a îngroșat, cearcănele mi s-au conturat, încheieturile au început să plesnească. Consumam alcool încă de pe la 23-24 de ani. Trebuia să renunț la tutun, pentru că mă amețea puternic și pentru că îmi îngreuna respirația. Trebuia să îmi pun ordine în viață, pentru că viața mea era tot ceea ce aveam și, mi se părea mie, urma să o pierd prea ușor. Mă aflam la o răscruce de drumuri. Puteam continua pe drumul pe care alergasem atâta timp, dar acest drum, realizam privindu-mă în oglindă, nu ducea unde trebuie. Sau ducea spre un nicăieri sinistru. Sau puteam alege o altă cale. Dar care? Am început să caut o cale. Și am văzut că există oameni care merg pe o altă cale, care trăiesc diferit, pentru că au o altă temelie în viața lor. Am început să mă apropii de acești oameni, am început să le caut prezența. Am început să intru în bisericile lor. Mi-am dorit, apoi, să fiu ca ei.

Vă spuneam data trecută că fire invizibile mă leagă de Cristi Petrișor. Îmi amintesc și acum locul de pe banca de lângă calorifer, locul pe care ședeam și de unde îl ascultam pe Cristi, și inspiram de acolo „mireasma” cristică din Iris. Cristi vorbea, grijuliu, despre o întâmplare din copilăria sa. Venea cu autobuzul la Cluj, iar tatăl său, care avea un atelier în Mănăștur, trebuia să-l aștepte zilnic în stația de pe Calea Florești. Apoi, într-o zi, nu l-a mai așteptat. Copilul a înaintat ușor, cu multe suspiciuni. Se lovea pentru prima dată de singurătatea din lume. Abia după ce a ajuns în dreptul atelierului, tatăl său și-a făcut simțită prezența. De fapt, îl așteptase, și-l urmărise pas cu pas, dându-i șansa să încerce lumea cu degetul, în singurătate. Cam așa face și Dumnezeu cu noi, a conchis Cristi, atunci. Povestea lui a fost ca un sfredel ce s-a înfipt în carnea mea, mișcându-se apoi încet, înșurubându-se practic în mine, până când vârful lui de ac mi-a spart coaja rece, metalică, ce-mi acoperea sufletul.

Am fost ani la rând singur, într-o lume rece, dezbinată, plină de ură, o lume care mă dorea pentru sine cum ai dori un animal de povară care să tragă, fără întrebări, la căruța ta. O lume care mă hrănise în acest sens și care își etala înțelepciunea și priceperea ca pe niște momeli irezistibile. Cristi Petrișor mi-a arătat, atunci, că există și altceva dincolo de această lume egoistă. Există un alt fel de a trăi, o viață frumoasă, care își are sursa într-o carte cu coperte îndeobște negre, dar a cărei fundație este dragostea. Cristi mi-a arătat că destinul vieții acesteia nu e un nicăieri întunecat, o gaură neagră în care te dizolvi. Că suntem, de fapt, predestinați pentru ceva măreț, și lucrul acesta face ca felul nostru de viață să arate către această țintă. Și că merită să facem totul pentru a atinge această țintă: ne lăsăm educați și ne educăm copiii având ca reper această țintă. Iată o înțelepciune nouă, diferită de înțelepciunea lumii. O înțelepciune care provoca o tăcere atât de frumoasă în biserică, și atât de zgomotoasă în mine. O tăcere care ungea sufletele celor din biserică, în timp ce pe al meu îl zgâria. O tăcere în care conștiința celor din biserică se desfăta, în timp ce a mea urla din cauza vinovăției.

Înțelepciunea adevărată, înțelepciunea care vine de la Dumnezeu, pe care o dă Dumnezeu, care îl definește pe Dumnezeu, este un modus vivendi al poporului lui Dumnezeu. O formă de existență pe care a făcut-o accesibilă Isus Hristos, și pe care o face posibilă Duhul lui Dumnezeu. Pavel le spune corintenilor: pe temelia numită Hristos nu construiți un mod de viață îndoielnic, nu trăiți neînțelept, ci trăiți înțelept, arătați că sunteți ai lui, că aveți Duh Sfânt, dar fără a face din această viața aceasta temporară un scop ultim. Arătați că alergați spre nemurire, dar nu că ați găsit deja nemurirea.

Dați-mi voie să mă apropii, în acest moment, de o definiție a înțelepciunii: a trăi înțelept înseamnă a-ți propune țelul cel mai înalt și a găsi mijloacele cele mai sigure și mai eficiente pentru a-l atinge. Înțelepciunea este un proces. Avem o țintă, avem o mișcare spre această țintă. Aș pune două accente aici: mai întâi, un accent etic al înțelepciunii. A-ți propune țelul cel mai înalt într-o situație sau în viață înseamnă a-ți propune să faci binele cel mai înalt în acea situație sau în viață.  De aceea, a cunoaște Legea lui Dumnezeu este începutul înțelepciunii. Cu ajutorul ei desparți binele de rău. Iar binele îl privește mai ales pe celălalt, pe cel de lângă tine. Înțelepciunea are, deci, o profundă dimensiune etică. Sunt într-o situație problematică. Vreau să o rezolv. Dar să o rezolv cât mai bine, fără a-l afecta pe semenul meu. Se poate spune că, dacă fac asta, am acționat înțelept. Al doilea accent este unul ce ține de relația noastră cu Dumnezeu, este unul teologic. Mijloacele prin care putem face binele sunt preluate sau primite, prin imitație sau prin inspirație, de la cel înțelept sau de la Cel mai înțelept, de la Dumnezeu. În acest sens, înțelepciunea are ca punct de reper modelul lui Dumnezeu și modelul oamenilor lui Dumnezeu din Scriptură. Iată de ce, în mod evident, înțelepciunea își are rădăcinile în Scriptură. Pe de o parte, prin ea definim binele, și, pe de altă parte, pe paginile ei găsim mijloacele sau priceperea de a-l face.

În cunoscuta poveste cu Solomon, țelul cel mai înalt a fost acela de a-l reda pe copil mamei lui. Înțelepciunea lui Solomon s-a văzut în ținta lui, în binele cel mai înalt pe care l-a urmărit, dar și în ceea ce a făcut pentru a-l atinge. De fapt, dacă e să fim onești cu textul Biblic, nu înțelepciunea lui Solomon s-a văzut în situația respectivă, ci înțelepciunea lui Dumnezeu.

În general, țelul nostru cel mai înalt, ținta noastră este Isus Hristos. Faptul că ne-am propus această țintă, ca și faptul că dispunem de mijloace sigure și eficiente pentru a atinge această țintă, este cel mai înțelept fel de a fi posibil. El se datorează Duhului Sfânt, care lucrează prin Scriptură și prin frații noștri. Înțelepciunea, ca mod de a fi, ca proces dinamic, este o forță care ne leagă, care ne ține strâns uniți, care ne dă o identitate, care ne reamintește că DEJA, dar NU ÎNCĂ. Suntem un popor de oameni înțelepți și ne îndreptăm, ca popor, spre aceeași țintă. Astfel, ne susținem, unii pe alții, pe drumul spre această țintă. Ne încurajăm. Și ne încurajăm vorbind despre această țintă și despre cum ajungem la ea. Vorbind despre cum am ajuns să fim parte din acest popor, vorbind despre cum reușim să îi facem pe alții să fie parte din acest popor. Într-un cuvânt, vorbind despre înțelepciunea lui Dumnezeu.

În această vară, Tavi a încercat și a reușit să creioneze tiparul omului înțelept folosindu-se de cartea Daniel. Sora Piri are și ea câteva pagini frumoase despre înțelepciune în cartea Domniei sale, Copilul ca dar și responsabilitate. Pe mine însă mă interesează conceptul teologic de înțelepciune, mă interesează, aș spune, cupola teoretică sub care putem așeza felurile mai specifice de înțelepciune sau tiparul omului înțelept. A nu se înțelege că ce vreau eu să fac e superior. Nici vorbă. Mă interesează să înțeleg înțelepciunea la un nivel mai teoretic, mai general, ca valoare care înglobează toate cazurile specifice. Doar așa o pot insera într-un discurs despre cultura împărăției. Vreau să văd și cum contrastează această înțelepciune cu înțelepciunea din lume. Pavel vorbește despre o înțelepciune care ne fascinează, care ne face să renunțăm la evanghelie. Ea se folosește de acum, de deja, pentru a ne face să uităm de NU ÎNCĂ. Vedeți, și înțelepciunea lumii este înțeleasă ca mișcare de succes către o țintă. Orice s-ar spune, ținta dintotdeauna a omului a fost și a rămas nemurirea. Ei bine, ai trăit înțelept, nu-i așa, dacă ai atins această țintă. Ai fost și mai înțelept dacă i-ai ajutat și pe alții să ajungă la această țintă. Numai că, în lume s-a întâmplat ceva. Pierderea relației cu Dumnezeu l-a făcut pe om să caute nemurirea aici. Când au auzit de înviere, grecii i-au spus lui Pavel… să se retragă. Există această stare mentală, foarte ciudată, în care ne bălăcim câtă vreme suntem sănătoși și viguroși. Avem credința stupidă că nu vom muri niciodată. Avem senzația nemuririi în lipsa lui Dumnezeu. Trăim tot mai intens convingerea că suntem zei. Până când, după 40 de ani, ne uităm în oglindă și ne speriem. Nu-i nimic, mergem la sală, consumăm medicamente, trăim într-un confort din ce în ce mai amplificat, numai ca să menținem în viață iluzia că suntem nemuritori. Sau, și mai rău, ne dedicăm muncii până ne pierdem mințile. Facem din carieră un scop ultim. Iar când ieșim la pensie, cădem în abis. Iată un fel neînțelept de viață, care, în loc să ne ducă spre țintă, spre adevărata nemurire, ne duce spre opusul ei, spre moarte veșnică. Și totuși, chiar și noi, creștinii, suntem subjugați de acest fel de înțelepciune. Și în noi se nasc îndoieli, cădem de la credință, plecăm din adunările noastre, și ne dedicăm iluziei că putem fi nemuritori, aici, în lume, uitând că, de fapt, avem o altă țintă.

Așadar, prin ce se distinge înțelepciunea celor care merg spre adevărata veșnicie de înțelepciunea celor care caută veșnicia aici?

Când m-am uitat în Vechiul Testament după înțelepciune, am observat că ea este pusă de foarte multe ori în legătură cu respectarea poruncilor lui Dumnezeu. De ce? Pentru că, prin respectarea poruncilor lui Dumnezeu, omul a putut atinge cea mai înaltă țintă a sa, aceea de a se apropia de Dumnezeu. În Deuteronom, există două versete care spun așa: „Iată, v-am învăţat legi şi porunci, cum mi-a poruncit Domnul Dumnezeul meu ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: «Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!»” (Deuteronom 4). Psalmul 119 spune și el că „poruncile Tale mă fac mai înţelept decât vrăjmaşii mei, căci totdeauna le am cu mine”. Firește, cel mai controversat verset rămâne cel care condiționează înțelepciunea de frica de Domnul: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul; şi ştiinţa sfinţilor este priceperea” (Proverbe 31). Psalmul 111, citit la închinare, se încheie și el cu aceeași idee, că frica de Domnul este începutul înțelepciunii.

Când am analizat această propoziție: începutul înțelepciunii este frica de Domnul, am ajuns la câteva concluzii. Față de înțelepciunea omului din lume, pe care o voi numi înțelepciunea de jos, înțelepciunea noastră, a celor care credem în Dumnezeu, se distinge prin patru lucruri: (1) Are de a face cu dimensiunea imaterială a realității, cu dimensiunea spirituală; (2) Vine de la Cineva care o dă; vine de la un Dumnezeu; (3) Este inițiată de o teamă pe care Biblia o consideră bună; (4) Este un proces, nu doar ca manifestare, în sens micro ci și în istorie, în sens macro; ea se primește și se dezvoltă etapizat, ajungând la o desăvârșire.

M-aș opri puțin la aceste patru caracteristici ale înțelepciunii. În primul rând, nu poți fi înțelept dacă nu crezi într-o dimensiune spirituală. Un personaj bogat dintr-un basm de Andersen afirma că, parafrazez, e atât de bine pe lumea asta încât ar fi păcat să mai fie o lume dincolo. Spusa asta definește cel mai bine lumea noastră capitalistă. În ciuda argumentelor logice de fier, care arată spre o certă dimensiune imaterială, cetățenii societății capitaliste și-au făcut „un obicei” din a nu mai crede în nimic. Mai nou, pentru că discutăm despre revenirea lui Dumnezeu, sau, mai exact, despre reinventarea Lui cu ajutorul minții omenești, oamenii s-au întors la spiritualitatea second-hand ce provine de la astrologi sau ghicitori în stele. Cu destul de mulți ani în urmă, am vizionat un documentar în care doi prezentatori, dispuși să dea în vileag minciuna astrologilor cu carte de muncă, au împărțit unui grup de circa 100 de persoane bilețele cu horoscopul acelei zile. La întrebarea cui i se potrivește textul horoscopului, toți participanții au ridicat mâna. Prezentatorii i-au pus apoi să citească cu voce tare textul aflat pe bilețelele respective. Era același text pentru toți cei 100 de participanți. Cetățenii societății capitaliste sunt oameni care tind să creadă într-o realitate imaterială, pentru că veșnicia urlă asurzitor în ei, dar care, din pricina foamei după capital, putere și prestigiu, nu mai vor să o facă. Ei își hrănesc foamea de spiritual cu firimiturile deloc hrănitoare ce cad de la astrologii și ghicitorii în stele. Întocmai ca pe vremea lui Daniel.

În al doilea rând, chiar și-atunci când crezi în Dumnezeu, nu primești înțelepciunea dacă acest Dumnezeu nu este Domnul tău. Rei Abrudan, într-o prezentare televizată, mi-a atras atenția asupra unui foarte interesant detaliu din cartea Genesa. În capitolul 2, atunci când Scriptura îl prezintă pe Dumnezeu creându-l pe om, îl numește de 10 ori „Domnul Dumnezeu”. Domnul Dumnezeu este o expresie în care simt dragostea pe care Dumnezeu, Domnul oamenilor, a pus-o în creatura mâinilor sale. În capitolul 3, Șarpele elimină din exprimarea sa apelativul Domn. Șarpele nu vorbește despre Domnul Dumnezeu, ci, simplu, despre Dumnezeu. Este prima formă de DEISM, pe care Șarpele o folosește spre a-l duce de nas pe om, spre a-i răpi înțelepciunea. În discursul Șarpelui, Dumnezeu nu apare nicăieri ca Domn. Odată ce ai răpit omului intimitatea cu Dumnezeu, i-ai răpit și posibilitatea de a fi înțelept. Pentru a fi înțelept este necesar să crezi în Dumnezeu. Însă nu este suficient decât atunci când Dumnezeu devine și Domnul tău. Abia atunci Dumnezeu îți dă din înțelepciunea Sa. Deismul este, probabil, cea mai frecventă formă de credință neînțeleaptă din societatea contemporană. Și, în acest sens, cea mai periculoasă. Pentru că elimină ideea relației cu Dumnezeu, necesară înțelepciunii. Deismul este credința într-un Dumnezeu neimplicat, îndepărtat. Deismul încurajează sincretismul relativist. Eu însumi m-am rătăcit în deism multă vreme. Nu am crezut că e necesară o relație cu cel care m-a creat, deși am simțit că este nevoie de ea. Mă durea distanța la care se afla Dumnezeu de mine și îmi găseam alintarea în ritualuri. Ele simulau prezența lui Dumnezeu. Ele făceau accesibilă, într-un mod aparent, sfințenia lui. Dar ritualurile păstrau distanța între mine și Dumnezeu, reamintindu-mi cât de înstrăinați suntem unul de altul.

În al treilea rând, frica de Domnul este debutul înțelepciunii. În multe locuri din Scriptură, frica este ceva rău care are legătură cu necredința. În Apocalipsa 21:8, ni se spune că destinul fricoșilor este iazul care arde cu foc și pucioasă. De ce, atunci, frica de Domnul ar putea fi începutul înțelepciunii? Nu este și ea o frică ca toate celelalte? Teama condamnată de Scriptură este un sentiment care copleșește, care duce la pierderea lucidității și a stăpânirii de sine, și care are, din acest motiv, o mare putere de influență asupra celorlalți. Să fie oare frica de Domnul diferită? În Proverbe 2:1-5, frica de Domnul este prezentată ca o stare inteligibilă („vei înțelege frica de Domnul”). Aceleași Proverbe ale lui Solomon definesc frica de Domnul drept „urârea răului”. Asta înseamnă că frica de Domnul este o stare la care ajungem atunci când urâm răul. Dar a urî răul înseamnă și a ști ce e rău și ce e bine. Și știm asta cunoscând Legea lui Dumnezeu. Astfel, noi nu vrem să trăim și să murim „în rău”, și, de aceea, alegem să ascultăm de Dumnezeu, de ceea ce ne poruncește El, alegem să ne fie teamă de El. Alegem! Frica de Domnul este ceva inteligibil pentru că este rezultatul unei alegeri. Ne este teamă de rău, pentru că răul este absența lui Dumnezeu, ne este teamă că Dumnezeu s-ar putea retrage, ne este teamă de ceea ce ar putea face Dumnezeu dacă am face răul. Teama de Dumnezeu nu este, de fapt, teama de nuiaua unui Tată, pentru că pedeapsa cu nuiaua este o reacție normală. Teama de Dumnezeu este teama de abandon, teama de o reacție anormală, teama de ceea ce am putea fi după acest abandon: dezrădăcinați, înstrăinați de Dumnezeu. Îmi amintesc, atunci când m-am născut din nou, îmi era foarte greu. Mi se făcuse dosar penal și aveam o stare psihică îngrozitoare. M-a sunat cineva din Biserică și m-a întrebat ce mai fac. I-am spus că simt că am primit o bătaie cu nuiaua de la Dumnezeu. Răspunsul persoanei a fost ceva de genul: bine că nu a dat Domnul cu parul. Cred însă că abandonul ar fi fost mai rău decât parul. Bine că nu m-a părăsit Dumnezeu, bine că nu m-a lăsat în seama minții mele blestemate. Bine că sunt aici. Mă bucur de nuiaua de atunci. A fost o reacție normală. Mai anormal era să fiu abandonat.  Dumnezeu ne poate scoate din foc, spun cei trei prieteni ai lui Daniel, idolul nu ne va scoate niciodată din focul lui Dumnezeu, adaug eu pentru ei. Și chiar dacă Dumnezeu nu ne va scoate din foc, dorim să rămânem ai lui. Doar așa putem supraviețui sfințeniei lui. În lume, teama este o stare pe care oamenii caută să o evite cât mai mult. Teama de moarte este, spuneam, ascunsă la fundul sacului acestei vieți. Deasupra, sunt îngrămădite tot mai multe iluzii care întrețin senzația de nemurire. Înainte, moartea ne comunica ceva prin muribund, ne vorbea despre deșertăciunea lucrurilor, despre inutilitatea acumulării de bunuri sau onoruri. Azi, muribundul trebuie să moară rapid și silențios. Cândva un mare preot al propriului ritual de trecere, azi, muribundul nu mai are nimic de spus. I se cere să plece în vârful picioarelor.

În al patrulea rând, spuneam, înțelepciunea este înțeleasă ca un proces. În capitolul al doilea din cartea Daniel, prorocul afirmă că Dumnezeu „dă înțelepciune înțelepților și pricepere pricepuților”. Când am citit această propoziție mă gândeam că trebuie să fie o greșeală. Dacă înțeleptul este deja înțelept, la ce îi mai trebuie înțelepciune? Însă, în context, prorocul își luase sarcina de a povesti și interpreta un vis pe care îl avusese împăratul Babilonului, Nebucadnețar. Așadar, visul și tâlcuirea lui, în contextul respectiv, erau dovezi ale unei înțelepciuni care nu ține de lumea aceasta, dar de care numai înțelepții pot avea parte. Iată o înțelepciune mai presus de înțelepciune. Daniel primește această înțelepciune mai înaltă pentru că trebuie să-i vorbească împăratului despre ceea ce este adevărat și ascuns, despre înțelepciunea tainică, despre ceea ce are de spus Dumnezeu în istorie, despre țelul lui Dumnezeu și despre felul în care Dumnezeu își poate atinge acest țel.

Așadar, ca să rezum, nu voi fi înțelept dacă îmi voi limita orizontul la lumea de aici. Totuși, nu voi fi niciodată înțelept dacă înțelegerea lumii în care trăiesc nu va fi o preocupare constantă în viața mea, nu pentru un beneficiu imediat, ci pentru găsirea unui sens a ceea ce mi se întâmplă. Ce frumos spune Psalmul 111, citit de Cristi, „Mari sunt lucrările Domnului, cercetate de toți cei ce-l iubesc!”. Sunt cu-adevărat  înțelept atunci când  gândesc această lume ca pe opera celui care a creat-o cu un scop. Pe de altă parte, nu voi fi înțelept dacă voi crede într-un Dumnezeu îndepărtat, cu care nu prea vreau să am de a face. Și nu voi fi înțelept decât atunci când îmi e teamă că răul m-ar putea îndepărta definitiv de El.

Sunt cu-adevărat înțelept atunci când călătoresc în această viață în prezența lui Dumnezeu. Când îl ascult pe Dumnezeu, când mă preocupă ceea ce are El de spus și transmit și altora ceea ce spune.

Și aici vine o întrebare: ce are de spus Dumnezeu?

