Seri de tineret (Puterea lumii vs. Puterea lui Dumnezeu)

afis

La textul care s-a citit din 1 Corinteni, aș mai putea adăuga unul: „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.” Atât Pavel cât și Solomon așază față în față două dimensiuni opuse, cea a lumii și cea a lui Dumnezeu. Scopul lor este acela de a atrage atenția asupra faptului că am fost așezați în lume de către Dumnezeu pentru Dumnezeu. Carevasăzică, vom da socoteală dincolo pentru ceea ce am făcut aici. Și vom fi răsplătiți în măsura în care ceea ce câștigăm aici poate fi transmutat dincolo. Materialmente, nu vom duce nimic cu noi dincolo. Dar spiritualmente, vom duce tot ceea ce am modelat întru chipul și asemănarea lui Dumnezeu, de la caracterul nostru la caracterul celorlalți. Așadar, suntem așezați în lume pentru a participa, împreună cu Domnul nostru Isus Hristos, la răscumpărarea lumii.

După experiența din Areopag, atunci când a încercat să le vorbească atenienilor despre înviere, Pavel a realizat că atracția pe care o aveau grecii pentru coaja lucrurilor, pentru oratorie, pentru înțelepciunea veacului, putea fi o importantă piedică în calea transmiterii mesajului său. Scrisoarea către corinteni caută să șteargă lumea din inima corintenilor. În acest sens, el condamnă cu vehemență înțelepciunea lumii, care vede în propovăduirea crucii o adevărată nebunie. Crucea, deși este asociată de către lume cu ceea ce este slab, demn de tot disprețul, este, pentru cei aflați pe calea mântuirii, pentru noi, creștinii, puterea lui Dumnezeu. În înțelepciunea Lui, Dumnezeu a găsit cu cale, zice Pavel, să mântuiască pe credincioși prin nebunia propovăduirii crucii.

A fi corintean echivala atunci cu a trăi în lux și imoralitate. Sărăcia, handicapul, slăbiciunea, moartea, toate acestea erau lucruri de nimic, de care lumea fugea, cum fuge și azi. Corintul era un fel de Las Vegas, un loc de întâlnire al tuturor națiunilor, locul în care se încurajau toate viciile imaginabile. Într-un astfel de loc, a veni cu mesajul evangheliei echivala cu o nebunie. Oare e atât de mare diferența între Corintul de atunci și Clujul de astăzi? Orașul nostru, în acest moment, e un punct comercial tot mai important, un loc în care se adună tineri din toată lumea. Este un oraș internațional. Față de alte orașe, cu o dimensiune asemănătoare, Clujul a avansat din punct de vedere economic într-un ritm galopant. Și asta pentru că aici se adună bani din toată lumea. Asta e bine, din punct de vedere economic, din punct de vedere lumesc sau firesc. Dar oare din punct de vedere spiritual, ce am putea spune?

E momentul să pun o întrebare la care aș vrea să răspundem de-a lungul acestui an: Ce este, de fapt, lumea, și ce vrea ea de la noi?

Schematic, lumea este ceea ce se află în afara mea. În același timp, acest ceva, aflat în afara mea, mă influențează nemijlocit și mă afectează într-un mod sau altul prin intermediul simțurilor. Simțurile mele sunt poarta de intrare a lumii în mine și, totodată, mijlocul satisfacerii nevoilor mele prin lume. Pofta firii, pofta ochilor și lăudăroșia vieții sunt nevoi care pot fi satisfăcute prin simțuri în măsura în care lumea sau acel ceva din afara mea reacționează în sensul satisfacerii lor. Realitatea lumii este ceea ce eu percep sau simt ca venind din afara corpului meu. Senzațiile sunt transmise creierului meu, care le preia și le analizează, conturând, astfel, o idee sau o formă de judecată critică. Gândesc lumea în măsura în care o simt, într-un fel sau altul. Și consider că ceva este adevărat în măsura în care ceea ce gândesc corespunde cu ceea ce văd sau simt. Astfel, creștem și ne dezvoltăm, într-un continuu contact cu lumea și cu puterea ei care se manifestă prin simțuri. Astfel gândim adevărul, un adevăr corespondență, adevărul care mi se impune ca o corespondență între ceea ce e în mine și ceea ce e în afara mea. Suntem impregnați de lume așa cum rufele sunt impregnate de mirosul de balsam după ce au fost scoase din mașina de spălat. Schematic, Lumea este ceea ce, venind din afara mea prin simțuri, încearcă să mă influențeze, satisfăcându-mi POFTELE. Ajung să gândesc și să trăiesc după cum am fost sau nu afectat de lume.