Ceea ce are de spus Dumnezeu, în general, în istorie, este faptul că toate popoarele sunt ale Lui și pe toate le vrea pentru o veșnicie doar pentru El. Dacă ținta cea mai înaltă a lui Dumnezeu este mântuirea tuturor oamenilor, cel mai bun și mai eficient mijloc pentru a face acest lucru a fost trimiterea Mijlocitorului. Mijlocitorul, în persoana lui Isus Hristos, a fost și este singurul mijloc de aducere a omului într-o stare după voia lui Dumnezeu. Iată de ce El, Isus Hristos, este personificarea înțelepciunii lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament, în miezul înțelepciunii se simțea gustul fricii. Oamenii veneau în apropiere de Templu, unuia singur fiindu-i dat să intre în Templu, în prezența lui Dumnezeu, o singură dată pe an. Înțelepciunea lui Dumnezeu nu era încă desăvârșită. În Noul Testament, miezul înțelepciunii este duhovnicesc. Pentru că Înțelepciunea lui Dumnezeu este desăvârșită prin venirea lui Hristos. Este adusă la apogeu. Dar stați, e mult mai mult decât atât. Înțelepciunea Lui devine înțelepciunea noastră prin puterea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt, trimis de Hristos și de Tatăl, ne locuiește. Ca înțelepți, noi nu mai transmitem lumii ceea ce are de spus Dumnezeu în istorie, ci suntem ceea ce are de spus Dumnezeu în istorie. Suntem Temple vii, temple ale Duhului Sfânt. Dumnezeu vorbește direct prin noi. Se vede asta din felul în care am fost transformați de Dumnezeu și din felul în care, prin noi, Dumnezeu îi transformă pe cei din lume.

Dacă ar fi să personific și eu înțelepciunea și să o urmăresc în procesul ei de creștere, aș face-o în felul următor. Avem o înțelepciune de jos, omenească, nu drăcească, așa cum o gândește Iacov, nu la acea înțelepciune mă refer, ci o înțelepciune sădită în mintea fiecărui om, ce constă în preocuparea pentru această lume. Suntem chemați să cercetăm această lume, să înțelegem felul în care a fost creată, ca să avem priceperea să o stăpânim. Asta ne face înțelepți. Dar, pentru că în noi este sădit gândul veșniciei, chemarea noastră principală este mai ales aceea de a privi în sus prin intermediul acestei lumi, către Cel care a creat-o. Când Dumnezeu a creat lumea, El a creat-o având alături de El înțelepciunea. El a creat-o într-un mod înțelept, nu doar prin aceea că a prevăzut-o cu niște legi pe care omul le tot descoperă; a prevăzut-o, adică a știut cum să o facă astfel încât ea să nu colapseze; Dumnezeu a creat-o într-un mod înțelept mai ales prin aceea că i-a prevăzut căderea, înstrăinarea, dar și reabilitarea, adică răscumpărarea. Când gândim lumea așa, ne preocupă lumea pentru că este a lui Dumnezeu, nu pentru că este a noastră. Ne preocupă destinul ei, ne preocupă salvarea ei, și ne preocupă mijlocul prin care ea poate fi salvată.

Înțelepciunea omenească poate fi uneori o capcană. Ea poate seduce omul, cum observăm că se întâmplă în Corint, menținându-i atenția orientată spre ceea ce are de spus lumea. Atunci ea devine drăcească. Această înțelepciune se ferește să creadă într-o altă dimensiune decât cea imediată, pe care o supune cercetării. Iar dacă este totuși credulă, ea vede în Dumnezeu doar un motor, o cauză primă a acestui univers și nimic mai mult. Înțelepciunea omenească este prevăzătoare, dar nu așa cum a fost Dumnezeu atunci când a creat lumea. Înțelepciunea de azi este fricoasă, instinctiv fricoasă, pentru că nu mai gândește omul într-o relație cu Dumnezeu, ci doar într-o relație cu o lume capricioasă din care Dumnezeu a fost definitiv alungat. De aceea, înțelepciunea omenească nu este interesată de scopul acestei vieți, de o țintă escatologică, ci doar de aici și acum, de slava oamenilor.

Totuși, înțelepciunea omenească, dacă este înțeleaptă, vă amintiți, Daniel și înțelepciunea înțelepților, dacă este înțeleaptă vorbește lumii despre înțelepciunea de sus. Dacă pentru Dumnezeu a fost făcută lumea, lumea trebuie să vorbească despre El în primul rând, și abia în al doilea rând despre ea însăși. Dar o lume căzută nu poate vorbi decât despre speranța de a ajunge, cândva, așa cum i s-a promis, reabilitată, deci răscumpărată. Înțelepciunea de sus, așa cum o vedem în Vechiul Testament, este o înțelepciune care speră, care întrevede ținta, care întrevede reabilitarea. Această înțelepciune care speră la desăvârșire, dar nu o gustă încă, se coace și dă în pârg odată cu venirea lui Isus Hristos.

Câtă vreme Dumnezeu doar a vorbit despre Isus Hristos prin proroci, lumea trăia cu frică și speranță. Lumea aștepta. După venirea Mijlocitorului, lumea trăiește cu certitudinea răscumpărării. A fost răscumpărată, dar nu total. Prin Mijlocitor, ea reușește să se vadă așa cum va fi, și suspină după acea stare. La fel se întâmplă cu omul, care trăiește cu nădejdea neprihănirii complete, după cum afirmă Pavel. A fost răscumpărat, dar nu trăiește încă răscumpărarea completă, ci o nădăjduiește, gustând zilnic câte un pic din ea.

Noi toți suntem un popor în care Dumnezeu este prezent. Deci în care și înțelepciunea lui este la lucru. Și ea se arată într-un mod divers, specific, prin situații aparte. Dar este una și aceeași înțelepciune, care urmărește una și aceeași țintă: mântuirea noastră. Structural vorbind, discutăm despre o țintă și despre drumul cel mai bun către ea. Noi cultivăm acest lucru între noi, abordându-l teoretic, chibzuind asupra fiecărei situații în parte, și cuantificându-l practic, arătându-ne priceperea în soluționarea situației respective. Dar conceptul general al înțelepciunii, ca valoare, cupola aceea sub care punem înțelepciunea specifică fiecărei situații, ține de fapt de felul înțelept în care lumea a fost răscumpărată de Dumnezeu prin Isus Hristos. Și de felul în care continuă, prin Duhul lui Hristos, să o răscumpere. Vedem în Scriptură cum, etapă după etapă, Dumnezeu și-a arătat tot mai mult înțelepciunea, până când aceasta a fost desăvârșită odată cu trimiterea fiului său în lume. În același fel, înțelepciunea se arată în viața noastră progresiv prin roadele Duhului care ne locuiește. Mergem spre desăvârșire, spre plinătatea chipului lui Hristos. Iar lucrul acesta se vede, și este considerat de către ceilalți, de către cei din lume, un fel înțelept de a fi. Pentru că are o țintă, dorința de a fi ca Domnul și cu Domnul, teama de a nu ne bucura de El o veșnicie, și pentru că mersul sigur și eficient către această țintă ne dovedește priceperea. „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul; şi ştiinţa sfinţilor este priceperea” Este modalitatea prin care vorbim celorlalți, celor din lume, despre înțelepciunea lui Dumnezeu.

În fine, ajung și la chestiunea mai practică. Care sunt acele bunuri culturale prin care noi cultivăm înțelepciunea? Prin care o valorificăm, o transportăm între cei din lume, făcând-o remarcabilă, făcând-o de dorit.

L-am rugat pe Iurie să aducă azi înaintea noastră tabloul în care a zugrăvit întâlnirea lui Iacov cu Îngerul. Iacov este, în Biblie, personajul meu preferat. Poate pentru că sunt ca el, viclean și încăpățânat. Când mă uit la el, mă minunez de înțelepciunea lui Dumnezeu. Ținta lui Dumnezeu a fost să facă din Iacov un Natanael, un israelit adevărat, un om fără vicleșug. La fel ca mine, Iacov s-a încrezut în propria istețime. A căutat înțelepciunea acestei lumi, a găsit-o și a devenit foarte priceput într-ale înșelătoriei. El trebuia dezvățat de caracterul lui și făcut dependent de Dumnezeu. Iar Dumnezeu, în înțelepciunea lui, a făcut lucrul acesta cu răbdare, așa cum l-a făcut și cu mine. Timp de douăzeci de ani l-a lăsat pe Iacov să se încurce în propriile-i înșelătorii, la fel cum timp de aproape tot atâția ani m-a lăsat și pe mine să mă încurc în propriile mele idei. Iacov a hălăduit pe drumuri, a fost douăzeci de ani un fugar, și a primit o lecție usturătoare de la propriul său unchi. În ceea ce mă privește, starea mea a fost mult mai tulbure decât starea lui Iacov timp de mulți ani. Căci mintea mea nu putea să vadă lecțiile lui Dumnezeu, fiind tulburată de alcool și de droguri. Într-o zi, însă, Dumnezeu l-a întâlnit pe Iacov, într-un moment în care totul părea că se prăbușește. Fugit de la unchiul său Laban, Iacov se afla la hotarul țării lui Esau, așteptându-l pe Esau, încredințat că acesta va veni înarmat ca să se răzbune. A fost momentul în care Dumnezeu l-a confruntat și l-a câștigat pentru sine, odată pentru totdeauna. În același fel, Dumnezeu m-a câștigat pentru sine, folosindu-se de tot ceea ce i-a ieșit și mi-a ieșit în cale. Iată, tabloul lui Iurie este un mijloc prin care noi valorificăm înțelepciunea lui Dumnezeu. El descrie un moment, o consecință a felului înțelept prin care Dumnezeu și-a atins ținta: întâlnirea cu cel care dă identitate. Dumnezeul meu, nu un Dumnezeu oarecare.

O altă modalitate prin care noi vorbim despre înțelepciunea lui Dumnezeu este mărturia noastră înainte de botez. Venim aici, în față, și povestim cum și-a atins țelul Dumnezeu în ceea ce ne privește. Cum, mai întâi, am aflat despre lume și oferta ei. Cum, apoi, am aflat despre Dumnezeu și oferta lui. Cum ne-a fost teamă de Dumnezeu, și, mai apoi, Isus Hristos a mijlocit între El și noi, dându-ne șansa să devenim copii de Dumnezeu. Și cum, în fine, Isus Hristos, prin Duhul Său, a ajuns să ne locuiască, cum nu mai trăim noi, ci El trăiește în noi. Toate acestea arată că înțelepciunea este un proces prin care Dumnezeu își atinge ținta. Mai întâi, într-o primă etapă, folosindu-se de alții pentru noi, iar apoi, într-o a doua etapă, folosindu-se de noi pentru alții. Iată o vorbire despre înțelepciune care întărește mărturia noastră, care ne unește, ne încurajează.

 Când eram tânăr, am făcut o adevărată obsesie pentru cărțile lui Emil Zola. El a introdus în mediul literar al secolului al XIX-lea un experiment numit naturalism. Zola și-a scris cărțile asemenea unui Dumnezeu distant. A studiat omul și a observat că are un caracter corupt, orientat numai spre a face rău; astfel, a creat o lume, un cadru mundan și l-a așezat pe om, cu caracterul său cu tot, în această lume, urmărind, de departe, rezultatul. Zola a fost asemenea unui Dumnezeu îndepărtat, lipsit de înțelepciune. Nu a intervenit în istoria personajelor sale. Or, înțelepciunea Dumnezeului nostru se vede tocmai în faptul că El își urmărește ținta, aceea de a mântui lumea întreagă, și intervine în istorie pentru a-și atinge ținta, păstrând în viață omul, dar dându-și la moarte Fiul. În cărțile lui Zola, destinele personajelor sunt de-a dreptul sinistre. E suficient să citești niște cărți precum Nana, Bestia umană, Theres Raquin, ca să vezi ce ți-e cu înțelepciunea omenească.

Ținta cea mai de preț a omului este adeseori o fericire despre care bietul om are o foarte vagă idee. De cele mai multe ori, o fericire imediată, atinsă prin umplerea burții, a conturilor, sau prin satisfacții fiziologice. Văd în jurul meu atâtea și-atâtea vieți ratate, pentru simplul fapt că sunt trăite fără înțelepciune. Pentru simplul fapt că oamenii nu mai au nici o țintă, sau, dacă au una, se calcă în picioare unii pe alții pentru a o atinge. Sunt ținte egoiste, cam așa cum e alergatul pe bandă la sala de forță. Bani, pentru a cumpăra nimic. Cariere, pentru a-ți plăti creditele tot mai mari. Programe TV, pentru a pierde timpul. Butonarea incoerentă și inconștientă a telefoanelor, pentru a da nimicului un conținut. Purtarea hainelor, pentru a stârni admirația altora. Atingerea performanțelor sportive sau artistice, pentru a obține aplauze. Valori care vorbesc despre criza, tot mai adâncă, a lipsei unei ținte. În cărțile lui Zola, totul este prăpăd și moarte. În lumea noastră, fără înțelepciunea lui Dumnezeu care se arată prin oamenii lui, care vorbește prin noi, totul ar fi prăpăd și moarte.

Dumnezeu m-a atras aici, în biserica din Iris, printr-o vorbire despre înțelepciune. Nu printr-un tratat teologic, ci printr-o narațiune. O narațiune în care am văzut cu câtă înțelepciune s-a comportat tatăl lui Cristi pentru a-l ajuta pe acesta să înțeleagă lumea. O narațiune în care am văzut, de fapt, cum reușește înțelepciunea lui Dumnezeu să ni se transmită nouă. Înțelepciunea răzbate din narațiuni. Ea prinde substanță în narațiuni, pentru că este un proces și doar într-un proces ea se arată coerentă. Ea prinde culoare în narațiuni, pentru că narațiunile sunt cel mai bun mijloc pentru a-i arăta diversitatea. Și prinde putere în narațiuni, pentru că același proces coerent dar divers îi dovedește înțelepciunii eficiența. Narațiunea. Un apologet spunea că nu argumentele teologilor produc cele mai multe convertiri, ci narațiunile Evangheliilor. Noi trăim o viață morală, dar moralitatea noastră nu se vede în concepte, ci în fapte. A trăi în așa fel încât viața ta să nu poată fi explicată dacă Dumnezeu nu există, iată cum se arată înțelepciunea lui Dumnezeu celorlalți. Istoriile noastre sunt narațiuni care pot sta pe paginile oricărei cărți de mare valoare. Ele descriu cum a reușit Dumnezeu, pas cu pas, să ne facă dependenți de El. Și nu doar atât. Ele descriu cum ne locuiește Duhul lui Dumnezeu și cum se vede lucrul acesta între noi și între oamenii din lume.

Mi-ar plăcea să găsesc aceste narațiuni și în cărți. În cărți scrise bine, care să stea la loc de cinste în librării. Astfel, valoarea aceasta, înțelepciunea lui Dumnezeu, ar putea deveni obiectul dorinței oamenilor din lume. Nu mai știu care a fost ultima carte pe care am recenzat-o în revistele literare. Știu doar că, în ultimele mele cronici, eram tare plictisit. Narațiunile contemporane sunt minimaliste, simple, supraevaluate. Pe când mai scriam cronică literară, de un mare succes se bucurau două romane cu homosexuali. Una dintre ultimele recenzii pe care le-am scris se numește Povestiri fără sfârșit. Comentam niște proze scurte care nu aveau final. De aceea am numit cronica așa. Și e adevărat. Oamenii nu mai vreau finaluri, nici măcar fericite. Oamenii nu mai vreau pentru că nu mai au o țintă, un țel. Pentru că binele universal, ca valoare, nu mai există. Pentru că escatologia e un basm cu care îți adormi copiii. Un subiect de filme sf.

Eu cred că și noi, creștinii, putem avea cărți, putem avea narațiuni din care să răzbată înțelepciunea. Această valoare, acest gest al lui Dumnezeu, pe care îl imităm și noi. Celelalte valori, estetică, literară, trebuie să se supună ei, să fie un mijloc pentru a transporta această valoare în lume. Aici e, de fapt, problema noastră. Valoarea estetică, valoarea literară, valori care duc înțelepciunea în lume prin intermediul unei narațiuni, trebuie să fie prezentabile, să se ridice la un nivel remarcabil. De-atâtea ori am atras atenția că valorile noastre literare sau estetice, cu care vrem să prezentăm valorile lui Dumnezeu lumii, sunt de tot plânsul. Nu am nici o problemă în a asculta o poezie prost scrisă despre Domnul, dar aici, în biserica. Dacă mergi dincolo de ușa aceea, și publici ceva, atunci musai să te ridici la valoarea estetică de acolo. Altfel umbli cu căruța într-un oraș plin de mașini scumpe. Oamenii vor râde de tine.

Ce este înțelepciunea? Un modus vivendi, un fel de a fi prin care arătăm că cel mai dorit vis al omului, nemurirea, se poate atinge numai prin credința în Isus Hristos. Cum arătăm asta? Prin aceea că viața noastră merge tot mai mult spre desăvârșire. Ce înseamnă asta? Înseamnă că suntem Temple în care locuiește Duhul lui Dumnezeu, iar faptele noastre sunt roade ale acestui Duh. Există vreun mijloc prin care putem evidenția acest lucru în lume? Există atunci când, folosindu-ne de valorile culturale din lume, cum sunt valoarea teoretică, estetică, literară, ducem în lume valorile apreciate de noi. Nu pentru a obține aplauzele lumii, ci pentru a o schimba, pentru a o înțelepți, pentru a-i orienta atenția de aici, dincolo, de la material, la imaterial, de la un Dumnezeu mort, impersonal, la un Dumnezeu viu, personal, de la teama de un viitor sinistru, la bucuria învierii, de la resemnare la desăvârșire. Putem vorbi lumii despre înțelepciunea lui Dumnezeu nu doar prin faptele noastre, putem vorbi și prin bunuri culturale, prin muzică, prin artă, prin cărți, prin arhitectură și prin atâtea alte lucruri. Este o modalitate prin care putem face înțelepciunea remarcabilă. Despre cum o putem face, specialiștii sunt chemați să își dea cu părerea. Să ne ajute Dumnezeu, prin Duhul Său, să fim înțelepciune într-o lume fără înțelepciune.

Fără titlu

Suntem valoroși pentru că purtăm în noi valorile cerului. Suntem valoroși pentru că îl reprezentăm pe Dumnezeu aici, pe pământ. Separat, dar mai ales împreună, suntem Templul lui Dumnezeu, locul în care Dumnezeu coboară spre a schimba lumea, spre a o câștiga pentru sine. Imaginați-vă că ar veni președintele României la dumneavoastră acasă și v-ar mandata să îl reprezentați în Cluj, în anumite situații. Cred că ați fi copleșiți, și numai despre asta ați vorbi zi și noapte. Noi însă suntem mandatați de Dumnezeu Însuși, pentru a-l reprezenta aici pe pământ. Mi se pare un lucru incredibil, a cărui importanță am ajuns să o ignorăm complet.

Noi, între noi, cultivăm anumite valori, pe care, mai apoi, le ducem dincolo de zidurile acestei clădiri pentru a face ca lucrul lui Dumnezeu, Împărăția Lui, să înainteze. Fiecare societate, într-un anumit context istoric, a cultivat anumite valori, declarându-și ținta și mijloacele atingerii ei. Grecii au căutat înțelepciunea, scopul lor fiind acela de a înțelege lumea. Cum au încercat să o facă? Prin intermediul rațiunii.  Astfel, au lăsat în urmă cărți care poartă cu ele valorile pe care le-au cultivat. În Clujul contemporan, valoarea cea mai importantă este capitalul, ținta fiind acumularea de capital. Cum se întâmplă asta? Prin dedicare totală, prin supunerea principiilor și a oamenilor acestei ținte. Sâmbăta trecută, într-o emisiune dedicată tinerilor creștini, se vorbea despre antreprenoriat, iar invitatul avea o agenție de modeling. În ceea ce facem, în ceea ce cultivăm, ceilalți, cei din jur, pot surprinde valorile în care credem și spre care ne îndreptăm. Noi ar trebui să fim o fereastră spre cer, nu una spre Mamona. În Împărăția lui Dumnezeu, mai nou discutăm despre cum să fim antreprenori de succes, oameni de afaceri, oameni care se dedică acumulării de capital. NU mi-e de ajuns că numai despre asta aud în ultima vreme, în Cluj. Nu mi-e de ajuns că mă înec în supermarketuri în perioada asta, în hărmălaia și pofta uriașă care a pus stăpânire pe oameni. Mai nou și la postul de radio creștin, unde îndeobște mai auzeai o predică sau o discuție despre Scriptură, mesajul are legătură tot cu ținta lumii.

A face cultură în Împărăția lui Dumnezeu înseamnă a cultiva valorile lui Dumnezeu, nu valorile lumii. Valorile lumii pot fi, eventual, cu anumite restricții, mijloace pentru a urmări ținta lui Dumnezeu. Valorile lui Dumnezeu au putere, și puterea lor se vede în faptele copiilor Săi, în faptul că aceștia Îl ascultă și fac ceea ce i-a învățat. NU în faptul că se chinuie să acumuleze capital, umăr la umăr cu cei din lume, ci în faptul că sunt în căutarea Împărăției lui Dumnezeu, lăsând în seama lui Dumnezeu celelalte lucruri.

Esența culturii Împărăției lui Dumnezeu este prezența lui Dumnezeu.

Voi sunteți Templul lui Dumnezeu, le scria Pavel corintenilor. Și, extrapolând, ne scrie și nouă. În Hristos, aveți toate darurile Duhului, pentru ca mărturia despre Hristos să fie întărită între voi. În ceea ce faceți, cu ceea ce aveți, cu ceea ce ați primit de la Duhul Sfânt, voi sunteți martorii lui Hristos. Sunteți plini de Duhul Lui și faptele voastre sunt faptele Duhului. Nu uitați că ați primit daruri de sus pentru a rodi fapte de sus, nu pentru a trăi dezbinați. Ca să fiți una până când Domnul va veni. Să fiți una într-un gând și într-o simțire. Un gând care face posibilă o simțire. Voi nu mai simțiți la fel, pentru că nu mai aveți același gând. Sunteți dezbinați pentru că vă lăsați conduși de o altă evanghelie. De o evanghelie a cărei consistență este dată de înțelepciunea lumii, care vede în crucea lui Hristos o nebunie. Înțelepciunea lumii nu poate fi amestecată cu înțelepciunea lui Dumnezeu, chiar dacă și ea are o înfățișare bună. Înțelepții lumii nu ajung la cunoașterea lucrurilor lui Dumnezeu pentru că nu au Duhul lui Dumnezeu. De aceea, ei sunt dezbinați, fiindcă duhul lumii este un duh al dezbinărilor, al confuziei, al minciunii. Pe când voi, creștinii, cei care sunteți ai lui Hristos, cunoașteți lucrurile lui Dumnezeu pentru că aveți Duhul Lui. Trupul pe care îl formează oamenii din lume este condus și deformat de duhul lumii, pe când trupul pe care îl formează oamenii lui Hristos este condus și reformat continuu de Duhul lui Hristos. Noi, cei care formăm biserica lui Hristos, spune Pavel în versetul 10 al capitolului 1, trebuie să fim uniți în chip desăvârșit într-un singur gând, care face posibilă o singură simțire. Iar apoi, la finalul capitolului al 2-lea, adaugă: noi avem gândul lui Hristos. Pentru că suntem duhovnicești și cunoaștem lucrurile lui Dumnezeu, avem gândul lui Hristos.

Acest gând ne ține strâns uniți. Trupul lumii rătăcește încoace și încolo, fără o țintă precisă, târât de duhul dezbinător al lumii. Data trecută, dacă vă amintiți, vorbeam despre această criză a țintei pe care lumea o experimentează continuu. De unde și lipsa ei de înțelepciune. Trupul lui Hristos este, în schimb, dus spre ținta escatologică de gândul lui Hristos, un gând care face posibilă înaintarea Împărăției lui Dumnezeu. Înțelepciunea lui Dumnezeu este un modus vivendi al poporului lui Dumnezeu, un mod de viață, iar gândul lui Hristos este forma mentis, o formă a minții. Orice mădular din acest trup, indiferent cât ar fi el de amărât, își capătă cinstea din aceea că este purtat, în trup, de gândul lui Hristos, că are gândul lui Hristos, și participă, astfel, la înaintarea Împărăției lui Dumnezeu.

Cunoaștere sau cunoștința despre care vorbește Pavel ține, cred eu, de acest gând al lui Hristos, care ne ține strâns uniți și ne orientează spre țintă.

În cele mai multe cărți pe care le-am parcurs pe marginea darurilor Duhului, am observat că această cunoaștere, despre care vorbește Pavel în capitolul 12, este asociată capacității de a vedea lucruri tăinuite, de a vedea problemele ascunse ale oamenilor, scopul fiind acela de a-i ajuta într-un fel sau altul. Cei care au scris cărțile respective se prind cu amândouă mâinile de câteva exemple din Scriptură: episodul în care evanghelistul Ioan scrie despre cum Isus îl cunoștea pe Natanael înainte de a-l fi întâlnit, sau episoadele în care evanghelistul Matei scrie despre cum Isus cunoștea gândurile ucenicilor săi.

Probabil că este vorba și despre genul acesta de cunoaștere, a unor lucruri tainice, ascunse. Poate fi, câtă vreme cunoașterea lor duce la proclamarea cu mai multă putere a lui Isus ca Domn și Mântuitor. Totuși, tipul acesta de cunoaștere este mai degrabă unul periferic. El poate fi așezat sub conceptul mai larg al cunoașterii lucrurilor lui Dumnezeu. Și pe mine acest concept mă interesează. Pentru că numai cu un astfel de concept pot teoretiza o cultură evanghelică. Numai sub un astfel de concept pot aduna toate formele care țin de cunoștință, nu doar această formă.

Ce spune Pavel despre cunoașterea lucrurilor lui Dumnezeu, dacă e să o analizăm din mai multe puncte de vedere. Iată, din punctul de vedere al posibilității, cunoașterea lucrurilor de sus este o cunoaștere pe care doar Duhul lui Dumnezeu o face posibilă. Din punctul de vedere al modalității, cunoașterea lucrurilor de sus, așa cum ne este dată acum și aici, este temporară și parțială. Și, nu în ultimul rând, cunoașterea lucrurilor de sus îl are în vedere pe Hristos. În acest sens, ea este progresivă în istorie și are ca obiectiv înaintarea poporului lui Dumnezeu spre ținta escatologică a întâlnirii cu Hristos. Le voi lua pe rând.

Posibilitatea cunoașterii lucrurilor de sus și consecințele ei. Acum câțiva ani, am fost invitat de Voicu Bojan să scriu, foarte pe scurt, de ce cred sau cum am ajuns să cred. Găsiți eseul meu, alături de alte câteva, mult mai interesante și mai bune, în cartea proiectată pe ecran. Este un obiect DE CULTURĂ realizat de către poporul lui Dumnezeu, un obiect care poartă cu sine valorile lui Dumnezeu, precum dragostea, bucuria, pacea, toate mediate de credință. Aceste valori duhovnicești sunt împachetate în câteva valori importante ale lumii, precum valoarea literară (cartea a fost corectată de nu știu câte ori, a fost stilizată, se livrează ca literatură remarcabilă), valoarea estetică (cartea este, materialmente vorbind, realizată din hârtie de calitate, cu un design remarcabil), valoarea economică (editorul a investit el însuși bani pentru a o publica, și scopul nu a fost acela de a se îmbogăți, ci de a promova, în lume, valorile lui Dumnezeu). Cartea, în întregul ei, este o vorbire despre cunoștință, dar și despre credință. Despre modul în care o mână de oameni a ajuns să îl cunoască pe Dumnezeu și să îl declare drept Dumnezeu personal. Una dintre constantele eseurilor este recunoașterea faptului că s-a ajuns la cunoașterea lui Dumnezeu prin împrejurări controlate de Dumnezeu. În plus, cunoașterea nu s-a datorat puterii omului de a pătrunde lucrurile de sus, ci a venit, pur și simplu, miraculos. Cineva scrie, și îl parafrazez: am început să cred pentru că nu am avut încotro, nu am avut de ales. Cunoașterea mea ajunsese la acea certitudine căreia îi urmează, fără doar și poate, credința. Cunoaștem lucrurile lui Dumnezeu pentru că avem Duhul lui Dumnezeu, și Duhul lui Dumnezeu ne dă gândul lui Hristos în care sunt cuprinse lucrurile de sus.

O întrebare care a interesat mereu filosofia este aceasta: ce putem cunoaște? Este o întrebare grea. Știu că pășesc acum pe un teren foarte moale și delicat, dar trebuie să o fac, chiar dacă voi înainta doar câțiva pași. Noi cunoaștem atunci când cunoaștem în mod cert. Astfel, cunoaștem ceea ce ni se arată. Iar cunoașterea lucrurilor care ni se arată se realizează prin surprinderea acestor lucruri în cuvinte. Când spun copac, spun ceva ce cunosc în mod cert. Copacul mi s-a arătat. Eu l-am surprins în cuvântul copac. Blaga numea această cunoaștere drept cunoaștere paradisiacă. Adam a cunoscut în felul acesta tocmai pentru că a dat nume animalelor, le-a surprins în cuvinte. Adam însă nu a cuprins în cuvinte și persoana lui Dumnezeu. Nu avea cum să facă acest lucru pentru că Dumnezeu nu poate fi cunoscut așa cum cunoști realitatea. Există însă și un alt tip de cunoaștere, pe care Blaga o numește luciferică. Acest tip de cunoaștere este specifică omului căzut. Omul, după comiterea păcatului, trăiește sub semnul lui OARE? Oare chiar a spus Dumnezeu? Oare lumea este ceva real sau nu? Oare cunosc ceva, sau nu? Oare chiar există Dumnezeu? Oare acela este un copac? Și dacă da, ce fel de copac? Cunoașterea paradisiacă este o cunoaștere afirmativă, pozitivă, în timp ce cunoașterea luciferică este o cunoaștere interogativă.

Cunoașterea în lume este o cunoaștere luciferică, interogativă, fiindcă pune sub semnul întrebării totul. Cunoașterea lucrurilor de sus cu ajutorul Duhului nu poate fi o cunoaștere de tip paradisiac, fiindcă avem de a face cu lucruri care nu se văd, dar nu este nici o cunoaștere luciferică, fiindcă avem de a face, totuși, cu certitudini. Cunoaștem ceva ce nu vedem, dar, pentru că Duhul e la mijloc, cunoaștem în mod cert. Nu avem deci încotro, cum spunea eseistul din cartea publicată de Voicu. Deși nu vedem, cunoaștem și ajungem să credem. Ferice de tine, Tomo, fiindcă tu crezi ceea ce ai văzut, însă și mai ferice de cei care cred ceea ce nu au văzut, căci cunosc la fel de cert ca și cum ar fi văzut. Ei au Duhul.

Pavel afirmă în epistola lui către Galateni ceva foarte interesant: „Dar acum, după ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, după ce ați fost cunoscuți de Dumnezeu, cum vă mai întoarceți la… umbra lucrurilor…” Pavel a intuit că e impropriu să spui: tu cunoști lucrurile de sus. Nici vorbă. Ele te cunosc pe tine. Duhul ne face cunoscute lucrurile de sus, ca atare, atunci când spunem că îl cunoaștem pe Dumnezeu, de fapt, spunem că, atunci când Îl cunoaștem pe El, El face posibilă cunoașterea noastră. De aceea cunoașterea aceasta duce imediat la credință, la nădejdea în lucrurile care nu se văd. Cunoaștem deja, dar nu încă. Iată, exact ceea ce vă spuneam că se întâmplă între noi. Tensiunea aceasta, a unei cunoașteri certe, dar cu privire la niște lucruri care nu se văd, pe care le nădăjduim, se propagă printre noi și ne face să fim căutători de Dumnezeu. Tensiunea aceasta ne ține lipiți de Scriptură. Suntem, cu-adevărat, speciali, pentru că noi cunoaștem lucruri necunoscute, tăinuite, și cunoașterea noastră, mijlocită de Duhul Sfânt, este considerată o nebunie de către înțelepții lumii acesteia. Cunoașterea aceasta a noastră este specială atât pentru că îl face prezent pe Dumnezeu între noi, prin Duhul Său, dar și pentru că, astfel, suntem ușor de re-cunoscut, între noi, dar și în lume.

Modalitatea cunoașterii. Cum cunoaștem, ne spune din nou Pavel, în epistola lui către Corinteni. Și o face în două locuri, nuanțând și mai mult tensiunea dintre deja, dar nu încă. Ați primit daruri de la Duhul Sfânt, le zice el corintenilor, ca să le folosiți pentru a întări mărturia lui Hristos între voi. Cine este chemat să vorbească despre cunoștință, să o facă. Însă, atenție, darul acesta, ca de altfel și celelalte daruri ale Duhului, este pentru aici și acum. Dacă îl aveți, nu vă îngâmfați ca și cum ați trăi deja în veșnicie cu Hristos. Încă nu trăiți. De aceea, mai bine căutați dragostea. Dragostea este ceva ce găsiți nu doar aici și acum, ci mai ales dincolo, în veșnicie. Cunoaștem în parte acum, dar în veșnicie vom cunoaște într-un mod desăvârșit. Ceea ce vi se pare vouă că știți, este nimic pe lângă ceea ce veți ști. Nu vă îngâmfați, deci, cu ceea ce știți. Mai bine iubiți-l pe Dumnezeu, căci atunci când îl iubiți, El Însuși vă cunoaște, El vă dă o identitate, El vă știe ca fiind ai Lui și vă trimite Duhul Său. Și cunoașteți ceea ce vă lasă El să cunoașteți.

Cunoaștem în mod cert nu pentru că vedem ceea ce cunoaștem, ci pentru că Duhul lui Dumnezeu face posibilă cunoașterea noastră. Însă, orice s-ar spune, avem o cunoaștere limitată, pentru că deja, dar mai ales pentru că nu încă. Deja vedem Împărăția lui Dumnezeu, o vedem printre noi, o recunoaștem în cei de lângă noi, în frații noștri, însă nu suntem încă definitiv în ea, nu a fost instaurată complet. Cunoaștem lucrurile de sus în parte, și această limitare a cunoașterii noastre este extrem de importantă. De ce? Pentru că ea ne face dependenți de Dumnezeu și de ceea ce ne revelează El.

Noi, cei din poporul lui Dumnezeu, trăim cunoscând ceea ce Dumnezeu Însuși ne lasă să cunoaștem din lucrurile Lui. Oamenii din lume, în schimb, sunt convinși că tot ceea ce cunosc cunosc prin puterea lor. De aceea au ridicat cunoașterea la rang de zeitate. Iluminismul a făcut o mare greșeală, trimițându-L pe Dumnezeu în ceruri și punând în locul Lui rațiunea. Omul a mizat pe faptul că această rațiune îl poate ajuta să înțeleagă nu doar lumea, îl poate ajuta să înțeleagă și omul. Îi poate pătrunde umanitatea, o poate defini, o poate determina. Dar, spunea cineva, când faci asta, ai terminat cu omul, îl transformi dintr-un subiect într-un obiect. Războaiele mondiale, holocaustul, comunismul, toate extremismele care au dus la genocid, au avut la bază această încredere în puterea nelimitată a rațiunii, capabilă să înțeleagă lumea și să definească omul. Până și doctorii au tendința aceasta, de a înțelege omul ca obiect, de a-l aborda tehnic, de a-l defini ca o mașină reparabilă. Or, spune Jean Luc Marion, un filosof pe care l-am mai amintit aici, nu poți iubi decât un altul pe care nu îl cunoști, pe care nu îl înțelegi ca pe un obiect, pe care nu îl poți defini printr-un cuvânt sau printr-un concept. De aceea Adam nu a putut numi oameni, și nu l-a putut numi pe Dumnezeu. Pentru că aceste ființe nu pot fi cuprinse în cuvinte, nu pot fi cunoscute așa cum pot fi cunoscute lucrurile. Nu poți iubi decât pe cineva pe care îl poți cunoaște la nesfârșit. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” Cunoaștem în parte, și bine facem, fiindcă numai așa vrem să cunoaștem tot mai mult, și, deci, numai așa iubim tot mai mult.

Cunoaștem în mod cert lucrurile de sus, pentru că avem Duhul lui Dumnezeu, care ni le face cunoscute, cu ajutorul Scripturii și nu numai, și cunoaștem lucrurile de sus în mod limitat, temporar, datorită aceluiași Duh, pentru că credința noastră trebuie întreținută, aici și acum, pentru că suntem deja, dar mai ales pentru că suntem nu încă, și lucrul acesta trebuie să ni se reamintească. Când omul se crede etern, el seamănă cu celula aceea canceroasă, care se crede ea însăși eternă. Nu-i așa că asta spune multe despre noi? O celulă vrea să fie eternă. Și, din acest motiv, distruge exact ceea ce o ține în viață. Întocmai așa e și cu omul, care se crede etern, pentru că mizează pe ceea ce are el mai de preț, pe rațiune, pe puterea de înțelegere. Din pricina unor lucruri supranaturale, precum vorbitul în limbi, corintenii credeau că Deja sunt în Împărăția de sus, și începeau să pună la îndoială învierea morților. Pavel le atrage atenția că darurile spirituale, cum este și cel al vorbitului în limbi, sunt temporare și limitate. Omul, din pricina rațiunii, din pricina capacității de a pătrunde tot mai mult înțelesurile acestei lumi, a ajuns să se creadă nemuritor, nu precum corintenii, dar sentimentul a fost același. Și, întocmai ca celula canceroasă care crede că Deja, și uită că Nu Încă, omul a fost cât pe ce să se autodistrugă.

Cunoaștem deja, cunoaștem în mod cert, dar nu cunoaștem încă totul, cunoaștem limitat. Până aici am vorbit despre aceste două aspecte ale cunoașterii de sus. Certitudinea dată de Duh, acest deja, dar și limitarea cunoașterii, acest nu încă.

Iată însă marea întrebare: ce cunoaștem? Aș atrage atenția aici că nu o să mă refer la conținutul propriu-zis al cunoașterii noastre despre Dumnezeu. Nu voi enumera lucruri pe care le cunoaștem despre Dumnezeu, așa cum ne sunt ele prezentate în Scriptură. NU mi-ar ajunge o viață. Mă bucur că în această biserică facem asta constant, cu entuziasm și claritate. Fascinant e faptul că, oricât scoți din Scriptură despre Dumnezeu, Scriptura rămâne un sac fără fund. Și nici măcar nu L-am văzut pe Dumnezeu. Așadar, mă voi limita la conceptul de cunoaștere și voi încerca să delimitez conținutul acestui concept.

Am venit la Biserică fiindcă am văzut de departe oameni care trăiau înțelept, care aveau o țintă și știau cum să ajungă la această țintă. Am stat în această biserică și am ascultat, vorbindu-se de la amvon, o poveste care evidenția într-un mod minunat felul în care înțelepciunea lui Dumnezeu se transmite copiilor săi. Vă vorbeam data trecută despre Cristi Petrișor și despre povestea cu tatăl său care l-a urmărit din umbră cum ajunge la țintă, gata să intervină oricând. Dumnezeu a creat omul pentru ca omul să se bucure de El o veșnicie. Omul însă l-a trădat, alegând să se bucure de diavol. În înțelepciunea lui, Dumnezeu nu a ezitat să intervină în istorie pentru a-și atinge ținta, aceea de a face ca omul să se bucure o veșnicie alături de El. Apogeul înțelepciunii lui a constat în faptul că și-a trimis Fiul, unicul său fiu, pentru a fi sacrificat în locul celor din lume, numai pentru ca cei din lume să fie smulși din acest veac rău. Înțelepciunea îmi arată ce a făcut și ce face Dumnezeu pentru lume. Cunoașterea este mijlocul prin care aflu cine este cu-adevărat acest Dumnezeu în lume. Credința este rezultatul imediat al acestei cunoașteri, fiind forța care mă împinge spre țintă. Despre credință, data viitoare.

Am venit la Biserică fiindcă îmi era frică de Dumnezeu. La un moment dat, într-o discuție cu Filip, i-am spus că aș sta în biserică toată ziua, numai ca să scap de mine. Numai ca să evit orice ispită care m-ar fi putut duce la păcat. Astăzi, gândindu-mă mai bine la acea perioadă, înțeleg că nu îl cunoșteam pe Dumnezeu. Eram fascinat de înțelepciunea lui, pe care o găseam în copiii săi, dar nu știam cine este El. Într-un fel, ceea ce îi spuneam lui Filip putea fi pus în alte cuvinte: fugeam de Lege, pentru că îmi era frică de Ea, pentru că ea mă acuza. Îmi era frică de judecata lui Dumnezeu, de ceea ce avea să îmi facă, arătând cu degetul spre nelegiuirile mele. Pentru mine, Dumnezeu era Dumnezeul Judecător și cam atât.

Dumnezeu se face cunoscut în Scriptură într-o modalitate relațională. Ca un stăpân robului său, ca un mire miresei sale, dar și ca un tată copilului său. Noi cunoaștem realitatea prin intermediul experienței. Cunoaștem o limbă străină prin învățarea ei. Dar cunoaștem o persoană nu doar uitându-ne la ea, nu doar învățând câte ceva despre specia din care face parte, ci cunoscându-i trecutul, cunoscându-i gândurile, sentimentele, comportamentul, care vin din trecut. Dumnezeu nu se face cunoscut ca obiect de studiu, ci sub forma unei relații, în relație. Acesta este conținutul conceptului de cunoaștere la care mă refer. Eu nu cunoșteam aproape nimic din trecutul lui Dumnezeu, din istoria Lui, din inima Lui, din gândurile Lui. Pe măsură ce cunoașterea mea despre Dumnezeu avea să avanseze, Dumnezeu urma să devină pentru mine un stăpân, un rege, un tată. Aveam să cunosc un stăpân, un rege, un tată.

Este totuși mai mult în acest proces de cunoaștere. Mult mai mult. A cunoaște o persoană presupune ca acea persoană să ne lase să-i aflăm trecutul, să ne divulge informații despre ea. Și asta a făcut Dumnezeu prin Scripturi. Dar atunci când acea persoană face acest lucru, atunci când se deschide către noi, când își varsă inima în fața noastră, acea persoană își trădează emoția, afectivitatea. Acea persoană ni se arată iubindu-ne. Cunoaștem ceea ce ni se arată. Dumnezeu ni se arată iubindu-ne. El nu ne impune să Îl cunoaștem, nu ne cere asta, El doar ne propune asta. Noi cunoaștem ceea ce se lasă iubit, și cunoașterea noastră este cu atât mai mare cu cât, la rândul nostru, iubim ceea ce cunoaștem. L-am cunoscut o vreme pe Dumnezeu, cu teamă și cutremur, am cunoscut câteva dintre lucrurile de sus, studiind Biblia, constant, împreună cu fratele Beni. Dar cunoașterea mea se opintea în legalism, pentru că nu eram în relație cu El. Cunoașterea mea nu avea conținut, înțelegeți? Se împiedica în lucruri începătoare, în lucruri specifice imaturității cunoașterii. Pentru că Îl iubeam încă pe Dumnezeu. El era doar un obiect de studiu. Am crezut că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar, de fapt, cunoșteam o dădacă. O dădacă ce-mi reproșa mereu că nu respect nimic din ceea ce îmi spune și care afirma, sus și tare, că nu-s bun de nimic. Era Legea Lui. L-am cunoscut pe Dumnezeu de departe, ca un rob fără stăpân, ca un fiu fără tată, ca un orfelin, dădăcit continuu și apăsat de vinovăție. Însă, atunci când m-am întâlnit cu Hristos, l-am cunoscut, în sfârșit, pe Dumnezeu așa cum un fiu își revede Tatăl. Am fost surprins, nu mi-a venit să cred că îmi zâmbește. Mi s-a părut ciudat că, după ce l-am întâlnit, în loc să o asculte pe dădacă, să-ți plece urechea la ceea ce-i spunea dădaca, la prostiile pe care le-am făcut, a concediat-o imediat, m-a chemat la El și, chiar dacă nu îl cunoșteam îndeajuns, mi-a dat sarcini importante, care îl priveau într-un mod foarte direct. Așa ne învață Hristos să Îl cunoaștem pe Dumnezeu. El, Hristos, dă un conținut cunoașterii noastre cu privire la lucrurile de sus. El Însuși este conținutul, El îl delimitează, El este întruparea dragostei lui Dumnezeu. Cunoaștem dragostea lui Dumnezeu pentru că ea ni s-a arătat în Hristos.