Într-o primă sesiune, aș vrea să mă opresc la acest lucru, la felul în care gândim, la ceea ce este adevărat pentru lume și la ce este adevărat pentru noi.

Mi s-a sugerat să creionez un context al lumii încă din această primă sesiune, dar am decis că e mai bine să o fac data viitoare, când voi încerca să povestesc despre ce se întâmplă în mintea noastră. Despre cum am ajuns să gândim așa cum gândim. Despre criza valorilor. Vom vedea, atunci, că lumea are ca temelie totul și nimic, în timp ce noi, creștinii, împreună lucrători cu Dumnezeu, după cum ne numește Pavel, avem ca temelie adevărul cu majusculă, adică pe Isus Hristos. Cuvântul. Vom vedea că în lume fiecare perspectivă a omului este considerată adevărată și trebuie tratată ca atare. În timp ce Adevărul nostru e doar unul, neschimbat. Scriptura ne spune că lucrarea noastră, construită pe acest adevăr, pe această temelie, va fi, cândva, încercată. Nu pot să nu mă gândesc la Filip al nostru, și la felul în care i-a fost pusă la încercare credința. Și nu pot să nu mă minunez de faptul că lucrarea lui a rămas în picioare, în primul rând pentru că a fost zidită pe o temelie sigură, tare, obiectivă. Asta e diferența între noi și lume. Noi, creștinii, împreună lucrători cu Dumnezeu, după cum ne numește Pavel, avem ca temelie Adevărul cu majusculă, adică pe Isus Hristos. Avem Cuvântul scripturii, care ni-l revelează pe Isus Cristos. Lumea, în schimb, are ca temelie toate adevărurile și niciunul. În asta constă, de fapt, nihilismul lumii. În faptul că ea are la temelie totul și nimic.

Știți ce și-a dorit omul tot mai mult, de la o epocă la alta? Să fie liber, să fie autonom, să-și câștige independența, mai întâi față de lumea naturală, care îl amenința. Și-a creat unelte de lucru, și-a construit case care să-l protejeze, a făcut tot posibilul să trăiască în confort, și-a creat, practic, o iluzorie independență față de realitatea înconjurătoare. Apoi, și-a dorit să se elibereze de lumea spirituală. Încet încet, începând cu iluminismul, omul l-a eliminat pe Dumnezeu din viața sa, și s-a așezat pe sine în locul Acestuia. În fine, omul vrea astăzi să se elibereze și de sine. Cum? Simplu. Își ia în râs ceea ce e mai important pentru el, lucrul acela pentru care și-a epuizat energia timp de două milenii: propria cultură. Suntem în plină epocă a non-gândirii, când, așa cum spune un gânditor francez, o pereche de cizme valorează cât un Shakespeare. Astăzi Esca și Hawking sunt la fel de faimoși și de valizi. Ambii spun adevăruri. Nu în contextul lor. Nu. Ci în contextul general al lumii. Iar dacă arăți cu degetul spre unul dintre ei ca spre un impostor, ești considerat elitist. Diferența dintre cultură și divertisment s-a estompat atât de mult încât aproape totul e cultură și aproape totul e divertisment, în același timp. Și asta din pricină că s-a renunțat la temelia Adevărului. Miliardele de adevăruri provoacă și întrețin o criză a valorilor pe care lumea nu a mai experimentat-o niciodată în istorie. Cu consecințele de rigoare.

Vom pune câteva întrebări la care sperăm să găsim și răspunsuri: Cum gândește lumea și de ce gândește așa? Care sunt consecințele acestui fel de gândire? Ce se mai înțelege prin adevărul lumii? Cum interpretăm faptul că Isus Hristos este pentru noi adevărul? Și care este rolul nostru, al celor care au un singur adevăr, într-o lume fărâmițată de tot atâtea adevăruri câte capete există?