L-am cunoscut pe Dumnezeu fiindcă El m-a iubit și s-a lăsat iubit. Și a demonstrat acest lucru, cu asupră de măsură, atunci când s-a întrupat, cu gândul foarte clar de a mă mântui. A cunoaște lucrurile de sus înseamnă a cunoaște dragostea lui Dumnezeu, felul în care El m-a iubit și s-a lăsat iubit. Dar a-l cunoaște pe Dumnezeu înseamnă mai mult decât atât. Înseamnă nu doar că El se propune ca iubire, ci și că eu reacționez prin iubire. Dacă iubește cineva pe Dumnezeu, spune Pavel, este cunoscut de Dumnezeu. A cunoaște lucrurile de sus, așa cum spuneam, este posibil nu pentru că eu pot, ci pentru că Dumnezeu poate și vrea să îmi dea această cunoaștere, dacă și în măsura în care reacționez la propunerea Lui, de a-L Iubi.

Cunoaștem cert, deși nu vedem, pentru că Duhul ne dă certitudinea Deja-ului, cunoaștem în parte, și cunoaștem temporar, pentru că Duhul ne reamintește că NU cunoaștem încă în mod desăvârșit. Dar cunoaștem numai ceea ce se lasă iubit și se propune ca iubire, și cunoaștem cu-adevărat, cunoașterea noastră are un conținut, numai în măsura în care noi înșine răspundem acestei iubiri prin iubire.

În istorie, omul l-a cunoscut pe Dumnezeu progresiv, pe măsură ce Acesta s-a dezvăluit în Scripturi. La început, omul s-a apropiat de Dumnezeu cu teamă, și teama l-a făcut un înțelept. Dar aceeași teamă l-a crispat, l-a transformat într-un orfelin, într-un fiu fără tată, l-a îndobitocit. Apoi, după Întruparea lui Dumnezeu Însuși în Isus, omul s-a apropiat de Dumnezeu cu dragoste, ca răspuns la dragostea arătată de Dumnezeu omului. Dobitoacele s-au hrănit din Hristos aflat în iesle și și-au recăpătat umanitatea. Îmi place această imagine. Gândul lui Hristos. Întoarcerea omului la Dumnezeu. Gândul lui Hristos. Șansa omului de a fi cunoscut de Dumnezeu. Gândul lui Hristos. Dragostea reciprocă dintre Dumnezeu și om. De aceea gândul lui Hristos a fost îmbrăcat în suferința crucii. Când le scrie corintenilor, Pavel ia crucea și o înfige în mijlocul lor. Le-o arată și le spune: noi avem gândul acesta. Gândul lui Hristos trebuie să fie gândul nostru: întoarcerea oii rătăcite la păstorul său, întoarcerea fiului risipitor la tatăl său. Când gândul lui Hristos este gândul nostru, noi devenim icoane ale lui Hristos, căci nu mai trăim noi, ci Hristos trăiește în noi, iar lucrul acesta se vede, este ușor de re-cunoscut. Dar gândul lui Hristos nu va fi niciodată gândul nostru dacă nu îl cunoaștem pe Dumnezeu, și, cunoscându-L, dacă nu îl iubim. Căci putem cunoaște multe despre Dumnezeu, ca teologi, dar numai iubindu-l putem ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu, la ceea ce ține în viață relația cu El.

Dumnezeul care poate fi cunoscut, spune Jean Yves Lacoste, este doar Dumnezeul care poate fi iubit. Ceea ce nu poate fi iubit nu poate fi nici cunoscut. Mi se pare extraordinar acest adevăr. E extrem de subtil și are semnificații uluitoare. Dumnezeu s-a făcut cunoscut omului nu pentru a fi gândit, nici pentru a fi descris. La o adică, El nu poate fi cunoscut ca obiect, El nu poate fi determinat. Așa au crezut grecii, și, mai apoi, filosofii, că îl pot cunoaște, raționându-l, gândindu-l. De aceea ei l-au asociat cu Logosul lumii, cu Rațiunea Universului, cu Motorul Prim. În timp ce căutau înțelepciunea, scrie Pavel, grecii au pierdut iubirea, singura modalitate prin care Dumnezeu se poate face cunoscut. Pe de altă parte, Dumnezeu nu s-a făcut cunoscut omului pentru a-l uimi, pentru a-l stupefia, pentru a-l seduce cu puterea sa supranaturală. Când uimește, prin miracolele sale, Dumnezeu riscă să nu mai fie iubit, ci apreciat pentru spectacolul pe care îl poate oferi. Așa s-a întâmplat în cazul iudeilor, ne spune același Pavel, care au început să caute minuni, și care, astfel, au pierdut iubirea, singura modalitate de a-l cunoaște pe Dumnezeu. Dumnezeu s-a făcut cunoscut pentru a fi iubit. Și Dumnezeu și-a arătat iubirea și s-a propus spre a fi iubit prin faptul că s-a întrupat. Iată un alt adevăr extraordinar, pe care îl sărbătorim în aceste zile. Știți ce se întâmplă în interiorul unei relații de iubire? Cele două ființe care se iubesc aspiră să fie egale. De aceea, Isus ne promite că vom fi asemenea Lui atunci când vom fi în Împărăția Tatălui Său. Este incredibil, iubirea dintre noi și Dumnezeu va fi ca iubirea din sânul Sfintei Treimi. Dacă Dumnezeu cobora pe pământ în slava sa, nu l-am fi putut iubi niciodată, pentru că ar fi lipsit această egalitate, care condiționează iubirea. Am fi fost niște căutători de spectaculos, nu de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi apărut în slava sa, apariția lui ar fi fost violentă și constrângătoare. Ne-ar fi constrâns să-L iubim, ceea ce contrazice însăși iubirea. O iubire constrânsă, forțată, nu este iubire. În schimb, și aici este înțelepciunea, Dumnezeu s-a întrupat, s-a făcut om, s-a făcut unul dintre noi, pentru a se propune, pentru a ne da libertatea de a-l iubi, deci, de a-l cunoaște. Cunoașterea și dragostea sunt strâns legate între ele. Când întâlnesc un trecător și îl las să plece, el este un trecător fără chip. Dar dacă am o relație cu el, acest trecător începe să îmi devină un cunoscut. Dumnezeul nostru nu este doar un Dumnezeu teologic, un obiect de studiu. Acesta e un idol. Dumnezeul nostru este cu mult mai mult decât atât. Cunoașterea lui este, aici și acum, limitată de nu încă, dar, prin dragostea pe care i-o purtăm, cunoașterea lui este deschisă spre Deja.

„Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.”

Aceste câteva versete citite din prima epistolă a lui Ioan îmi deschid calea către două aplicații cu care am să închei.

Dacă Dumnezeu poate fi cunoscut numai pentru că și-a arătat iubirea, a cultiva vorbirile despre cunoștință între noi înseamnă, nu-i așa, a ne manifesta iubirea prin aceea că ne lăsăm cunoscuți, și a iubi la rândul nostru pe cel care se face cunoscut și se lasă, astfel, iubit. Există multe feluri în care facem acest lucru.

Probabil că unul dintre cele mai tari exemple, ca să zic așa, a fost, pentru mine, cel al serilor de joi de acum doi ani. Pentru mine, ele aveau un magnetism aparte. Și probabil că a fost normal să fie așa. Ne-am adunat în fiecare seară de joi ca să ne rugăm pentru Filip. Apoi, încetul cu încetul, am început să ne rugăm pentru tot mai mulți oameni. Participând la aceste seri, am simțit câteva lucruri extraordinare pe care vreau să vi le împărtășesc. În primul rând, am început să vă iubesc tot mai mult. Fiindcă am început să vă cunosc tot mai mult. Și nu s-a întâmplat asta fiindcă mi-ați arătat ceea ce voiați voi să îmi arătați, așa cum se face pe facebook, ci pentru că mi-ați arătat ceea ce era important. V-ați făcut cunoscuți pentru a fi iubiți. Pe facebook te faci cunoscut ca să impresionezi, nu ca să fii iubit. Aici e diferența, și e uriașă. E ca de la lucrurile de sus la lucrurile de jos. V-am cunoscut așa cum nu v-am cunoscut niciodată, pentru că v-ați deschis inimile, pentru că v-ați arătat iubind. Și nu am avut ce face. V-am iubit. Și acesta a fost unul dintre motivele pentru care am participat constant la acele seri. Însă mai era ceva. Rugăciunea propriu-zisă și felul în care, de-a lungul acestor seri de joi, ea s-a transformat dintr-un ritual, dintr-o formă cu un conținut standardizat, într-o stare de spirit, profundă și copleșitoare. Într-o vorbire despre cunoștință. Știți, urmăream uneori cu atenție rugăciunile și număram în gând greșelile gramaticale sau chiar erorile teologice. Nu o făceam neapărat conștient, cât mai ales din pricina faptului că lucram toată ziua la diferite texte și nu mai vedeam înaintea ochilor decât greșeli. Mergând însă la întâlnirile de rugăciune de joi seara, am început să SIMT rugăciunea, nu să o gândesc, nici să o analizez. Eram una rugându-ne. Și conta că eram una. Din clipa în care toți cei adunați începeau să se roage, simțeam o presiune uriașă în cutia toracică, în creier, în ochi, în urechi, simțeam că ceva mă apasă, și lăcrimam instantaneu. Plângeam cu lacrimi puține, gâtuit de emoție, deși rugăciunile erau simple, erau aceleași, erau standardizate cumva, dar în marea lor parte erau inspirate de Cuvântul lui Dumnezeu. Mă simțeam ca într-o armată, pe câmpul de bătălie, luptând alături de voi. Când lupți în rugăciune, nu contează cât de frumos și de corect te rogi, când lupți în rugăciune, dai cu ce apuci, dai cât poți de tare și aștepți ca arma ta să fie letală. Și, în contextul acela, arma era Cuvântul lui Dumnezeu. Cât dura rugăciunea, eram pe câmpul de bătălie, cu frații mei, și simțeam că împreună, folosindu-ne de Cuvânt, luptăm eficient. Cum? Simțeam că ne iubim așa cum nu ne-am iubit niciodată. Iată cea mai mare victorie a acestei bătălii. Faptul că, rugându-ne, am început să ne iubim cu adevărat. Atunci, aveam același gând, luptam pentru același lucru, aveam gândul lui Hristos. Și, bineînțeles, aveam aceeași simțire. Și-acum avem lucrurile acestea, sunt convins. Este o formă prin care vorbim despre noi înșine, iubindu-ne, este o formă de cunoaștere, care urmărește să producă roada Duhului numită dragoste. Vor cunoaște că sunteți ai mei. Vor vedea dragostea voastră.

Și mai este o formulă prin care noi, cei din împărăție, vorbim despre cunoștință. Vorbim despre gândul lui Hristos, și arătăm cum el ne conduce către ținta noastră. Și se vede cum acest gând ne ține strâns uniți și ne edifică. Se vede că suntem ai lui Hristos pentru că se vede dragostea noastră. Marius Cruceru are pe blogul lui o poveste. Nu știu cât este de reală. Am căutat-o spre a-l cita cuvânt cu cuvânt, dar nu am mai găsit-o, așa că am să o redau cu cuvintele mele. Cică într-o biserică urmau să vină doi intelectuali, soț și soție, neconvertiți, dar destul de cunoscuți în mediul lor profesional. Pastorul, la aflarea acestei vești, a pregătit totul în detaliu. A pus corul bisericii la treabă, alegând el însuși melodiile, pentru un impact cât mai sigur. A delegat omul care să facă anunțurile, cel care articula foarte bine cuvintele și era foarte prezentabil, și-a pregătit predica zile în șir, cu dicționarul de neologisme lângă. În fine, a venit duminica, au venit și cei doi intelectuali. La finalul programului, pastorul s-a îndreptat țintă către ei. Spre bucuria lui, doamna avea urme de lacrimi pe obraji. Spuneți-ne, s-a adresat el celor doi, care au fost trei lucruri care v-au impresionat la programul nostru. Vai, a spus doamna, ați cântat așa de frumos. Nu doar corul, a adăugat femeia, ci biserica în întregime, nu am auzit niciodată atâția oameni care să se armonizeze așa de frumos. Da, mulțumim, a replicat pastorul, sperând că următorul punct de atracție de pe lista doamnei va fi predica lui. Al doilea lucru, a continuat doamna, au fost rugăciunile. Așa rugăciuni simple și totuși frumoase nu am mai auzit, și toate au venit din inimă. Ne-am dat seama că sunteți așa de uniți. Da, a spus pastorul, fiind sigur că al treilea punct de atracție de pe lista doamnei va fi totuși predica lui. Și al treilea lucru? Al treilea lucru, a zis doamna, vizibil emoționată, au fost anunțurile. În acel moment, nu am mai rezistat, am izbucnit pur și simplu în lacrimi. Am vrea și noi să facem parte dintr-o astfel de comunitate, care se îngrijește de fiecare membru al ei, care îi cunoaște suferințele sau bucuriile, și care sare în ajutorul lui sau se bucură alături de el.

Mulțumesc tuturor celor care faceți anunțurile în Biserica din Iris. Nu știu cât de importante vi se par, dar eu cred că ele sunt extrem de importante. Eu abia le aștept, vă spun sincer. Mi se schimbă privirea și mi se luminează fața când vă văd în față și vă aud vorbind despre trupul acesta, despre problemele lui și despre ținta lui. Niște banale anunțuri pot fi o formă prin care cultivăm cunoașterea între noi, pentru că ele dau seama de problemele cu care se confruntă acest trup, ele dau seama de unitatea noastră și de ținta noastră, ele dau seama de dragostea noastră. Dacă vii în Biserică, speriat de Dumnezeul Judecător, s-ar putea să pleci din ea, după o tură de anunțuri bine făcute, îndrăgostit de Dumnezeul Tată și de fiii lui. S-ar putea să îți dorești să fii și tu un frate, sau o soră, dintr-o comunitate în care oamenii se cunosc atât de bine pentru că se iubesc în Hristos, se susțin reciproc, se roagă unii pentru alții, se mustră unii pe alții.

Iată doar două forme prin care vorbim despre cunoștință și prin care putem face din valorile noastre valorile altora. Dar astfel de forme sunt de găsit la tot pasul. Dacă mergem și colindăm persoane din biserică singure, se cheamă că le cunoaștem problemele, că ne pasă, și că vrem să fim lângă ele, să le arătăm că, de fapt, nu sunt singure, ci sunt mădulare ale unui trup supranatural, numit Hristos. Dacă mergem și vizităm bolnavi în spitale, oameni chinuiți de vinovăție în închisori… Toate activitățile acestea, care urmăresc cunoașterea aproapelui cu scopul câștigării dragostei lui, sunt forme de cultivare a cunoștinței. Eu cred că e, într-adevăr, spectaculos să cunoști lucruri tainice despre oameni. Dar, spuneți-mi, ce răspunzi atunci când vine cineva la tine și îți spune lucruri tainice despre tine? Wow, extraordinar, miraculos. Însă, știți, mi se pare mie sau ai putea simți că un străin tocmai ți-a invadat intimitatea printr-o putere specială? Poți iubi un astfel de străin? Dar care va fi reacția ta când vine cineva la tine și își deschide inima, se face el însuși cunoscut, și îți cere ajutorul, și ajungeți să vă legați într-o bătălie pentru o problemă. Veți ajunge să vă iubiți ca frații. Ajungeți să cunoașteți dragostea lui Dumnezeu. Iată cunoașterea lucrurilor de sus. Dumnezeu nu a venit în lume ca să impresioneze. Dumnezeu a venit în lume ca să fie iubit. Dumnezeu a venit în lume ca să îl iubim, și, iubindu-l, să ne iubim unii pe alții.

Cunoaștem lucrurile de sus în mod cert, pentru că le cunoaștem prin Duhul, având ca reper de validare, ca punct de pornire și ca punct de oprire, Scriptura, cunoaștem lucrurile de sus în parte, fiindcă Nu suntem încă alături de Hristos. Certitudinile noastre limitate cu privire la lucrurile de sus ne orientează atenția spre ținta noastră, spre venirea lui Isus Hristos. Deja, dar nu încă. Până atunci, cunoașterea noastră se deschide tot mai mult, dacă îl iubim pe Dumnezeu și dacă suntem preocupați de cine este El, de ce este în inima Lui, de ce a făcut în istorie, și de ceea ce așteaptă ca noi să facem în istorie. A-l iubi pe Dumnezeu se vede mai ales în aceea că ne iubim frații, cu care înaintăm, încet dar sigur, spre țintă, având gândul lui Hristos, întoarcerea oii pierdute la păstor, întoarcerea fiilor la Tatăl lor. Și ne iubim frații, și iubim fiii pierduți ai Tatălui, atunci când ne oprim, când ne apropiem de ei, când ne lăsăm cunoscuți pentru a-i cunoaște, când ne lăsăm iubiți pentru a le câștiga iubirea. Să ne ajute Dumnezeu la asta!

Fără titlu

Am să încep cu o mărturisire. Am uneori senzația, de un an și ceva, că nu mai cred, că mi-am pierdut credința. Și am această senzație fiindcă parcă îmi lipsește un fond emoțional puternic, o înflăcărare care să o ateste. Tare bine ar pica o vedenie sau o vorbire în limbi acum. Și nu glumesc când spun asta. Eu mă rog de multe ori pentru această înflăcărare, dar se vede treaba că nu prea am parte de ea. Mă întreb însă câteodată: să fie o astfel de înflăcărare dovada reală a faptului că mai cred, sau ar trebui să caut în altă parte această dovadă?

Înainte de a căuta răspunsul acestei întrebări, dați-mi voie să arunc o scurtă privire în urmă.

Am văzut în luna noiembrie a anului trecut că Dumnezeu a creat lumea cu înțelepciune. Ținta lui Dumnezeu pentru cea mai importantă creatura a sa, omul, a fost și rămâne mântuirea. Mântuirea înțeleasă ca o comuniune deplină între creatură și Creator. Pentru aceasta, Dumnezeu, înainte de a-l crea pe om, a pus la punct un plan de mântuire. Iar în acest plan, rolul esențial i-a revenit fiului său, Isus Hristos. A trăi înțelept, spuneam în luna noiembrie, înseamnă a-ți propune țelul cel mai înalt și a găsi mijloacele cele mai sigure și mai eficiente pentru a-l atinge. Dumnezeu și-a propus ținta cea mai înaltă, mântuirea omului, și a pregătit și mijlocul cel mai sigur, Isus Hristos. Apoi a creat lumea. Dacă înțelegem înțelepciunea în acești termeni, înțelegem că ea este un proces, un mod de viață. Acel modus vivendi al creștinilor evanghelici, care atrage atenția în lume și care poate fi de dorit. Noi, cei care ne numim creștini, trăim înțelept pentru că alergăm eficient spre ținta noastră. Și trăim cu atât mai înțelept cu cât, în alergarea noastră, luăm cu noi spre ținta noastră și pe alții. Cultivăm înțelepciunea atunci când, aici, între noi, vorbim, cu bucurie, despre modul înțelept în care Dumnezeu ne-a adus pe calea lui cea dreaptă și îngustă. Lăudăm înțelepciunea lui Dumnezeu prin acele mărturisiri care ne anunță botezul. Și afirmăm că dorim ca noi înșine să devenim mijloace prin care cei din lume să ajungă, la rândul lor, aici, între noi. Vrem să devenim noi înșine înțelepciunea lui Dumnezeu în act.

În luna decembrie, ne-am oprit asupra cunoașterii. Cunoaștem atunci când cunoaștem în mod cert și cunoaștem în mod cert numai acele lucruri care se văd. Noi însă, creștinii, cunoaștem mai ales lucrurile care nu se văd. Căci noi am primit „Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaște lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul său.” Omul firesc nu primește aceste lucruri, căci pentru el sunt o nebunie. Noi, însă, avem gândul lui Hristos. Cunoașterea lui Dumnezeu este o forma mentis a poporului lui Dumnezeu, o formă de gândire. Dumnezeul care poate fi cunoscut este Dumnezeul care poate fi iubit. A-l cunoaște pe Dumnezeu înseamnă, mai exact, a cunoaște ceea ce El, în dragostea Lui, ne lasă să cunoaștem prin Duhul Său. Scriptura ni-l prezintă pe acest Dumnezeu ca pe un Dumnezeu care ne iubește, dar care nu ne forțează să-l iubim. Și care ne cunoaște, sau ne lasă să-L cunoaștem, atunci când răspundem cu iubire la iubirea lui. Dumnezeul nostru nu a vrut să ne impresioneze prin miracole sau prin forța sa, ci a vrut să ne răscumpere, făcându-se pe sine blestem pentru noi, lăsându-se atârnat de noi pe o cruce, și plătind prin moarte consecințele legale și penale ale păcatelor noastre. A cunoaște lucrurile de sus înseamnă a cunoaște dragostea lui Dumnezeu, felul în care El ne-a iubit și s-a lăsat iubit, prin Isus Hristos. Cultivăm această cunoaștere, acest mod de a se arăta al lui Dumnezeu pentru a se propune iubit atunci când, între noi, stabilim relații cu-adevărat puternice, relații în care ne deschidem spre ceilalți cu ceea ce avem mai important. Noi spunem că ne facem vulnerabili pentru a primi ajutor, pentru ca ceilalți, iubindu-ne, să intre, alături de noi, în bătălia pe care singuri nu o putem purta până la capăt. Această unitate a noastră, datorată cunoașterii dintre noi, poate fi dorită dacă o facem cunoscută celor din lume într-o formă sau alta. Astfel cultivăm cunoașterea care rodește dragoste.