Ca unul ajuns la aproape 40 de ani, vă mărturisesc cu oarecare nostalgie că am încercat să cuceresc lumea. Și în timp ce am făcut asta, am fost încet-încet cucerit de ea. Cuvântul lumii, care mi-a influențat în mod covârșitor viața și aproape că mi-a distrus-o, a fost cuvântul teamă sau frică. Toată tinerețea mea mi-a fost cumplit de frică. Mi-a fost frică de oameni, mi-a fost frică de mine însumi, mi-a fost frică de boală, de moarte, mi-a fost frică de Dumnezeu. Și ca să scap de acest sentiment, m-am lăsat invadat de lume. Ca să uit de Dumnezeu, am făcut din lume un dumnezeu. Și m-am supus lui.

Povestea asta a început pe când aveam 14 ani. Într-o seară, mama a venit acasă plânsă. Mi-a spus că unul dintre verișorii mei era pe moarte, în spitalul județean din Bistrița. M-am dus și eu la spital să îl văd. Am găsit acolo, pe patul din salon, o piftie de om, ars la gât, cu măruntaiele varză și cu buricele degetelor explodate, încât se vedeau capetele oaselor. Am înlemnit.

Cu o zi înainte, în gara din Beclean, acolo unde era elev, în timp ce se juca cu vreo doi colegi, vărul meu s-a suit pe vagonul marfar al unei garnituri parcate pe-acolo de când lumea. I-a venit să se laude, fluturând din mână. Cei douăzeci şi ceva de mii de volți s-au descărcat prin el cu o bubuitură asurzitoare și cu o sclipire de trăsnet. În același moment a luat foc.

Întreaga seară m-am plimbat prin oraș, îngândurat ca niciodată. Cine e Dumnezeu, acesta? Ce vrea de la mine? De ce m-am născut? Din acel moment, de acest Dumnezeu a început să îmi fie teribil de frică. Și pe acest Dumnezeu aveam să îl evit cât puteam de mult. Două decenii l-am evitat.

Puterea lumii a fost pentru mine, timp de aceste două decenii, mai mare decât puterea lui Dumnezeu. În viața mea, cel puțin în prima parte a vieții mele, înțelepciunea lumii s-a dovedit a fi mai atractivă, mai dezirabilă. Filosofia lumii m-a atras prin retorică, prin maniera unică de a gândi sensul vieții, prin perspectiva complicată, sofisticată asupra realității. Cât timp am făcut școală, m-am închis în garsoniera pe care mi-o cumpăraseră părinții mei și am citit cât am putut. Acum, când închid ochii și mă gândesc la zilele acelea, îl văd pe cel despre care Pavel spune că este fascinat de înțelepciunea vorbirii, că este atras de tăria lumii, că este sedus de lucrurile care sunt, care se văd, care sunt dezirabile, care sunt vădit fermecătoare. Departe era de mine nebunia crucii, și neînțeleasă era pentru mine o astfel de cale. Căci nu știam cine sunt, nu știam care îmi este chemarea, nu știam cine este Dumnezeul meu și nici nu îmi trecea prin cap că Acesta și-ar dori ceva de la mine.

Am ales, vă mărturisesc, înțelepciunea veacului acestuia, a fruntașilor veacului acestuia.  Mi-am dorit știința lumii și retorica ei, mi-am dorit libertatea și dreptatea lumii, am vrut să înțeleg și să trăiesc adevărul lumii, am vrut să particip la ritualul lumii, să simt pe piele și în stomac dragostea lumii. Am vrut să fiu parte din cultura lumii. Să fiu unul dintre înțelepții ei, unul dintre fruntașii ei. Și am făcut tot ce a fost posibil pentru asta. M-am luptat să fiu cunoscut. Am scris și am publicat. Numele meu era prin reviste, s-a auzit la radio, dar și la televizor. Publicam recenzii, și mulți autori de carte îmi făceau curte.