Voi sunteți Templul lui Dumnezeu în Corint. Voi sunteți Templul lui Dumnezeu în Cluj-Napoca. Voi, fiecare, dar mai ales voi, toți, împreună. Și piatra din capul unghiului, care susține acest Templu este Hristos. Hristos este înțelepciunea lui Dumnezeu. Hristos este modalitatea prin care Dumnezeu s-a făcut și se face cunoscut. Fiind precum Hristos, imitându-L pe Hristos, voi, împreună, dar și separat, faceți ca Dumnezeu să fie prezent în lume. Aveți un mod de viețuire care atrage atenția prin înțelepciune. Cultiva-ți-l! Arătați-l și celorlalți, învelindu-l în valori, pentru a-l face remarcabil. Scrieți cărți despre felul în care Dumnezeu v-a mântuit. Dar scrieți-le în așa fel încât Dumnezeu să fie lăudat, nu făcut de râs. Aveți un mod de a gândi care atrage atenția, căci aveți gândul lui Hristos. Cultivați-l! Arătați-l și celorlalți, învelindu-l în dragostea pe care v-a arătat-o Dumnezeu. Trăiți astfel încât lumea să vă arate cu degetul și să spună: cu-adevărat oamenii aceștia se iubesc. Vrem și noi să iubim și să fim iubiți așa. Cultivați credința, care rodește faptele Duhului. Credința voastră se înrădăcinează, tot mai mult, în felul vostru supranatural de viețuire. Ea rodește, se coace, devine matură, și-atunci poate muta până și munții din loc. Credința voastră este întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu, singurul care poate muta munții din loc. Pe măsură ce creșteți în adevărurile lui Dumnezeu, deveniți tot mai mult ai lui Dumnezeu, căci vedeți că faptele voastre sunt faptele Duhului, nu faptele firii. Prin cunoașterea celui ce v-a chemat, și care, asemenea unui Tată, v-a făgăduit un ospăț veșnic, voi deveniți tot mai mult asemenea lui Hristos. Vă faceți părtași firii dumnezeiești, unind cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Voi nu sunteți oameni care trăiesc cu ochii în țărână, nu-i așa? Voi sunteți credincioși. Voi vă numiți credincioși. Aveți ochii ațintiți spre cer. Aveți certitudini pe care cei din lume le consideră o nebunie. De pildă, voi știți, deși nu vedeți, că „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Pentru voi.

Duhul Sfânt vă întărește această certitudini, de care vă lipiți. Și vă lipiți tot mai mult de ele, cu cât cunoașteți că cel ce v-a făcut făgăduința este Tatăl vostru. Nu un tată, ci Tatăl. De ce, atunci, vă lăudați cu lucruri de nimic, cu lucruri care pier, cu tot felul de gadgeturi, cu averi, cu mașini, cu case, cu cariere, cu ierarhii sociale? De ce vă lăudați cu înțelepciunea voastră, sau cu înțelepciunea altora? Ce sunt acestea? Nu știți că, dacă sunteți ai lui Hristos, fiindcă Hristos este al lui Dumnezeu, aveți totul deplin în El? Mi-e teamă că ceva s-a întâmplat cu credința voastră. V-ați dezlipit de certitudinile Duhului, și v-ați lipit de lucruri instabile, care v-au schimbat și care vă schimbă. Am auzit că între voi există dezbinări, fiindcă aveți tot felul de preferințe. Unii v-ați lipit de persoane umane, precum Apolo sau Pavel, ca și cum aceștia ar fi temelia credinței voastre. Apolo sau Pavel au fost doar cei care v-au adus evanghelia, pe care, mai apoi, Duhul a întărit-o ca temelie a credinței voastre. Duhul Sfânt este responsabil cu creșterea voastră în credință, nu Pavel sau Apolo, care doar au semănat și au udat. Și veți crește doar în măsura în care ținta voastră este Hristos. Atenție, așadar, în ce sau în cine credeți. Dacă veniți la Biserică de dragul cutărui predicator sau de dragul cutărui pastor, atunci s-ar putea să vă treziți dezbinați. Când obiectul credinței voastre sunt lucruri sau ființe trecătoare, odată cu dispariția lor va dispărea și credința voastră. Nu faceți din oameni obiecte ale credinței. Nu faceți nici din darurile pe care vi le dă Duhul astfel de obiecte. Căci ele sunt doar niște daruri. Și ele sunt temporare. Ele vă întăresc certitudinile, de care stați lipiți, dar nu sunt ele însele aceste certitudini. Cu ajutorul lor, trăiți ceea ce credeți, trăiți deja, și credeți ceea ce trăiți, nu trăiți încă în mod desăvârșit ceea ce aspirați să trăiți, dar credeți că se va întâmpla lucrul acesta în curând. Nu umblați prin biserici după daruri. Căutați mai bine acele comunități al căror obiect de credință este Dumnezeu. Ele pot fi recunoscute cu ușurință prin faptul că au înțelepciunea lui Dumnezeu, căci modul lor de viețuire atrage atenția prin felul în care oamenii din acele comunități devin asemenea lui Hristos. Ele pot fi recunoscute și prin faptul că îl cunosc pe Dumnezeu, căci îl caută acolo unde Acesta s-a făcut cunoscut, în Scripturi, și modul lor de gândire rodește dragostea, dragostea de Dumnezeu și dragostea de oameni.

Am redat, într-un mod mai personal, cuvintele lui Pavel, inserând și câteva versete din epistola lui Petru, iar, de la un anumit punct, am extrapolat ideile dându-le o notă contemporană. Credința din capitolul al 12 al Epistolei către corinteni este, spun unii comentatori, o credință în miracole, în tămăduiri, în supranaturalul vieții creștine. Mi-e teamă însă că s-ar putea amesteca lucrurile. Sigur, poți justifica această perspectivă folosindu-te de cuvintele lui Isus Hristos din evanghelii. Exemplul cel mai cunoscut: Dacă credința voastră ar fi cât o sămânță de muștar, ați putea spune muntelui acestuia mută-te, și s-ar muta. Dacă ați avea credință, „nimic nu v-ar fi cu neputință”. Sunt cuvintele lui Hristos. În ceea ce mă privește, sunt convins că Hristos are dreptate. Dar nu miracolele sunt obiectul credinței la care se referă El. Căci El continuă: „Tot ce veți cere cu credință, prin rugăciune, veți primi.” A face din miracole un obiect al credinței este o eroare. Isus însuși atrage atenția că viața noastră de credință nu ar trebui să fie înrădăcinată în ceea ce numim miraculos, ci în Dumnezeu. Episodul cu bogatul și Lazăr este clar în această privință. Credința la care se referă Hristos este credința în Dumnezeu ca Tată, care poate muta muntele dacă vrea, fiindcă poate, și care poate muta muntele dacă este spre binele nostru, fiindcă suntem fiii Lui. Ce tată îi dă fiului său o piatră, atunci când acesta cere o pâine?

Credința.

Credem că există ceva sau cineva, credem că ni se întâmplă ceva, având credința că acest cineva a făcut ceva pentru noi, credem ni se va întâmpla ceva, având încredere în ceea ce ne spune acest cineva. Marius Cruceru ne va vorbi, duminica viitoare, despre aceste tipuri de credință. Despre credința propozițională, care are a face cu coerența adevărurilor noastre de credință, cu logica, despre credința relațională, care are a face cu ceea ce a făcut Dumnezeu, prin Isus Hristos, pentru noi, cu relația, și despre credința proiectiv-escatologică, care are a face cu încrederea în ceea ce Dumnezeu ne-a promis, cu nădejdea.

Așa cum v-am obișnuit însă, vreau să mă opresc la noțiunea aceasta, de credință, ca la un concept, ca la ceva sub cupola căruia pot așeza toate înțelesurile pe care le-ar putea avea credința. În felul acesta, sunt convins, voi putea descoperi cum putem cultiva credința între noi, cum putem face din ea o valoare culturală.

Conceptul acesta de credință poate fi exprimat într-un mod foarte simplu: credem ceva atunci când ne alipim de acel ceva ca de o certitudine absentă, neverificată.

Vă amintiți ce spuneam despre cunoașterea noastră? În general, cunoaștem în mod cert numai ceea ce vedem, numai ceea ce ne apare ca fenomen, ca obiect, ca eveniment. Credința este felul în care ne alipim de aceste certitudini, de aceste lucruri care ne apar, dar care, atunci când credem, lipsesc sau sunt absente. Ploaia. Știm ce este ploaia. Dar credem că plouă atunci când, deși nu privim afară, pentru că cineva ne spune la telefon că plouă, ne lipim de această certitudine. Suntem, cu alte cuvinte, bine lipiți de o certitudine absentă, încă neconfirmată. Întrucât certitudinile de tipul acesta pot fi confirmate sau infirmate, alipirea de ele este temporară. Este un non-sens să crezi în existența ploii după ce te-ai uitat pe geam și ai văzut că nu plouă. Este un non-sens să mai crezi că plouă dacă vezi pe geam că plouă. Ceea ce ai nu mai e o credință, ci o certitudine confirmată. Certitudinile demonstrabile privesc lucrurile, obiectele, fenomenele, adică ceea ce cunoaștem în mod cert și imediat. Aceste certitudini nu au nevoie de apărarea noastră. Nu au nevoie de noi pentru a exista. Au nevoie doar de constatarea noastră.

Totuși, noi, creștinii, cunoaștem mai ales ceea ce nu vedem, pentru că avem Duhul, iar Duhul ne întărește certitudinea asupra lucrurilor care nu se văd. Felul în care ne alipim de aceste certitudini este felul în care noi, credincioșii, credem. Noi suntem credincioși, noi nu mai suntem simpli oameni, ci credincioși, pentru că viața noastră este dinamizată de certitudinile nedemonstrabile de care stăm lipiți. Două implicații majore găsesc aici: mai întâi, credința are un cap de pod la Dumnezeu pentru că este posibilă prin Duhul Sfânt. Duhul este cel care ne întărește certitudinile. Apoi, credința are un cap de pod și la noi, la oameni, prin disponibilitatea noastră de a cunoaște și de a răspunde la ceea ce cunoaștem prin această alipire, prin acest pas sau salt al credinței. Alipirea noastră de certitudinile revelate de Duh este ca un salt în gol. Dar este un salt pe care îl facem cu o convingere cu atât mai mare, cu cât certitudinile noastre sunt mai tari. Duhul, care întărește aceste certitudini, este responsabil de forța credinței. Cel mai frumos exemplu este, desigur, cel al preoților care fac pasul în Iordan, alipiți fiind, cu toată ființa lor, de certitudinea absentă a faptului că Dumnezeu își va întinde mâna, după cum promisese, spre a opri năvălirea apelor. Nu ne putem lipi de ceva ce nu cunoaștem, nu ne putem lipi decât foarte puțin de ceva ce cunoaștem foarte puțin. Măsura credinței noastre este direct proporțională cu măsura cunoașterii noastre. Cunoașterea noastră, așa paradoxală cum este, face posibilă credința. Iată de ce e un non-sens să spui: Crede și nu cerceta. Dacă nu cercetezi, nu ai în ce crede. „Credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.”

În cele ce urmează, pentru a da conținut acestui concept al credinței, aș vrea să-l analizez în trei pași: voi arăta că prin credință dobândim o identitate, voi arăta că dobândim identitatea de fii, de unde și libertatea noastră, căci fără libertatea de a alege nu există credință, și, în fine, voi arăta că nu putem vorbi despre credință decât în timp, pentru că timpul face posibilă iertarea.

Așadar, identitatea. Cred în Dumnezeu, și, cu cât cunoașterea Lui este mai mare, cu atât credința mea, adică alipirea de certitudinile cu privire la El, cu privire la ceea ce a făcut El, cu privire la ceea ce mi-a promis El, este mai mare. Această credință este, de fapt, un mod prin care îmi asum o identitate. Cum? În general, toate certitudinile de care stăm lipiți și care nu pot fi confirmate sau infirmate ne implică într-un mod esențial fiindcă suntem nevoiți să le apărăm. Fiți tari în credință. Prin puterea Duhului Sfânt, fiți tari în nădejde. Eu nu trebuie să apăr certitudinea cu privire la faptul că plouă. Ea poate fi confirmată sau infirmată dacă cineva privește pe geam. Când însă e vorba de ceva care nu poate fi confirmat, dar care este cert prin Duhul, lucrurile se schimbă. Apărarea acestor certitudini care nu pot fi confirmate, care sunt absente, se realizează nu doar prin argumentare, se realizează mai ales prin trăire. Trăirea mea, observați, depinde de tăria certitudinilor. De Duh. Dacă am certitudinea existenței lui Dumnezeu, dincolo de argumentul meu logic, argumentul decisiv trebuie să fiu eu, adică viața mea. Alipirea mea de această certitudine nedemonstrabilă ar trebui să ajungă până acolo încât eu să devin una cu ea. Eu însumi să devin certitudinea.

Certitudinile omului din lume sunt certitudini demonstrabile. Alipirea de ele nu le implică existența decât în mod accidental pentru că această alipire este temporară. Ei nu sunt cineva datorită lor decât până la punctul în care ele se schimbă. Și-atunci și identitatea lor se schimbă. Oamenii cred în ceea ce văd, în ceea ce simt. Dacă cineva crede că face bani dintr-o afacere, atunci când cade afacerea credința lui capitulează și ea. Identitatea acestor oameni se schimbă tot timpul, de la un context la altul. De aceea noi îi numim necredincioși. Nu trăiesc prin credință, ci prin certitudini demonstrabile imediat. Sigur, și ei nădăjduiesc în ceva, dar nădejdea lor nu este neclintită, fiindcă încredințarea lor este despre lucruri care se văd, care se schimbă. Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.

Credința noastră, a creștinilor, este neclintită pentru că obiectul ei, Dumnezeu, este Cel ce este, neschimbător, identic cu sine. Noi ne dezvoltăm personalitatea prin credință, prin alipirea de certitudini nedemonstrabile aici, fiindcă sunt despre ceea ce nu se vede aici și acum, dar demonstrabile dincolo. Suntem oamenii lui deja, pentru că trăim ceea ce credem, avem certitudinea și suntem certitudinea, dar suntem și oamenii lui nu încă, pentru că certitudinea noastră nu este încă demonstrată. După ce va fi demonstrată, nu vom mai avea nevoie să credem în ea.

Noi, care stăm lipiți de certitudinea că Isus Hristos, ca om și Dumnezeu, ne-a câștigat neprihănirea printr-o viață și printr-o jertfă desăvârșită, dobândim o identitate, și anume identitatea Lui, a celui neprihănit. Suntem nevoiți să o apărăm, trăind-o. Credința noastră ne este socotită ca neprihănire, după cum i-a fost socotită și lui Avraam, pentru că, stând lipiți de certitudinea noastră, devenim noi înșine această certitudine. Devenim o viață desăvârșită, devenim o jertfă desăvârșită.

Dar lucrurile acestea poate încă sunt prea teoretice. Aș vrea să le fac mai inteligibile, coborând de la identitate, în general, la ceea ce are ea mai specific, la filiație. Putem înțelege credința dacă analizăm în profunzime relația dintre părinte și copil, și, mai ales, cea dintre tată și fiu. Această relație este vizibilă încă din cartea Genesa. Dumnezeu îl creează pe om și îi cere acestuia să se lipească de o certitudine, și anume, de certitudinea potrivit căreia doar El, Dumnezeu, știe ce este bine și ce este rău pentru om. Întocmai cum facem și noi cu copiii noștri, atunci când decidem pentru ei ce este bine și ce este rău. Câtă vreme copilul se lipește de această certitudine, el ne va asculta și se va comporta ca atare. Va face din această încredințare un mod de viață, un adevăr. O identitate. Revolta primilor oameni este revolta copilului, care se rupe de această încredințare și care decide el însuși ceea ce este bine și ceea ce este rău. Ruptura aceasta este traumatizantă, atât pentru copil, cât și pentru părinte. Copilul își neagă statutul de copil, iar părintele rămâne fără statutul de părinte, de vreme ce nu mai are un copil. Observați, ruptura afectează identitatea. Singura posibilitate prin care această relație poate fi reluată constă în alipirea voluntară a celui care a fost copil de vechea încredințare, că părintele este decidentul ultim în ceea ce privește binele și răul. Alipirea aceasta îi poate reda copilului statutul de copil, iar părintelui, statutul de părinte. Cu alte cuvinte, dacă copilul face un pas către părintele său, și anume pasul credinței, recrearea ambelor identități devine posibilă.

De-a lungul istoriei, ne spune cartea evrei, au existat mai mulți oameni care s-au re-lipit de această certitudine, și care, astfel, au trăit încredințați că Dumnezeu este singurul capabil să le decidă binele și răul. Au trăit ceea ce au crezut, și au crezut ceea ce au trăit. Deja, dar nu încă. În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite; ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.

Aceștia au fost fiii lui Avraam, fiii celui credincios. Ei sunt o prefigurare a Fiului cu majusculă fiindcă ei au trăit cu Dumnezeu așa cum trăiește un fiu cu Tatăl său, prin credință. Sub cupola Legii, relația dintre om și Dumnezeu este mai degrabă relația dintre rob și stăpân. Alipirea de certitudinile de sus se face prin amenințare, prin autoritatea pe care stăpânul o are asupra robului sub efectul Legii. Căci Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri va trăi prin ele.” Cine nu… Păi și-atunci, pentru ce a mai fost dată Legea? Pentru că, din pricina ruperii de părintele său, copilul avea nevoie să știe ce este bine pentru el și ce este rău. Legea îl încredința că un anumit lucru e bine, în timp ce altul e rău. Dar nu îl ajuta să se lipească de Dumnezeu așa cum copilul se lipește de părinte, nu îl ajuta să își regăsească identitatea pierdută, ci doar îi dădea șansa să se prezinte în fața lui Dumnezeu așa cum un rob se prezintă în fața Stăpânului său, ca un rob bun, ascultător, sau ca un rob rău, nelegiuitor. Și aștepta recompensa, adică viața, sau pedeapsa, adică moartea. Identitatea robului nu depinde de stăpân, ci de ascultarea Legii. Căci stăpânul are autoritate și putere asupra robului său prin efectul acestei Legi. Vedeți în imaginea de mai sus cum arată un om fericit prin Lege. Robul fericit că este rob. Iudaizatorii le cereau galatenilor să se întoarcă la acest statut.

Hristos ne-a recâștigat identitatea de fii și fiice, prin viața și moartea sa. Ei bine, identitatea fiului sau a fiicei nu depinde de Lege, ci de felul în care este fiul sau fiica Tatălui său. Ascultarea nu urmează poruncii, normei, ci dragostei. Când înțelegem credința prin intermediul filiației, înțelegem că ea se naște din dragostea Tatălui pentru fiul (așa se arată Dumnezeu, nu, ca dragoste?) și duce la dragostea fiului pentru Tatăl. Credința se ancorează în Tatăl, în dragostea Lui, care îi dovedește paternitatea, și generează, prin recul, dragoste. Dragostea activează credința. Cel mai de preț lucru este credința, care lucrează prin dragoste. Când înțelegem credința ca ascultare de Lege, observăm că ea rodește teamă și nesiguranță. Credința se ancorează în Lege, care recompensează sau pedepsește. Într-un fel, ea nu mai este o credință, în primul rând pentru că își alege un obiect greșit, Legea, și, în al doilea rând, pentru că îi lipsește aspectul cel mai important: libertatea. Robul nu este liber să creadă, ci este obligat să creadă.  Căci Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri va trăi prin ele.” Cine nu… nu are nici o șansă. Revoluția franceză avea ca slogan Liberte. Egalite. Fraternite. Libertatea poate fi posibilă, într-adevăr, în interiorul unei relații precum fraternitatea. În interiorul comunității noastre, de pildă, ea este posibilă, pentru că suntem frați și ne iubim ca frații. Dar frățietatea noastră este frățietate pentru că recunoaștem un Tată. Oamenii din lume nu mai au un Tată ceresc. Nu mai cred în așa ceva. De aceea, frățietatea lor s-a transformat în dușmănie. Și dușmănia aceasta este ținută în control de Lege. Ei sunt robi legilor. Uitați-vă la fericirea lor!

Întrebarea mea de la început, oare mai cred, ar putea fi convertită, acum, în alți termeni, care i-ar putea ușura răspunsul: cum știu că sunt fiul Tatălui meu? Dacă credința mea privește Legea, atunci faptele legii ar trebui să fie reperul în evaluare. Dar dacă credința mea îl privește pe Tatăl, filiația mea este reperul evaluării.

L-am întrebat pe Andrin, băiatul meu mai mic. Cum își dau copiii seama că ești fiul tatălui tău? Un prim răspuns este mărturisirea, nu? Tatăl meu este cutare. Are numele cutare, lucrează în locul cutare. Însă mărturisirea este doar suprafața adevărului, este doar forma pe care o ia acesta, nu este și conținutul lui. Ar putea ca tatăl tău să nu fie, de fapt, tatăl tău. Mama ta este o certitudine demonstrabilă. Ai fost în ea nouă luni, ea te-a născut. Ai coexistat cu ea. Dar despre tatăl tău, nu ai de unde ști. Experiența legată de tată, în general, este experiența unei absențe.* Tatăl este o certitudine absentă. Cred că tatăl meu este tatăl meu. Dar nu știu niciodată sigur dacă e așa. Și totuși, credința mea, alipirea mea de această certitudine nedemonstrabilă, că adică tatăl meu este tatăl meu, îmi conferă o identitate.