După ce văzusem fața cumplită a lui Dumnezeu, mă mutasem într-un TRIUNGHI al lumii, fetid și amețitor. În acest triunghi negru, pe care îl vedeți aici, în decor. Chiar dacă eram căsătorit și aveam tot ce îmi doream ca să trăiesc o viață liniștită, am ales un mod de existență turbulent. Mi-am bătut joc de mine și de ceilalți. Am consumat sute de litri de alcool, și am fumat mii de țigarete. Mi-am abandonat mintea tripului halucinant al substanțelor stupefiante, și am trăit schizofrenia paranoidă și stările psihotice severe. Și am experimentat toate acestea având în minte un singur scop: să fiu altfel, să fiu mai înțelept, să fiu unul dintre fruntașii veacului acestuia. Dar după vreo douăzeci de ani, înțelepciunea lumii m-a obosit. Lumea mă cucerise, într-adevăr, dar cucerise o epavă, nicidecum un specimen de care să fie mândru. Și nu știu cum se face, dar mereu așa se întâmplă. Lumea cucerește oamenii doar pentru a-i înrobi, pentru a-i transforma în neoameni, în cadavre mobile, incapabile să mai gândească altfel decât ea. Lumea vrea să fii ca ea. Și pentru asta, te ucide.

Dar, apoi, am ajuns la cunoștința adevărului, m-am întâlnit cu Isus Hristos, și s-a întâmplat ceea ce spune Pavel în scrisoarea lui către Timotei. Mi-am venit în fire și am început să privesc la lume cu alți ochi. Perspectiva mea a fost, de-atunci, complet diferită, iar asta mi-a schimbat realmente viața. Pe scurt: am început să primesc înțelepciune de sus, și, odată cu ea, o putere inexplicabilă m-a ajutat să mă rup de lume. Gândurile mele au început să fie tot mai echilibrate, atitudinea mea, din ce în ce mai sănătoasă, alegerile mele, tot mai bune și mai ușor de făcut.

La început, după ce m-am botezat, unele obiceiuri nu s-au lăsat șterse. Din când în când mai consumam câte o sticlă sau două de bere, justificându-mi setea de alcool prin aceea că acesta îmi dezinhiba mintea și mă ajuta să scriu texte bune, deștepte. Și mai cochetam și cu țigările. Sigur, nu mai exageram ca altădată. Dar în sinea mea știam că fac ceva rău. Mă legam cu speranță de toate textele evanghelice care nu condamnau fumatul sau consumul de alcool. Câțiva ani am luptat teribil și în van cu umbrele viciilor mele. Și poate că într-o altă sesiune vom vorbi despre această putere pe care o avem de la Dumnezeu, și care se datorează, până la urmă, mutării noastre de pe temelia lumii pe temelia lui Dumnezeu. Înțelepțirii noastre inexplicabile. Căci, vă mărturisesc, eliberarea mea de vicii a început să se producă din interior spre exterior, de la minte spre comportament, nu invers.

Puterea lumii stă în teamă, după cum am spus, pentru că înțelepciunea lumii mă învață că trebuie să îmi fie teamă ca să supraviețuiesc. (Scot o bancontă). Teama de a nu avea o astfel de bancnotă îmi poate controla viața și mă poate transforma într-un rob al celorlalți, ei înșiși robi ai bancnotei. Puterea lumii înseamnă cunoaștere, adică teama de necunoscut, înseamnă știință, adică teama de neștiut, înseamnă tehnică, adică teama de a nu putea controla lumea, înseamnă politică, adică teama de a nu putea controla oamenii, înseamnă bani, adică teama de a fi sărac, înseamnă sănătate fizică, adică teama de a fi bolnav. Spune Edmund Husserl undeva: „În privința suferinței din viața noastră, știința nu are nimic să ne spună. Chestiunile pe care ea le exclude din principiu sunt tocmai cele mai arzătoare în nefericita noastră epocă, pentru o omenire pradă bulversărilor aduse de soartă: sunt chestiuni ce privesc sensul sau absența sensului în toată existența omului.”

Știința, așadar, nu dă un sens existenței noastre. Banii, nici pe-atât. Politica, și mai puțin. Ba ea încă bulversează mai mult totul. Nici măcar sănătatea, acest miraj atât de căutat. Căci ce înseamnă un corp sănătos dacă nu un corp gata să fie bolnav. Nu știu cum se face, dar mintea noastră, oricât ar fi de lumească, de firească, de egocentrică, confirmă, în schimb, că sacrificiul, adică curajul de a te anula pentru alții, caritatea, adică curajul de a risipi ceea ce ai pentru alții, sau dragostea, adică curajul de a trăi pentru a satisface nevoile celuilalt, ar putea da, totuși, un sens vieții. Ne vom întreba, și poate vom răspunde:

Ce putem spune despre înțelepciunea lumii și ce putem spune despre înțelepciunea lui Dumnezeu? Prin ce se disting una de cealaltă? Ce fel de putere primim de la una și ce fel de putere primim de la cealaltă? Cum schimbă lumea cea dintâi, înțelepciunea lumii, și cum schimbă lumea cea din urmă, înțelepciunea lui Dumnezeu? Și, mai ales, care e rolul nostru în toate acestea?

Puterea lui Dumnezeu, ne spune Pavel, descriind apostolul în 1 Corinteni, stă în sacrificiu, în smerenie, în lipsuri, în slăbiciune, în rugăciune, în răbdare, în nebunia crucii, în dragostea necondiționată. Într-o zi, acum vreo trei ani, mi-am recunoscut, din nou, absoluta neputință. Am strigat atunci către Domnul meu: Doamne, doar tu poți să mă scapi. Fă-o, fiindcă vreau să fiu liber. Și abia atunci am descoperit noul sens al unui vechi concept despre care am învățat atâtea la facultatea de filozofie. LIBERTATEA.

Despre libertatea mi-aș dori să vă vorbesc în a treia sesiune. Toți ne dorim să fim liberi, deși nu prea înțelegem ce înseamnă asta. Și eu mi-am dorit să fiu liber. Și am crezut că pot fi așa printr-o alegere. Într-adevăr, la început a trebuit să aleg: ÎNTRE A FI CU LUMEA ȘI A FI CU DUMNEZEU. Și am ales să fiu cu Dumnezeu. Dar apoi a trebuit să aleg din nou. Între a face binele și a face răul. Însă indiferent cât de mult îmi doream să fac binele, ajungeam de multe ori să fac răul. Cum a fost posibil așa ceva, m-am întrebat cu disperare zile în șir. Lipsea, în mod evident, acea putere despre care vorbeam mai înainte, și care te ajuta să faci ceea ce, altminteri, nu puteai să faci. Pe mine paradoxul acesta al neputinței mă sperie, dar mă și fericește. Starea mea în fața neputinței mele este ea însăși paradoxală. Fiindcă, de fiecare dată când sunt înfrânt, înțeleg că sunt mai slab decât lumea, și de fiecare dată când câștig o victorie, știu sigur, sunt absolut convins că nu eu am fost cel care a câștigat, ci Duhul Sfânt care a lucrat în mine. Duhul Sfânt m-a transformat într-o ființă liberă, pentru că, atunci când m-am întâlnit cu Cristos, am ales să vreau să fiu ca El, să mor și să înviez deodată cu El. Și, în ciuda căderilor mele repetate, Duhul Sfânt m-a întărit până acolo încât, încetul cu încetul, m-a eliberat. Am avut atâtea legături cu lumea, și am văzut cu ochii mei cum, încetul cu încetul, acestea au căzut.

Am ales, într-adevăr, la început să fiu în Cristos. Dar apoi, parcă Cristos m-a tot reales pe mine. Mi-am dat seama că a fi liber nu înseamnă a putea alege între mai multe lucruri, că nu înseamnă a putea alege între bine și rău. A fi liber este dincolo de toate acestea. A fi liber în Cristos înseamnă practic a-L lăsa pe Cristos să aleagă, a-L lăsa pe Cristos să trăiască. Nu propovăduiesc aici un fel de mistică, de transă în care conștiința intră într-o stare hipnotică iar trupul devine un cadavru ambulant sau un fel de robot controlat de o putere supranaturală. A fi liber în Cristos înseamnă a căuta să-L cunoști pe Cristos până acolo încât ceea ce vrea El devine extrem de previzibil pentru tine. A fi liber înseamnă a te bucura de Cristos, nicidecum a câștiga mereu în efortul de a alege între bine și rău.

Dumnezeu, nu eu, m-a scăpat de pofta de alcool, de pofta de țigară, de dorința de a vizita paginile de internet îndoielnice. Acestea erau lucruri importante cu care m-am îndeletnicit vreme de două decenii. Dar interesant e că Dumnezeu a continuat și continuă să lucreze, dacă mă pun la dispoziția lui. Una dintre problemele cu care mă confruntam în ultima vreme era și cea referitoare la munca la negru. Și parcă fără să îmi propun, parcă fără să vreau, parcă fără să fiu conștient, parcă fără să mă forțez, am luat decizia de a mă opri și de a începe să lucrez legal. În acest moment folosesc casa de marcat și plătesc taxe la stat. Pentru că a fi liber în Cristos înseamnă mai mult decât a plăti taxe și a fi moral. Înseamnă a-L lăsa pe Cristos să trăiască în tine. Atunci, puterea Lui se arată, în viața ta, în faptele tale, mai mare decât puterea lumii.