Colegii lui Andrin vor ști că Andrin este fiul meu atunci când, privind la el, vor putea spune: parcă ai fi taică-to. Cu alte cuvinte, colegii lui îl vor vedea în el pe mine. Ce vrea să spună asta? Andrin a recunoscut că eu sunt tatăl său atunci când a început să se lipească cu toată ființa sa de această certitudine, atunci când s-a încrezut în faptul că eu pot decide ceea ce este bine pentru el și a acționat ca atare. Eu ca tată, vedeți, îi creez ocazia unei alegeri. Mama nu i-o poate crea. Mama lui Andrin este 100% mama lui. Îi poate arăta fotografii cu el când încă era în pântecele ei. Andrin nu poate alege să creadă cu privire la mama lui. Este o certitudine demonstrabilă. Aș putea spune, forțând lucrurile, că este robul acestei certitudini. Pe mine, însă, poate alege să mă recunoască sau nu. Credința este definită de această dimensiune extraordinară, a libertății. Iar libertatea înflăcărează credința, îi dă avânt, libertatea este inima ei. Dacă Dumnezeu ar fi vizibil toată ziua printre noi, așa cum era pe vremea Exodului, credinței noastre i-ar lipsi această dimensiune. I-ar lipsi inima. Nu ar mai fi o credință, ci o certitudine demonstrată, confirmată. Iar noi nu am mai fi credincioși, pentru că nu am trăi prin credință, ci prin vedere.

Fiica mea, Viviana, mă întreba cu câteva săptămâni în urmă: tată, noi de ce îi spunem lui Dumnezeu Tată? E bărbat? Ei bine, întrebarea ei venea exact în perioada în care îmi băteam și eu capul cu această problemă. Noi îl numim pe Dumnezeu tată pentru că El ne-a dat viața cu această libertate, de a-l putea alege sau nu ca sursă a vieții. Este vorba, așadar, nu de un aspect sexual, ci de unul statutar. Nu de bărbăție, ci de paternitate. Dumnezeu este Tatăl pentru că ne-a dat viața, fără să ne ceară nimic în schimb, fără să ne ceară nici măcar să-l recunoaștem ca tată. Cu mama nu avem încotro. Cu tata trebuie să decidem dacă credem sau nu.

Vă amintiți cum își înțelege Hristos relația cu Dumnezeu, pe care îl numește Tată? În Ioan 5 Isus Hristos afirmă că face ceea ce îl vede pe Tatăl făcând. Că vrea ceea ce vrea Tatăl său. Că face lucrările cu care l-a însărcinat Tatăl său. În Ioan 8 Isus Hristos afirmă că vorbește după cum l-a învățat Tatăl Său. Și toate acestea de bunăvoie. Acest de bunăvoie este esențial pentru a vorbi despre credință. În Galateni, Pavel afirmă că Isus Hristos S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.

Într-un mod asemănător, credința faptului că eu sunt tatăl său îi dă ocazia lui Andrin de a face ceea ce mă vede pe mine făcând, de a vrea ceea ce eu vreau, de a vorbi după cum l-am învățat eu să vorbească. Dacă tatăl vostru ar fi Avraam, ați face faptele lui Avraam. Așadar, dacă mărturisirea cu gura a faptului că eu sunt tatăl său este doar suprafața adevărului, viața lui Andrin, faptele lui, voința lui, lucrările lui, cuvintele lui, ar putea fi conținutul adevărului, argumentul decisiv cu privire la recunoașterea mea ca tată. Iar argumentul acesta este cu atât mai puternic cu cât el, Andrin, face aceste lucruri de bunăvoie, nu ca sclav, ci ca fiu. Dacă Andrin este fiul tatălui său, atunci imaginea tatălui său va fi și imaginea lui Andrin. Andrin îl va purta pe tatăl său peste tot în lume. Identitatea lui Andrin va fi identitatea tatălui său.

Așadar, noi, creștinii, ne numim fii ai lui Dumnezeu pentru că l-am mărturisit pe Dumnezeu ca Tată al nostru. Dar noi ne mai numim astfel și pentru că facem ceea ce El ne cere să facem. Chiar și-atunci când spunem nu, dacă mergem și facem, se cheamă că îl recunoaștem pe Dumnezeu ca Tată al nostru, se cheamă că credem în El ca Tată. Dacă mântuirea este posibilă doar prin credință, cuantificarea credinței, așa cum am înțeles-o eu până acum, nu se face numărând ritualurile la care am luat parte, apreciind intensitatea emoțiilor pe care le-am trăit de-a lungul celor 7 ani de când m-am întâlnit cu Hristos, sau însumând faptele mele pentru a le pune în balanță cu cele rele. Nu. Conținutul credinței mele este dat de identitatea mea de fiu al Tatălui ceresc. Dacă viața mea este viața pe care o dorește Dumnezeu, se cheamă că sunt încredințat că El este Tatăl meu.

Andrin nu m-a iubit de la început. Când era micuț, se împingea în mine, se ferea de mine. Dar a crescut cunoscându-mă și recunoscându-mă, cunoscând și recunoscând dragostea mea. Căci tot ceea ce i-am arătat eu, limitat, ca om, a fost dragostea unui tată. Încredințarea lui a crescut în timp, s-a copt în convingerea progresivă că eu, tatăl lui, îl iubesc și îi vreau, cu-adevărat, binele.  A greșit de-atâtea ori, însă tot de-atâtea ori s-a bucurat de primirea iertării, de arătarea dragostei. Astfel, a ajuns să mă iubească. Pentru că i-am dăruit timp, pentru că mi-am făcut cunoscută dragostea în timp. Credința este posibilă prin arătarea dragostei Tatălui, care cere timp și care duce, în timp, la dragostea de Tatăl. Ajung astfel la cel de-al treilea element, la timp ca resort al credinței.

Dumnezeu, Tatăl nostru, ne-a dat timpul pentru a învăța să-L iubim. Înțelegem temporalitatea ca o mișcare ce vine dinspre trecut, trece prin clipa prezentă, și merge spre un viitor. Noi experimentăm această trecere aflându-ne într-un prezent continuu. Dar ne bucurăm cu-adevărat de timp doar atunci când, din acest prezent, privim cu speranță în viitor și uităm trecutul. Cele vechi s-au dus, suntem făpturi noi. Această rupere de trecut este posibilă doar prin ceea ce a câștigat Hristos pe cruce, prin iertare. Timpul este un dar de la Dumnezeu pentru că face iertarea posibilă. Dacă timpul ar fi reversibil, dacă ne-am putea întoarce înapoi în timp ca să reparăm ceea ce am stricat, nu am învăța să iertăm. Iertarea ne lasă să mergem înainte. Oamenii care nu cred în nimic sunt oameni triști, oameni care nu se pot bucura, blocați în nostalgii, blocați în amintiri, oameni care ar schimba ceva în trecut, pentru că acolo, în viitor, nu mai există nimic. Iertarea ne împinge înainte, iar fructul iertării, nemurirea, ne atrage într-acolo.

Este interesant de observat care este atitudinea lui Isus Hristos cu privire la timp. El nu se odihnește, căci „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul”, nu privește în urmă, căci „Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.”** El privește mereu înainte, abandonându-se voinței Tatălui, căci vrea ceea ce vrea Tatăl și face ceea ce l-a însărcinat El să facă. Isus privește mereu înainte, spre experiența crucială. „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim.” Timpul este pentru Hristos un dar primit de la Tatăl. Timpul are pentru Hristos un singur sens: Crucea. Timpul are pentru Tată un singur sens: Crucea. Timpul, întocmai ca în cazul lui Hristos, ar trebui să aibă și pentru noi, frații lui, același sens: Crucea. În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume, spune Pavel la finele epistolei către galateni. Experiența crucială este experiența credinței, prin excelență. Ea este voința Tatălui. Ea este experiența Tatălui, prin Fiul. Este sau ar trebui să fie experiența noastră. Dumnezeu ne-a dat Timpul pentru a ne da ocazia, adică libertatea, de a-L cunoaște, de a-L iubi, de a-L crede. Dumnezeu ne-a dat timpul pentru a învăța să iertăm, pentru a învăța să mergem cu hotărâre spre ținta noastră, fără să privim înapoi.

Dați-mi voie acum să mă apropii de câteva aplicații. Cultivăm credința și o cultivăm doar împreună, ca frați, ca fii ai aceluiași Tată. Iar dacă mă gândesc la credință ca la identitatea noastră supusă de-atâtea ori atacurilor, atunci a cultiva credința înseamnă și a o proteja prin apologetică. „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi.” Este ceea ce ne cere apostolul Petru în întâia sa epistolă. Îmi povestea o prietenă din această biserică că, în timp ce plecase în excursie cu un grup de tineri, cineva, o persoană necredincioasă, i-a pus multe întrebări incomode despre adevărurile ei de credință. Știți clasica întrebare: de ce există rău dacă Dumnezeu este bun? Cultivăm credința dacă știm să argumentăm coerent răspunsurile noastre la aceste întrebări. Și vom răspunde cu-adevărat coerent dacă suntem preocupați de Împărăția lui Dumnezeu, dacă o căutăm cu-adevărat, lăsând celelalte lucruri în seama lui Dumnezeu. Viața este mai convingătoare decât argumentele. Un apologet spunea că nici un argument nu convinge așa cum convinge narațiunea din Evanghelii. Pentru că, acolo, nu logica, ci viața răspunde la marile întrebări ale omenirii.

Dar dacă conceptul acesta de credință are în miezul lui o relație precum cea dintre copil și părinte, și, mai ales, precum cea dintre copil și tată, și nu vreau ca mamele să se simtă în vreun fel ofensate, pentru că rolul lor este fundamental și cu totul special pentru sufletul și viața copilului, dacă, deci, credința are în centrul ei această relație, atunci cultivarea ei poate fi realizabilă mai ales prin modul în care tatăl este preocupat de copiii săi. Copiilor le plac cadourile, mai ales dacă ele vin de la tata. Cel mai frumos cadou pe care îl poate face un tată copiilor săi, și am verificat acest adevăr în viața mea, este TIMPUL. În timp tatăl se poate dărui ca tată fiului său, întărindu-i acestuia identitatea de fiu și învățându-l credința.

Vreo doi ani am fost într-un grup de studiu foarte bine organizat. Ne întâlneam săptămânal și discutam pe marginea Cuvântului cu mult interes și concentrare. Dar copiii noștri, și mă refer aici strict la cei din familia mea, erau abandonați. Unul stătea pe laptop, altul pe telefon, altul pe tabletă. Lucrul acesta a început să mă deranjeze tot mai mult. Din septembrie anul trecut, împreună cu alte două familii, ne-am adunat în jurul cărții Proverbe cu un singur scop: să dăruim TIMPUL GRUPULUI copiilor noștri. Cultivăm împreună cu ei experiența credinței. E o minunăție să îi vezi, cum își pregătesc lecția, cum se emoționează când vorbesc. Au parte de o experiență pe care nu o să o uite niciodată: sunt invitați să-l cunoască pe Dumnezeu și să-l facă cunoscut părinților lor, după puterile lor. Știți ce se întâmplă? Automat, ca un recul, deschiderea lor la ceea ce le spunem noi este mai mare ca niciodată. Pentru că ceea ce le spunem noi este un răspuns la ceea ce ne-au prezentat DEJA ei. Și-atunci interesul lor este infinit mai mare. Într-un astfel de grup, copiii noștri cresc tot mai mult ca– copii ai noștri, nu ca niște copii pur și simplu. De aceea, cultivați filiația, cultivați credința, deschizând larg grupurile de casă pentru copiii voștri.

Anul trecut, pe când duduia Untoldul la Cluj, l-am dus pe Domi la conferința de la Valea Drăganului. Am avut parte de o săptămână în care s-a ținut scai de mine. Chiar dacă suntem amândoi niște taciturni, niște introvertiți, chiar dacă am povestit foarte puțin spre deloc, eu am această certitudine, că, timp de o săptămână, conștiința faptului că este fiul meu s-a dezvoltat în el mai mult decât altă dată. Am fost acolo, lângă el, zi și noapte. M-a urmărit cu atenție, a sesizat ce gândesc, ce vorbesc, în ce îmi investesc timpul, a tras cu urechea la argumentele mele, atunci când am vorbit oamenilor de acolo despre ritual.  Domi a devenit un pic mai mult fiul meu. Iar dacă eu sunt fiul Tatălui ceresc nu doar cu numele, ci și cu viața mea, șansa ca Domi să ajungă fiul Tatălui ceresc crește. Nu întâmplător spunea cineva că relația pe care o avem cu Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, copiază i relația pe care o avem cu tatăl nostru pământesc. Dăruiți-le timp copiilor voștri! Arătați-le că vreți să fiți cu ei o veșnicie. Cum îl puteți convinge pe copilul vostru că îi doriți mântuirea, că doriți să fie lângă voi pe veci, dacă, în viața asta, fugiți de el, dar vă faceți timp pentru toată deșertăciunea lumii? Nici pe el nu îl veți convinge, nici pe Dumnezeu.

Cultivând filiația cultivăm credința. Nu pot să trec cu vederea faptul că în biserica noastră au loc tot mai multe înmormântări. Pentru mine și pentru soția mea au existat două uși batante care dădeau în această biserică: nenea Traian și tanti Victorița. Veneam în fiecare miercuri seară la grup și primii oameni care ne întâmpinau erau aceștia doi. Ne așteptau la subsol, unde avea loc grupul. Când anunțăm trecerea în veșnicie a unui frate de-al nostru, noi folosim cu ușurință o expresie care, fără să știm, provoacă un șoc în lume. Tanti Victorița a plecat acasă. De fapt, tanti Victorița a plecat, în sfârșit, acasă. A plecat, în sfârșit, acasă, pentru că aceasta i-a fost ținta, de când a aflat de răscumpărarea ei prin jertfa fratelui mai mare, Isus Hristos, aceasta i-a fost ținta de când l-a acceptat pe Dumnezeu ca Tată. A mers spre acasă prin puterea Duhului Sfânt, iar acum se bucură în veșnicie alături de ceilalți frați. Acasă, la Tata, ca fiică a Lui. Credința aceasta, într-o veșnicie alături de Dumnezeu, nu poate fi exprimată mai bine decât în această formă: credința unui fiu în ceea ce Tatăl a decis pentru el. Plecarea acasă, la Tatăl. O expresie care și pe mine m-a șocat. O expresie care dă o altă perspectivă asupra morții. Moartea devine o poartă spre țintă, iar faptul acesta nu poate fi realizabil fără credință, fără alipirea, cu toată ființa, de certitudinile mijlocite și întărite de Duhul Sfânt, certitudini care privesc lucrarea Fiului și dragostea Tatălui. Înmormântarea este, așadar, o ocazie de a ne recunoaște în fața oamenilor din lume filiația.

Rezum și închei: credința noastră, a creștinilor, este o alipire voluntară  de certitudini care nu pot fi verificate imediat, care nu se văd, dar care sunt certe, pentru că certitudinea lor este întărită de Duhul lui Dumnezeu. Certitudinile acestea de sus îl privesc pe Dumnezeu. Ca atare, credința noastră, a creștinilor, nu poate fi înțeleasă în afara unei relații cu Dumnezeu, care se face cunoscut prin Duhul Său, și care s-a făcut cunoscut ca Tată al nostru, prin Isus Hristos. Credința este apanajul fiului. Fiul este fiul Tatălui său dacă crește, în timp, ca fiu al Tatălui său, semănând tot mai mult cu Tatăl său, încredințat fiind, tot mai mult, că Tatăl său este singurul care îi vrea binele, că a pregătit singura și veritabila cale pentru atingerea acestui bine, nădăjduind, astfel, tot mai mult, că, în curând, se va întâlni cu El la ospățul veșnic. Suntem fii de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, credem în El. Și credința noastră se măsoară în cât de mult îl cunoaștem pe El, și, în consecință, în cât de mult Îl iubim, făcând ceea ce vrea El, ceea ce ne învață sau ceea ce ne-a însărcinat El. „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, adică fii de Dumnezeu, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”

Oare eu mai cred? Dar oare nu sunteți voi, frații mei, cei care sunteți lipiți de aceleași certitudini, nu sunteți voi mai în drept să spuneți dacă mai cred? Nu vedeți voi mai bine decât mine dacă semăn cu Tatăl nostru ceresc, pe care îl cunoașteți foarte bine, căci e și Tatăl vostru? Nu sunteți voi cei care îmi puteți evalua, cu-adevărat, credința?

Să dea Domnul să semănăm tot mai mult cu Tatăl nostru, fiind ceea ce este El, adică dragoste. Căci credința în El, activată de dragostea Lui, duce în mod necesar la dragostea de frați și, mai apoi, la dragostea de oameni.

(*, ** aceste paragrafe au la bază eseul lui Remi Brague despre credință – vezi Experiența crucială, în Capodopera lui Dumnezeu și alte eseuri, ed. Ratio et Revelatio)

Fără titlu

Am să încep, din nou, cu o mărturisire. De vreo câțiva ani am început să îmi cumpăr cărți. Le vânez pe internet, prin anticariate virtuale, prin librării, pe la târgurile de carte. La un moment dat, îmi spuneam, mai în glumă, mai în serios, că, dom-le, Dumnezeu va trebui să mă țină în viață până când voi citi toate aceste volume. Ținând cont de numărul lor, existența pe 10 ani ar trebui să îmi fie asigurată. Acum, când nu mai gândesc așa, numărul cărților e mai mare decât era atunci. Și sunt aproape convins că o să îmi cumpăr și mai multe cărți. Și sunt tot mai convins că nici măcar nu o să vreau să trăiesc cât să le pot citit pe toate. Am aflat dintr-un articol că Umberto Eco ar fi avut o bibliotecă de 30 de mii de volume. Dar oare a citit-o pe toată, se întreabă autorul articolului? Nicidecum, răspunde tot el. Dar faptul că s-a înconjurat de atâtea cărți i-a ținut activă pofta intelectuală și curiozitatea. Cărțile necitite sunt un soi de anti-bibliotecă. Ea este necesară pentru a-ți arăta că ești, și rămâi, un ignorant, un neștiutor. Ce legătură au toate acestea cu subiectul de azi. Ei bine, căutăm să ne trăim viața cât mai intens posibil, și căutăm să ne trăim viața cât mai mult timp cu putință. Facem totul pentru a uita că suntem datori cu o moarte. Nu mi-am cumpărat cărți ca să îmi asigur o viață lungă, dar nu pot afirma că nu mi-a trecut prin minte ideea de a-L ispiti astfel pe Dumnezeu. Azi, surplusul de cărți îmi reamintește, zilnic, de scurtimea acestei vieți. De limitele mele. De faptul că, deși sunt un om sănătos, sunt, de fapt, pe moarte. Sunt potențial bolnav, în toată sănătatea mea. Sănătatea, ca și faptul că pot face ceva astăzi cu mâinile mele, cu picioarele mele, cu mintea mea, sunt un fel de aperitiv la ceea ce voi fi atunci când mă voi întâlni cu Cel care m-a creat. Deja sunt sănătos, dar nu sunt încă desăvârșit. Boala fizică este în mine, într-o formă latentă. Asta nu înseamnă că trebuie să fiu un ipohondru, cum uneori și sunt. Înseamnă doar că știu că nu am ajuns la țintă, dar gust, din plin, bucuria țintei, atunci când o pot face. Cum va fi când voi fi în boală, și mă refer la boala fizică? Ei bine, Dumnezeu să mă ajute să îmi păstrez credința, adică sănătatea sufletească. Căci, de voi primi sănătate fizică din partea Lui, așa cum deja am spus, ea este doar un bun vremelnic. Degeaba mă agăț de ea cu ambele mâini. În cele din urmă, mă voi îmbolnăvi și voi pieri, așa cum toți o vom face.

Câteva cuvinte înainte de a intra în subiect. Data trecută, am făcut un rezumat al sesiunilor. De data aceasta, aș vrea să lămuresc ceea ce fac dintr-un punct de vedere mai tehnic. Foarte pe scurt, sau cât pot eu de scurt: Orice om are niște valori, niște repere în viața lui. Atunci când se ghidează după aceste repere, omul trăiește o viață plină de semnificații. Dacă reperele lui nu fac posibilă o astfel de viață, înseamnă că ele nu sunt valori autentice, ci non-valori. Aceste valori s-au format și se formează în timp. Conținutul lor e dat mai ales de ceea ce urmărește omul să fie în această lume și dincolo de ea. Sau, mai ales, dincolo de ea. Când omul este ceea ce trebuie să fie, adică o ființă umană cu valori autentice, atunci se cheamă că are semnificație. Dacă omul vrea să fie bogat, cum vor tot mai mulți clujeni, atunci reperul lui, valoarea asupra căreia se va concentra este banul. Câștigul financiar îi va da acea semnificație pe care și-o dorește. Cu alte cuvinte, a avea bani va da sens dorinței lui de a fi bogat. Însă, după cum probabil știți deja, acest a fi bogat este, de fapt, o contradicție în termeni. Nu poți fi niciodată împlinit atunci când ai, pentru că nu ești ceea ce ai. Toate valorile care țin de verbul a avea sunt non-valori. Nu răspund semnificației adevărate a omului pentru că nu dau un sens ființării lui, ci posesiunilor lui. De fapt, sensul pe care posesiunile îl primesc de la aceste valori, cum este banul, este un non-sens. O golire de sens. Pe măsură ce acumulezi, posesiunile tale descresc.

Pe de altă parte, atunci când valorile nu țin de verbul a avea, ci de verbul a fi, poți cu-adevărat să ajungi la împlinire, trăind o viață plină de semnificații. Dacă ținta ta este înțelepciunea, atunci va trebui să cauți să vezi cum poți ajunge să fii și tu înțelept. De mic auzi despre ea, și intuiești oarecum în ce constă ea. Totuși, trebuie să o definești, ca să poți, apoi, să o cultivi, să o pui în practică, să o transmiți și altora. Atunci când încerci să o definești se cheamă că o concepi în așa fel încât ea să poate fi identificată și de alții, în toate manifestările ei. Ajungi, deci, la un concept sub umbrela căruia poți așeza înțelepciunea și formele ei de manifestare. Ca să faci asta, te uiți în Scriptură, și te uiți în lume. Găsești o înțelepciune la oameni, și găsești una la Dumnezeu. Bătrânii sunt, îndeobște, numiți înțelepți, pentru că au acumulat multe învățăminte și știu cum să își atingă ținta. Dar vezi, de departe, și că poporul lui Dumnezeu este considerat înțelept, pentru că are priceperea de a trăi o viață sfântă, în virtutea atingerii unei ținte. Și-atunci, îți spui: Înțelepciunea este aceasta: a-ți propune cea mai înaltă țintă posibilă și a găsi mijloacele cele mai eficiente pentru a o atinge. Acesta este conceptul. Un dreptunghi deocamdată gol, pe care trebuie să-l umpli. Ca să dai conținut acestei definiții tehnice, o aplici pe ceea ce vezi în lume și pe ceea ce vezi în poporul lui Dumnezeu. Atât în lume, cât și în poporul lui Dumnezeu, ținta cea mai înaltă a omului este nemurirea. Lumea ajunge la ea prin… nu știu cine a realizat acest tablou, dar el mă ajută acum… prin această cerneală. Prin ceea ce omul lasă în lume, prin faimă, prin avere, prin tot ceea ce poate fi cuantificat în registrele lumii acesteia. Poporul lui Dumnezeu, în schimb, ajunge la nemurire prin sângele lui Hristos. Ajungem la Ospățul veșnic în măsura în care suntem scriși în cartea Vieții, după ce am fost spălați în sângele Mielului care a fost junghiat. Se văd aici niște pete albastre. Semn că unii oameni din poporul lui Dumnezeu sunt infectați de înțelepciunea lumii. Iată, deci, conceptul: ținta și mijloacele de a o atinge. Iată conținutul: nemurirea și, pe de o parte, faima, averea, adică ceea ce ai, și, pe de altă parte, Hristos și chipul Lui în noi, adică ceea ce ești. Având conceptul și conținutul lui, avem o valoarea culturală. Avem, adică, o valoare pe care o putem cultiva. Putem fi înțelepți atunci când, având ca țintă nemurirea, în noi se modelează chipul lui Hristos. Cultivăm deci înțelepciunea prin fapte care arată noua noastră identitate și ținta noastră veșnică. Și pentru că faptele acestea îl privesc pe Dumnezeu, ele sunt elementele concrete, obiectele culturale ale unei Culturi a Împărăției lui Dumnezeu. Cam asta încerc să fac în aceste seri. Asta am făcut și în privința cunoașterii, pe care am definit-o ca o dobândire a unor certitudini de sus, și al cărei conținut este dat de iubirea desăvârșită pe care o Tatăl ne-o arată prin Hristos. Asta am făcut și în privința credinței, pe care am definit-o ca o alipire de certitudini absente, și al cărei conținut este dat de încrederea pe care fiul o are în Tatăl. Asta voi încerca să fac și cu vindecarea.

Voi sunteți Templul lui Dumnezeu în Cluj Napoca, voi, individual, la locul de muncă, dar mai ales împreună, atunci când vă adunați pentru a celebra identitatea voastră, istoria voastră, chemarea voastră. Sunteți înțelepți, pentru că modul vostru de viață este înțelept. Aveți o identitatea în Hristos, ați fost smulși din veacul acesta rău prin jertfa lui Hristos, iar ținta voastră, aceea de a vă întâlni cu Mântuitorul vostru, poate fi atinsă în măsura în care deveniți, zi după zi, prin puterea Duhului Sfânt, asemenea lui Hristos. Se spune că voi nu mai trăiți, ci Hristos trăiește în voi. Înțelepciunea voastră are, de aceea, putere, pentru că este Înțelepciunea lui Dumnezeu, care s-a manifestat în Hristos. Este o putere care vine de la Duhul Său și care este dovedită de roadele Duhului, prezente din plin în viața voastră. Voi sunteți cunoscători de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu s-a făcut cunoscut în Cuvântul său scris, pe care îl studiați zi după zi, nu-i așa? Voi nu sunteți oamenii televizorului, nici oamenii telefonului, nu sunteți oamenii tutunului, ai alcoolului, ai internetului, oamenii chefurilor, oamenii banilor, oamenii carierelor, adică oamenii împărăției acesteia. Cei din lume vă numesc, pe drept cuvânt, oamenii unei singure cărți. L-ați cunoscut pe Dumnezeu prin intermediul Scripturii, iar Dumnezeu vi s-a făcut cunoscut arătându-și dragostea sa de Tată prin Fiul Său. Cunoașterea lui Dumnezeu, posibilă doar prin Duhul Sfânt, este o cunoaștere a desăvârșitei lui iubiri, pe care, la rândul vostru, o arătați față de frații voștri, alături de care luptați, umăr la umăr, cât și față de oamenii din lume, pe care încercați să îi smulgeți din veacul acesta rău. Credința voastră are un singur obiect: Dumnezeul Întreit, adică Tatăl, prin care toate s-au făcut, Fiul, prin care ați fost Mântuiți, și Duhul, care vă susține în luptă. Voi credeți în lucruri care nu se văd, pentru că aveți o cunoaștere supranaturală, a lucrurilor de sus. Duhul face posibilă această cunoaștere, și, în consecință, El vă ține în viață încredințările, adică credința în ceea ce cunoașteți.

Voi sunteți Templul lui Dumnezeu în Cluj-Napoca. Individual, la serviciul vostru, în spațiul vostru de manifestare. Acolo se vede ce cunoașteți, se vede în ce credeți, se vede modul vostru de viață înțelept, se vede noua voastră identitate, misiunea voastră pe acest pământ și ținta voastră de dincolo de pragul morții. Voi nu vă ascundeți în mănăstiri, nu stați pitiți prin Biserici, ci ieșiți în lume ca să arătați că sunteți copiii lui Dumnezeu. Sunteți lumină în întuneric, cetate pe munte, sare pe rană. Cei din lume vă vor recunoaște după roadele voastre, după faptele voastre. Și, recunoscându-vă, vă vor ocărî fiindcă se vor simți judecați. Voi sunteți oamenii sănătoși din mijlocul unui popor de oameni bolnavi. Însă nu e doar atât. Și aici e partea cea mai interesantă. Voi sunteți mijlocul prin care oamenii bolnavi pot ajunge la vindecătorul lor, la adevăratul lor vindecător. Într-un spital plin de oameni bolnavi, doctorul iese întotdeauna în evidență. În primul rând, el este cel sănătos. Ce s-ar face bieții bolnavi dacă până și doctorul ar fi bolnav? Dar, dacă doctorul ar fi doar un om sănătos, toți bolnavii l-ar urî, pentru că s-ar simți umiliți de starea lor. Și, probabil, l-ar considera un venetic. Încetul cu încetul, omul sănătos ar fi considerat bolnavul, iar oamenii bolnavi, sănătoșii. Și asta se întâmplă astăzi în societate, pentru că nu vă cunoașteți rolul cu-adevărat, sau, dacă vi-l cunoașteți, nu vi-l asumați până la capăt. Scoateți în evidență doar sănătatea voastră, și nu faceți nimic pentru a arăta că aveți și rețeta bolii. Dincolo de faptul că este omul sănătos, în al doilea rând, doctorul este singurul în măsură să furnizeze tratamentul celor bolnavi. În acest caz, ura celor bolnavi față de omul sănătos s-ar putea transforma în bucurie, în sete de viață. Voi sunteți Templul lui Dumnezeu, pentru că faceți posibilă, într-un popor de oameni bolnavi, prezența vindecătoare a lui Dumnezeu. Cum? Iată marea întrebare.

Chestiunea vindecării este foarte delicată. Cred că unii dintre voi așteptați să dezbat vindecarea fizică, iar așteptările dvs. sunt justificate. Vindecarea fizică abundă în paginile Scripturii. Dar Scriptura nu îi acordă întâietate. Vindecarea fizică este excepțională, este o excepție de la regulă, și se află mereu într-un plan secund, la fel ca orice minune. Vindecarea sufletească, spirituală, este însă subiectul principal al întregii Scripturii. Este scopul ei principal. De aceea, spre dezamăgirea dumneavoastră, am să expediez în câteva cuvinte vindecarea fizică. În luna martie a anului 2016, am prezentat la credo cartea lui Ronald Dunn. O carte care mi-a schimbat complet perspectiva asupra bolii și asupra vindecării. Corpul nostru sănătos este un corp pregătit să fie bolnav. Vindecarea fizică va fi, întotdeauna, o vindecare temporară. O consolare ar fi aceea că suferința fizică nu este veșnică. Dar suferința sufletească, în lipsa lui Dumnezeu, va fi, dincolo de pragul morții, veșnică. Până la urmă, această suferință corporală, pe care suntem nevoiți să o experimentăm, care ne umilește, care ne răpește uneori orice urmă de demnitate, poate fi un mijloc prin care ne recâștigăm luciditatea. Spunea Ronald Dunn: când ți se pune un diagnostic crunt, vezi dintr-o dată, de parcă ți-ai fi luat niște ochelari care îți redau vederea, vezi dintr-o dată cât de multe lucruri neimportante au ocupat scena vieții tale. Și, cu o mișcare bruscă, dai totul la o parte. Însă, aceeași suferință ne-ar putea face să ne pierdem credința. Și totuși, și totuși, urmărind mai multe experiențe ale unor creștini cu boli terminale, Dunn ajunge la o concluzie. Toți creștinii au confirmat că, în boală, relația lor cu Dumnezeu s-a îmbunătățit într-un mod inimaginabil. Când citeam cartea lui Dunn, mă gândeam la Filip. Se potrivea perfect. Este adevărat. Ne-am rugat și ne rugăm pentru vindecarea fizică. Dar vindecarea fizică, în lipsa unei cauze medicale, ține, cred eu, de miracole. A-ți face din vindecarea fizică miraculoasă obiectul credinței și al devoțiunii este o gravă eroare. Credința, spuneam data trecută, are un singur obiect: Dumnezeu. Credem că putem fi vindecați dacă Dumnezeu vrea, pentru că poate, și dacă Dumnezeu găsește că ne este de folos, pentru că suntem fiii pe care Îi iubește. Nu am nimic împotriva versetelor din Epistola lui Iacov, care ne explică ce să facem atunci când suntem bolnavi. Dar a da vina, în orice situație, pe un păcat nemărturisit atunci când vindecarea miraculoasă întârzie să apară înseamnă a face din Dumnezeu un idol. Dacă vrea, pentru că poate, și dacă ne este de folos, pentru că suntem fiii săi. Mă bucur că, de cele mai multe ori, în rugăciunile noastre, pe lângă vindecarea fizică, cerem mai ales păstrarea sănătății sufletești, întărirea credinței. Câtă vreme vom face acest lucru, după părerea mea, vom avea o perspectivă sănătoasă asupra vindecării.

Acum, când apostolul Pavel se adresează comunității din Corint, vedem foarte bine, el se adresează unei comunități bolnave. Păcatul a pătruns în interiorul ei și se întinde cu viteză, asemenea drojdiei care afectează toată plămădeala. În capitolul al 12-lea, atunci când vorbește despre darurile Duhului, Pavel se referă și la darul vindecării sau al tămăduirii. Întrebarea pe care ți-o pui imediat este următoarea:  se referă el exclusiv la tămăduirea fizică? Unii afirmă că da. În ceea ce mă privește, cred că vindecarea fizică este o umbrelă mult prea mică pentru ceea ce spune Pavel în acest capitol și, până la urmă, în întregul epistolei. Conceptul de vindecare trebuie să cuprindă și, sau mai ales, vindecarea sufletească, sub care poți apoi așeza vindecarea fizică. Pe de altă parte, dacă vorbim despre un dar al Duhului, v-aș întreba: când este mai activ Duhul Sfânt? În cazul vindecării fizice, sau în cazul vindecării sufletești? Când este mai încurajat trupul lui Hristos, în cazul în care un orb își recapătă vederea, sau în cazul în care un tânăr Îl mărturisește pe Isus Hristos ca Domn și Mântuitor? Când este nevoie de sângele Mielului? Când este, deci, proslăvit Isus ca Domn și Mântuitor? În cazul eliberării de boală sau în cazul eliberării de păcat? Răspundeți dumneavoastră la aceste întrebări.

Eu voi afirma, în schimb, că nu poți vorbi despre vindecare dacă nu vorbești mai întâi despre boală? Căci ce trebuie să se vindece dacă nu boala? Manifestările unei boli sunt un lucru. Boala, în sine, este altceva. Sunt răcit. Tușesc, îmi curge nasul, fac febră, nu pot umbla. Iată manifestările. Cauza? Un virus. Ei bine, ce face acest virus? Intervine în organismul meu, creând haos. Cum? Îmi spunea un prieten, un scriitor (atenție, scriitor, nu doctor): Dorine, trupul tău este strâns unit și bine închegat fiindcă este plin de dragoste. Fiecare celulă din tine îți slujește trupul fiindcă îl iubește. Dacă trupul tău ar fi plin de ură, s-ar împrăștia. Toate moleculele din tine s-ar respinge. Asta face un virus. O bacterie. O celulă care o ia razna, printr-o mutație genetică, și se îngâmfă până acolo încât pune stăpânire pe întreg trupul și îl distruge. Boala este definită de un rău care pune stăpânire pe ceea ce cândva era plin de dragoste. Sigur, nu e o definiție științifică. Nici nu vreau să fie. Dar, în esență, despre asta este vorba. Stârpirea acestui rău duce, în cele din urmă, la vindecare. Răul fizic, sub forma unei bacterii, a unui virus, a unui dezechilibru care face ca unele elemente din corp să nu îl mai slujească ci, dimpotrivă, să se întoarcă împotriva corpului, să îi slăbească funcțiile, punându-l în pericol, răul acesta fizic are o singură cauză: păcatul. Același păcat, care provoacă răul fizic, boala, este și cauza directă a bolii sufletești, înțeleasă ca afectare a relațiilor dintre om și Dumnezeu.

Așadar, în înțelesul cel mai simplu cu putință, Dacă prin boală înțelegem că un element perturbator a provocat vrăjmășie între elementele din interiorul corpului nostru de a căror unitate depinde sănătatea noastră, atunci prin VINDECARE înțelegem ÎMPĂCAREA acestor elemente. O astfel de definiție este o umbrelă suficient de largă încât să acopere atât boala fizică, cât și boala sufletească. Îmi pare interesant un lucru. Boala fizică, datorită manifestărilor sale foarte concrete, poate fi ceea ce cortul lui Moise era pentru Cortul ceresc: O OGLINDĂ a bolii spirituale.

În sensul acesta, boala fizică ne învață foarte multe lucruri despre boala spirituală. Ne învață că trebuie fim atenți, ne învață cum să tratăm boala, prin eliminarea răului, ne învață că, prin forțele noastre, niciodată nu îl putem elimina, ne învață că refacerea necesită timp, răbdare, și că nu este niciodată completă. Mereu suntem pe punctul de a ne reîmbolnăvi. Boala fizică este acel surplus de care avem nevoie pentru a ne aminti, atunci când ne credem sănătoși, că nu suntem încă desăvârșiți. Boala fizică este anti-sănătatea noastră. Așa cum cărțile necitite sunt anti-biblioteca. Boala, în general, este despre un nu încă, în timp ce sănătatea este despre un deja. În teologia noastră, ambele aspecte joacă un rol extrem de important. Deja, dar nu încă.

V-aș aduce aminte ce am spus data trecută. Am înțeles credința ca o alipire de certitudini absente. Și am zugrăvit-o sub forma unei relații de încredere între fiu și tată. Când această relație de încredere nu există, nu există de fapt un fiu, și, în consecință, tatăl nu se mai poate numi pe sine tată. Tatăl și fiul devin vrăjmași, fiindcă nu mai sunt tată și fiu, ci oameni separați, cu interese personale, egoiste. Identitatea lor era sursa sănătății în relația lor. Lumea este plină de fii desfiați. Tatăl ceresc rămâne tată, dar își primește identitatea numai atunci când fiii lui se întorc acasă. De aici nerăbdarea Lui. Mi-l imaginez pe Dumnezeu așteptând cu sufletul la gură întoarcerea unui fiu. Iar când se întâmplă asta, tot cerul se bucură. Pentru o vindecare miraculoasă a unui trup, Dumnezeu rostește un cuvânt. Și de prea multe ori, vedem în evanghelii, acea vindecare nu folosește la nimic. Dar pentru întoarcerea fiului acasă, pune o lume întreagă în mișcare.

Cel mai frumos exemplu al unei vindecări spirituale este, după cum probabil v-ați dat seama, cel al fiului risipitor. Nu știu fereastră mai largă către inima lui Dumnezeu decât această pildă. Tatăl redevine tată, pentru că fiul își recunoaște statutul de fiu. Primul lucru pe care și-l amintește fiul este acesta, că este fiul unui tată. Este primul pas spre vindecare. Apoi, înțelege că starea lui se datorează ruperii relației dintre el și tată prin păcat. Identificarea păcatului, pentru a fi mărturisit, este al doilea pas spre vindecare. Fuga la Tatăl pentru a mărturisi păcatul, iată al treilea pas spre vindecare. Vindecarea se produce atunci când iertarea este oferită în îmbrățișare. Când vrăjmașii se împacă. Observați, fiul risipitor a devenit un potențial om sănătos atunci când a realizat care este identitatea lui. Dar a obținut vindecarea de la singurul vindecător, de la Tatăl său. În umbră, îl vedem pe fiul mai mare. Îl vedem supărat, pentru că fiul risipitor a fost vindecat, în timp ce el se considera sănătos. El era DEJA, fiul risipitor îi reamintește că NU ÎNCĂ. Nici fiul mai mare nu își cunoaște identitatea. A uitat că este fiu și că are anumite drepturi în această calitate. Tatăl trebuie să-i reamintească cine este. Unul dintre lucrurile care mi-au atras atenția în această pildă este chemarea fiului risipitor, de a fi un doctor de suflete. El dă imediat un diagnostic bolii sale, și știe cum poate fi ea anihilată. Știe care este rețeta vindecării. Identifică virusul, respectiv păcatul, și înțelege că doar iertarea tatălui îi poate reda identitatea. Firește, nu se așteaptă să primească această iertare, pentru că nu se mai consideră, de drept, fiul tatălui său. Din cauza păcatului, Legea i-a luat acest drept. De cealaltă parte, fiul mai mare nu se consideră bolnav fiindcă, spune el, a respectat Legea. Totuși, boala lui pare să fie cronică: nici el nu mai are statut de fiu și, se pare, nici măcar nu e conștient că și-a pierdut acest statut. Relația sa nu mai e cu Tatăl, ci cu Legea. Ambii fii sunt bolnavi din pricina păcatului. Iar boala lor este ținta arătătorului Legii. Doar acesta e rolul Legii, nu-i așa? Vindecarea nu vine de la Lege, ci de la Tatăl, dar în mod obligatoriu urmează încredințării pe care fiul o are, că găsește medicamentul salvator doar la Tatăl. „Prin rănile Lui Hristos aţi fost vindecaţi. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite. (Ca niște copii fără părinți). Dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Episcopul sufletelor voastre. (Ați redevenit fiii Tatălui vostru).”

Cred că vocația noastră, a creștinilor, este vocația fiului risipitor, nu a fratelui mai mare. Noi nu suntem dintre aceia care respectă Legea numai pentru a se compara cu cei care nu sunt în stare să o respecte. Noi nu credem că, dacă nu fumăm, dacă nu bem, dacă nu curvim, dacă nu înjurăm, noi suntem grâu, iar restul e neghină. Noi suntem fii de Dumnezeu, oameni în care Hristos trăiește. Noi nu suntem vindecători în sens fizic, pentru că nu avem toți studii medicale. Rolul nostru este acela de a contribui la vindecarea lumii de păcat. Cum se întâmplă asta? Întocmai ca în medicină. Diagnosticând-o și arătându-i că există un tratament.

Vreau, în continuare, să mă opresc pe scurt, sau cât pot eu de scurt, la aceste două elemente care fac posibilă vindecarea. Diagnosticul, pe de o parte, și tratamentul, pe de altă parte. Ce înseamnă că punem un diagnostic? Fără doar și poate, e vorba de a arăta că oamenii trăiesc în păcat. Întocmai ca cercetătorii care se apleacă asupra lumii celulare, adică asupra acelor elemente care pot perturba ordinea corporală, la fel și noi, creștinii, folosind microscopul Scripturii, inspirați de Duhul Sfânt, ne aplecăm asupra lumii păcatului, cercetând-o, identificând elementul perturbator și observând cum acesta înșală, înfășoară lesne și împietrește. Oamenii din lume se crispează numai când aud de acest cuvânt: de păcat. În general, ei recunosc existența răului, dar nu și existența păcatului. Oare de ce? În primul rând, pentru că, într-un mod eronat, păcatul este asociat cu plăcerea. Or, față de plăcere, păcatul este indiferent. Mai mult, există păcate care sunt cu totul neplăcute. De exemplu, invidia, complacerea în tristețe, disperarea. Cheia înțelegerii răului ca păcat este, de fapt, Dumnezeu. Păcatul este un rău care Îl ofensează pe Dumnezeu. El nu îi aduce un prejudiciu lui Dumnezeu, ci îi aduce un prejudiciu omului. Prin păcat, omul este cel care se rupe de Dumnezeu. Fiul se rupe de Tată. Fiul pleacă de acasă, nu invers. Observați, în pildă, fiul înțelege că și-a pierdut dreptul de a fi fiu, pe când, tatăl, tatăl nu și-a pierdut identitatea din pricina unui element perturbator, a unui virus, ci din pricină că fiul său a plecat. Din pricină că nu-l mai poate iubi. Dar inima lui, de tată, a fost alături de fiu tot timpul, chiar și în țările îndepărtate. Și dragostea lui se revarsă ca un torent atunci când acesta se întoarce. Păcătuind, omul se rupe de bine, se rupe de dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu este binele omului. Lipsa Lui este răul. Întrebarea care convertește răul în păcat este următoarea: când poate fi iertat răul? Răspunsul: atunci când este identificat, cu ajutorul Legii lui Dumnezeu, pentru că este o ofensă adusă lui Dumnezeu, și atunci când este personalizat cu ajutorul mărturisirii personale, pentru că este o ofensă adusă Lui de către o persoană. Când răul trece prin acest proces, el devine păcat. Răul nu este ceva care plutește în aer. El provine întotdeauna de undeva. Doar atunci când știi de unde vine răul, poți pune diagnosticul  și faci vindecarea posibilă. Mă doare capul. Este un rău. Dacă identific sursa lui, am șanse să îmi rezolv problema.

Câteva cuvinte despre răul ca păcat:

În primul rând, păcatul este un rău diagnosticat și mărturisit prin intermediul Scripturii și cu ajutorul Duhului Sfânt. Duhul se folosește de Scriptură pentru a ne ajuta să identificăm răul, și se folosește de vinovăție și rușine pentru a ne face să mărturisim că răul nostru este o ofensă adusă Creatorului nostru.

În al doilea rând, păcatul este un rău care afectează o persoană și identitatea ei. Efectul imediat al păcatului este acela că depersonalizează. Stricăciunea, vinovăția, rușinea sunt fenomene care ne doboară, care ne fac una cu pământul, care ne fură demnitatea și încrederea în noi înșine. Diavolul este o persoană a impersonalului și cred că ceea ce urmărește el cu precădere este această pierdere identitară care poate face ravagii în sufletul nostru. Uitați-vă la ce a făcut comunismul. La cum a uniformizat totul. Cum a înăbușit avântul creației, miezul din sâmburele personalității noastre, sădit de Dumnezeu în noi. Iadul pe pământ. Uitați-vă ce face capitalismul. În vremurile acestea prospere, banul uniformizează. Avântul creației umane, care ne-ar putea da șansa să ne amintim că suntem creați după chipul și asemănarea unui Creator, este înăbușit de fuga după avere. Până și arta urmărește mai nou îmbogățirea rapidă. Când își recunoaște păcatul, persoana în cauză își regăsește identitatea. După ce își vine în fire și își înțelege starea, fiul risipitor spune: „Câţi argaţi ai tatălui meu (brusc, și-a dat seama că este un fiu și că ruperea de tată l-a adus în starea în care e) au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici!”

În al treilea rând, păcatul este păcat pentru că este o ofensă adusă de către o persoană unei alte persoane care îl poate ierta. Când mărturisești păcatul, tu, practic, îl definești în relația sa cu cel care îl poate ierta, care îl poate șterge. „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta…” Păcatul meu, spune, de fapt, fiul risipitor, se definește drept lucrul căruia tu, tată, îi poți arăta îndurare. Nu putem vorbi despre păcat fără să vorbim despre iertare. Greșeala, da, este definită față de o instanță care trebuie să aplice dreptatea. În lume nu există păcat, pentru că nu există iertare. Există greșeală, pentru că există pedeapsă. Păcatul este păcat fiindcă este comis împotriva unui instanțe care este dispusă să-L ierte, indiferent de gravitatea lui. Dumnezeu iartă doar ceea ce este păcat, adică acel rău care a fost pe deplin asumat de către o persoană.

Oamenii din lume refuză ideea de păcat fiindcă, în primul rând, refuză să își asume într-un mod personal răul comis. Îi auzi spunând: eh, suntem oameni, mai greșim și noi. Fals, tocmai pentru că suntem oameni, tocmai pentru că avem rațiune și avem repere morale, tocmai asta ar trebui să ne ajute să nu greșim. Expresia aceea englezească, Im only human after all, este contradictorie. Nu poți fi doar uman. Demnitatea umană, adică statutul nostru de creaturi ale lui Dumnezeu, se află deasupra tuturor instinctelor și poftelor noastre animalice. Nu poți zice: Im only human, dont put a blame on me. Ba da, tocmai pentru că ești uman, tocmai pentru că ai o demnitate care te ridică deasupra greșelii, tocmai asta te face teribil de vinovat. Și știi asta. De aia te și simți vinovat și plin de rușine. Dar, problema și mai gravă este aceea că, în al doilea rând, oamenii refuză ideea de Tată ceresc, dispus să îi ierte. Alungându-l pe Dumnezeu de pe tron, omul modern și postmodern s-a aruncat, singur, într-o dramă teribilă. Mila mea față de existențialiști e mai mare decât admirația mea pentru ei. Existențialismul este un curent filosofic care spune că, de vreme ce Dumnezeu nu există, omului îi revine întreaga responsabilitate pentru faptele sale. Atunci când greșește, n-are decât să se ierte singur. Iată o lume plină de egoism, în care pornirea instinctelor și satisfacerea poftelor sunt justificate de această expresie: I’m only human, after all. O lume în care expresia asta înseamnă, de fapt: nu sunt decât un animal, nu da vina pe mine.

Atunci când ne mărturisim păcatul, noi, creștinii, nu recunoaștem faptul că suntem doar niște animale, ci recunoaștem că suntem fiii unui Tată față de care am greșit. Și recunoaștem că, mărturisind păcatul, primim iertarea. Doar această raportare la un Tată face posibilă vindecarea.

Cum are loc vindecarea? Recunoașterea păcatului ține de noi. Dar primirea iertării ține de Dumnezeu. Ei bine, medicamentul vindecător este, așa cum reiese și din pilda fiului risipitor, îmbrățișarea. Îmbrățișarea ca recunoaștere a iertării. La urma urmelor, cum a iertat Isus Hristos păcatul lumii? Nu îmbrățișând-o în timp ce era pe cruce? Prin jertfa lui am fost vindecați. Îmbrățișarea este apanajul tatălui, dar ea urmează încredințării fiului că Tatăl ar putea fi capabil să o ofere. Credința aceasta, a fiului, este însuflețită de Duhul Sfânt. Fiul risipitor nu s-ar fi întors la Tatăl său dacă nu ar fi fost încredințat că acesta îl va face măcar un slujitor. Îmbrățișarea, însă, are un sens mult mai adânc decât pare la prima vedere.

Atunci când a creat Universul, Dumnezeu a creat altceva decât sine. El s-a retras pentru a lăsa loc unui univers material pe care, astfel, retrăgându-se în sine, l-a îmbrățișat. După căderea primilor oameni, Dumnezeu nu s-a înfuriat și nu și-a părăsit creația, ci, așa cum ne arată Scriptura, a îmbrățișat-o și mai strâns, ca pentru a nu o lăsa să fugă din mâinile Lui. De la Exod încoace vedem, parcă, cum Dumnezeu adună în cortul său ceresc tot mai multe păcate. Adună elemente potrivnice naturii sale. El lasă în sine însuși acest loc, de dragul nostru. Citeam zilele trecute Osea. Plânsul lui Dumnezeu la vederea atâtor păcate comise de poporul Israel îmbolnăvit de idolatrie. Cum se întâmplă îmbrățișarea? Am să mă ajut parțial de cartea lui Miroslav Volf.

Mai întâi, prima deschidere a brațelor. Această căutare a celorlalți, această manifestare a durerii față de absența celorlalți. Prin această deschidere, creez un gol în mine pentru a-l primi pe celălalt. Îl imit pe Dumnezeu, creatorul, făcând loc în mine unui altul, unui străin. Pentru a putea întinde brațele către celălalt, sinele nostru, care este plin de sine, trebuie să se dea câțiva pași înapoi, să renunțe la sine. Brațele deschise invită, dar și condiționează. Ele sunt o ușă deschisă pentru un prieten. Dar prieten ți-e acela care nu intră cu bocancii plini de noroi în casa ta. Prieten ți-e acela care știe că lucrurile care îți pot afecta casa trebuie să rămână afară.

Apoi, după ce ai deschis brațele și l-ai invitat în tine pe celălalt, urmează așteptarea. Niciodată nu sari pe celălalt, nu îl iei în brațe cu forța. Îmi spunea un prieten că, atunci când, în relația cu soția lui, se aud tunete în depărtare, fuge și o ia în brațe, liniștind-o. Acest lucru nu îl poți face cu un străin, cu un altul. Poate cu soția ta, care este un trup cu tine. Îmbrățișarea nu este invadare. Îmbrățișarea așteaptă pentru că sinele, retras în sine, nu se grăbește să treacă granițele celuilalt, ci îi respectă intimitatea și integritatea. Zilele trecute, în timp ce eram în centrul orașului, în zona MacDonalds, am putut asculta cântecele unei trupe care încerca să transmită astfel evanghelia. Este exact lucrul pe care îmbrățișarea nu îl face. Nu pune boxe pe drum și nu strigă, invadând urechile trecătorilor. Îmbrățișarea așteaptă la fereastra casei. Abia atunci când fiul se apropie, tatăl aleargă și îi oferă îmbrățișarea. Îmbrățișarea vine dinspre cel care s-a retras în sine, dar nu poate avea loc fără reciprocitate, fără gestul celui căruia îi este oferită.

Și iată, când îmbrățișarea are loc, fiecare dintre cei doi, vrăjmașii, se primesc unul pe celălalt în sinele lor, înăuntrul lor. Fiecare simte prezența celuilalt în sinele său, și fiecare își face simțită prezența în sinele celuilalt. Este o primire, și, în același timp, o dăruire. Îmbrățișarea nu are loc dacă cele două persoane nu se manifestă, împreună, ca atare. Nu poți îmbrățișa un lemn, nu pentru că nu ai putea-o face, ci pentru că un lemn nu răspunde. Degeaba încerci să îmbrățișezi lumea, evanghelizând-o cu forța, dacă lumea nu răspunde acestei îmbrățișări. Primul obiectiv este acela de a o ajuta să își mărturisească păcatul. După această mărturisire, răspunsul ei la îmbrățișarea ta este aproape o certitudine

În fine, ultimul element al îmbrățișării este deschiderea brațelor. În îmbrățișare suntem noi. Dar nu poți dilua Eul celuilalt în acest noi. Celălalt este în primul rând un Eu, pentru că numai un Eu care își mărturisește păcatul poate fi recuperat. Acest Eu este înzestrat cu calități specifice. El trebuie eliberat din strânsoare lui Noi, trebuie lăsat să se dezvolte astfel încât Duhul Sfânt să îl folosească la capacitățile sale maxime. Ținut strâns în Noi, el se poate pierde, se uniformizează. Îmbrățișarea deja i-a redat identitatea pierdută, aceea de fiu, dar și aceea de frate. El este un Eu liber, și, în același timp, un frate în Noi.

Mărturisirea păcatului și îmbrățișarea. Două elemente fundamentale pentru ca vindecarea spirituală să aibă loc. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite. Dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Episcopul sufletelor voastre.” V-ați redobândit identitatea de fii. În aceasta constă vindecarea. Și, dobândind identitatea de fii, ați recunoscut și identitatea de frați ai tuturor celor care, prin rănile Lui, au devenit copii de Dumnezeu.

Cred că una dintre aplicațiile pe care le cunoaștem cu toții este aceea de la Matei 18. Prin păcat, cel care era copil de Dumnezeu și-a pierdut identitatea și a devenit un fiu risipitor. Nemaifiind fiul tatălui său, care este și tatăl nostru, el își pierde și identitatea de frate. Virusul, adică păcatul, elementul perturbator, distruge, iată, relațiile, atât pe verticală, cât și pe orizontală. Scriptura ne cere ca primul pas pe care îl facem pentru salvarea celui care ne-a fost frate să fie acela de a-l confrunta cu un posibil diagnostic. În cazul în care nu ajungem la un diagnostic corect sau în cazul în care pacientul refuză diagnosticul nostru, suntem nevoiți să cerem ajutorul altor doctori, fie pentru verificare, fie pentru confirmare. Ambele în lumina Scripturii. În fine, în a treia etapă, dacă pacientul refuză să își recunoască boala, biserica îl declară bolnav și îl pune în carantină. Scopul acestui proces nu e de a-l batjocori pe cel care a fost fratele nostru, ci de a elimina elementul perturbator pentru redresarea relațiilor lui cu Dumnezeu și cu noi. Astfel, trupul lui Hristos va fi vindecat. Medicamentul, în cele din urmă, după recunoașterea păcatului, rămâne îmbrățișarea. De-a lungul întregului proces, cei implicați, doctorii adică, trebuie să nu uite că bolnavul are nevoie să fie conștient de existența unui tratament și de certitudinea vindecării. Postura constantă a vindecătorilor trebuie să fie îmbrățișarea, nicidecum respingerea.

Noi, creștinii evanghelici, facem posibilă în lume prezența vindecătoare a lui Dumnezeu. De aceea, postura noastră constantă trebuie să fie îmbrățișarea. Desigur, este o metaforă. Oamenii trebuie să Îl vadă în noi pe Hristos răstignit, trebuie să vadă în noi dragostea lui Dumnezeu, gata oricând să se reverse peste ei atunci când își mărturisesc păcatul, atunci când își regăsesc identitatea și vin la Dumnezeu ca la un tată. Probabil că cel mai bun loc ca să se întâmple lucrul acesta este acel loc unde oamenii sunt bolnavi, unde surplusul acesta numit boală fizică îi umilește, le dovedește limitele. Dan Allender spune că suferința ne este dată ca să întindem ambele mâini: una către cer, alta către aproapele. În cartea Osea, despre Israel, țara care și-a părăsit soțul pentru a fugi în brațele idolilor, Dumnezeu spune: „De aceea iată, o voi ademeni şi o voi duce în pustiu, şi-i voi vorbi pe placul inimii ei. Acolo îi voi da iarăşi viile, şi acolo va cânta ca în vremea tinereţii ei şi ca în ziua când s-a suit din ţara Egiptului.” Boala omului, în general, și boala omului modern și postmodern, în special, este idolatria. Crezul că nu prin Dumnezeu, ci prin alți idoli, sau chiar prin sine însuși, omul va ajunge la mântuire. Pustia este acel moment dificil care te forțează să conștientizezi că ești bolnav de idolatrie și că există doar un Dumnezeu care te poate ierta și te poate vindeca. În pustie, în momentul acela dificil, ori e Dumnezeu, ori e moartea. Spitalul este, prin excelență, un loc al pustiei.  De aceea, sunt convins că cei care sunt doctori și au acolo un câmp de evanghelizare ca nici un altul. Întrebarea pentru ei este următoarea: folosiți voi acest loc pentru a vindeca sufletește, sau doar pentru a vindeca trupește? În cele din urmă, vindecarea fizică are ca țintă prelungirea vieții, în timp ce vindecarea sufletească are ca țintă veșnicia cu Dumnezeu. Văd bolnavii, atunci când vă privesc, un tată nerăbdător să își îmbrățișeze fiul?

Desigur, nu trebuie să fii neapărat doctor ca să fii un vindecător de suflete. Important este să știi să pui diagnosticul corect și să oferi tratamentul. Important este să identifici răul și să îl convertești în păcat, aducând astfel vorba și despre tratamentul corect. Lucrul acesta îl poți face oriunde. Acasă, cu ai tăi, la școală și la serviciu, cu colegii. Esența dragostei este slujirea celorlalți. Iar a-i sluji pe ceilalți înseamnă a-i ajuta să-și atingă ținta, cea mai importantă țintă: întâlnirea cu Tatăl, care privește îndelung pe fereastră, așteptând sosirea fiecărui fiu în parte. Fiecare om de pe lumea asta este predestinat să fie un fiu de Dumnezeu. Depinde de noi, și depinde de el. Dragostea aceasta a noastră, care are curajul de a da un diagnostic, și care are puterea de a îmbrățișa, este o frântură din dragostea desăvârșită a Tatălui. Pilda fiului risipitor m-a mustrat de foarte multe ori. De foarte multe ori am realizat că, în loc să fiu ca Tatăl, sunt mai degrabă ca fratele mai mare. Stau în banca acestei biserici, mă lupt cu păcatele mele, apoi ies afară și îi judec pe toți, la grămadă. Riscul de a-mi pierde statutul de fiu crește, cum crește și riscul de a reacționa cu supărare la întoarcerea unui fiu. Unul dintre elementele care lipsesc bisericii evanghelice în zilele noastre este preocuparea serioasă și constantă de a duce lumii evanghelia într-un mod cât mai ADECVAT cu putință. De a transmite o evanghelie, o veste bună, nu o veste proastă. Și asta se întâmplă pentru că nu mai știm să iubim. Fratele mai mare din pildă este un individ care nu mai știe să-și iubească fratele mai mic. Nu vede în profunzime, așa cum vede Dumnezeu. Nu înțelege că risipitorul este, în esență, un frate, și, ca atare, nu îl iubește, ci îl respinge. Evanghelizările noastre în lume sunt mai degrabă o respingere a celorlalți. Vă spuneam de boxele din fața restaurantului MacDonalds. Asta e un fel de a urla că noi suntem buni, iar ei răi. Povestea cu filmul cu homosexuali de la Muzeului Țăranului Român. Aceeași atitudine arogantă a fiului mai mare, care este nespus de bun, care respectă legea. Cineva îmi spunea că a fost la o nuntă și că acolo i-a fost tare milă de oameni. Dar o milă din aceea, împletită cu greață. Cam așa cum îți este milă de un om bolnav și murdar, pe lângă care treci și pentru care nu vrei să facă nimic. Pui diagnosticul și cam atât. Trebuie să ne schimbăm nițel abordarea, să ne preocupe tot ceea ce ține de transmiterea Evangheliei. Fac totul pentru evanghelie, ca să am parte de ea. Să învățăm să vorbim, clar și răspicat, fără greșeli la tot pasul. Să ne eliberăm de clișeele pocăiești, pe care oamenii nu le înțeleg. Să ne călcăm pe inima învelită în puf și să mergem acolo unde nu ne place. Îi felicit pe cei care umblă prin spitale. Pe cei care merg în închisori. Îi felicit pe cei care merg la întâlnirile alcoolicilor anonimi, unde oamenii bolnavi însetează după un pahar cu speranță. Îi felicit pe cei care ies înaintea fiilor risipitori, chiar și aici, în biserică, primindu-i cu vorbe bune, cu o strângere de mână. Dumnezeu ne vrea pe câmpul de bătălie, salvând răniți, nu în garnizoană, benchetuind că DEJA. Să nu uităm că NU ÎNCĂ. Să nu uităm că avem un seceriș care crește de la o zi la alta. Iar noi, în loc să fim pe câmp, stăm în biserici, sărbătorind victoria. Dacă nu ați văzut încă filmul despre Desmond Doss, vă invit să-l urmăriți. Dumnezeu are nevoie de secerători. Bisericile evanghelice nu prea mai adună snopi. Botezurile, cu foarte puține excepții, sunt botezuri de ghetou, botezurile copiilor de pocăiți. Cauza este, cred, lipsa aceasta de dragoste pentru oameni. Suntem sănătoși într-un popor de oameni bolnavi. Dar, pentru că nu iubim oamenii bolnavi, pentru că nu vedem lucrurile în profunzime, facem atâta tam tam cu privire la sănătatea noastră, încât îi punem pe bolnavi într-o situație umilitoare, stârnind în ei ura. Suntem vindecători abia atunci când înțelegem că trebuie să le arătăm și tratamentul, medicamentul. Și o facem prin îmbrățișare.  

Rezum și închei: vindecarea este, într-un sens foarte general, împăcarea unor elemente care se dușmănesc. Împăcarea aceasta are loc atunci când vrăjmașii își regăsesc adevărata identitatea. Acest lucru este posibil în două etape. Mai întâi, întrucât vrăjmășia este cauzată de un element perturbator, de un rău, acest rău trebuie eliminat. A-l elimina, din punct de vedere spiritual, înseamnă a-l converti în păcat. Faptul acesta este posibil prin asumarea lui personală și prin mărturisirea lui cu credința că cel în drept, adică Dumnezeu, Tatăl, îl va ierta. Dacă mărturisirea vine din partea păcătosului, identitatea lui este refăcută doar prin gestul vindecător al celui care iartă păcatul. Acest gest este îmbrățișarea. Cultivăm vindecarea atunci când diagnosticăm și oferim tratamentul. Atunci când arătăm, clar și răspicat, că orice rău este întotdeauna un rău comis de o persoană împotriva altei persoane și, în primul rând, împotriva Tatălui ceresc, el însuși o persoană. Cultivăm vindecarea atunci când arătăm că numai el, ca Tată, poate oferi iertarea. Cultivăm vindecarea în trupul acesta, în biserică, și cultivăm vindecarea în lume, arătând că trupul acesta este oricând dispus să primească într-însul noi mădulare.  Vindecarea este rezultatul dragostei pe care Tatăl ne-a arătat-o prin Fiul. Vindecarea este un proces în care Duhul Sfânt joacă un rol esențial. Îl vedem la lucru atunci când, prin intermediul Scripturii, punem diagnosticul. Îl vedem la lucru atunci când, prin intermediul vinovăției, ne ajută să ne întoarcem la Tatăl. Îl vedem la lucru atunci când, apropiindu-ne de Tatăl și mărturisindu-ne greșeala, avem încredințarea că El este singurul care ne poate ierta și chiar o face. Îl vedem la lucru atunci când primim îmbrățișarea și răspundem cu dragoste la dragostea lui. Dacă sunteți dezamăgiți de prezentarea mea, revin la întrebările de la început. Dacă vindecarea este darul Duhului, spuneți-mi, în care caz este mai activ Duhul, în cazul vindecării fizice, sau în cazul vindecării sufletești? Care dintre vindecări îl proslăvește, de fapt, pe Hristos: vindecarea fizică, pentru care e nevoie doar de un cuvânt de-al lui Dumnezeu, sau vindecarea sufletească din boala păcatului, pentru care Mielul lui Dumnezeu a fost înjunghiat, devenind Hristosul nostru?