Așadar, cum arată libertatea în lume și cum arată ea în Hristos? Cum poți fi liber de lume trăind în lume? De fapt, ce înseamnă să fii liber, cu-adevărat? Te poate religia elibera? A fi un om moral înseamnă oare a fi liber? Cum arătăm lumii că libertatea noastră este autentica libertate, adică acel lucru pe care ea, lumea, îl caută de când se știe? Putem participa în vreun fel la eliberarea lumii?

Prin puterea care mi s-a dat, am părăsit o realitate pentru a intra într-o alta. Am părăsit realitatea lumii pentru realitatea lui Dumnezeu. Mi-e greu să explic asta fiindcă e ceva ce puțini înțeleg. În cuvinte mai simple, astăzi viața mea se îndreaptă spre o altă destinație decât înainte. Astăzi, tot ceea ce mi se întâmplă are un sens. Fiindcă reperul meu e în afara lumii. Lumea, sau ceea ce vine din afara mea și încearcă să mă influențeze, trece acum printr-o prismă teologică. Pe scurt: eu am de a face cu lumea în măsura în care o câștig pentru Dumnezeu. Trăiesc în lume, dar numai ca un străin călător. Ca un trimis al lui Cristos. Se poate spune că supraviețuiesc în ea. Dar mintea mea, inima mea, sufletul meu, toate acestea tânjesc după ceea ce este deplin, complet, veșnic, divin. Câtă vreme noi, creștinii, suntem cu un picior în realitatea lumii, suntem doar pe jumătate ai lui Cristos. Mai precis, nu suntem deloc ai lui Cristos. Pentru că nu putem să bem, deodată, și din paharul dracilor și din paharul lui Dumnezeu. Nu se poate.

În ultimul secol, felul în care ni se arată lumea a fost deformat de tehnică și de noile forme de comunicare. Vom vorbi despre realitatea virtuală, despre originile acestui concept, despre felul în care comunicăm astăzi. Comunicarea este esențială, pentru că ea configurează realitatea în care trăim. De aceea merită să zăbovim asupra acestui subiect cât de mult posibil. Vom vedea că discuțiile dintre noi mizează mai mult pe emoții decât pe rațiune. Încercăm să ne convingem unii pe alții prin manipulare și prin seducție, iar argumentarea este pur și simplu eliminată din comunicare. Teama, iată fondul comunicării. Realitatea lumii este tot mai mult o realitate virtuală sau virtualizată, impersonală, de massă, lipsită de conștiința individuală. Pe când realitatea creștinului trebuie să fie una personală, puternică, imbatabilă și convingătoare. Realitatea lumii, îndeosebi realitatea virtualizată, a devenit un idol și a impus o nouă valoare: obscenul. Vrem să vedem totul. De la moarte la sex, totul ne atrage, totul trebuie să fie la vedere.

Da, sunt pentru internet, pentru socializare virtuală, pentru GOOGLE, youtube, dropbox șamd. Dar să nu uităm ce spune apostolul: Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. Prin urmare, întrebările la care vom încerca să răspundem, concret, vor fi acestea: în ce măsură prezența noastră în realitatea lumii poate sluji realitatea lui Dumnezeu? Cum ne putem folosi de noile forme de comunicare pentru a lărgi împărăția lui Dumnezeu? Cum putem lărgi împărăția lui Dumnezeu trăind în lume, sau cum putem influența lumea folosindu-ne de realitatea lui Dumnezeu pe care o cunoaștem și în care pretindem că trăim?

Am trăit mult în lume și am folosit tot ceea ce ea mi-a pus la dispoziție. Știți cum e? Te învârți într-un cerc fără rost. Experiența lumii te ajută să acumulezi deșertăciune ca să o pierzi, mereu și mereu. O câștigi ca să o dai mai departe. Iar când nu o mai dai, lumea se oprește. Când am început să pășesc în realitatea lui Dumnezeu, a fost atât de greu să uit totul. A fost nevoie de timp, a fost nevoie de rugăciune, a fost nevoie, până la urmă, să mă implic în această nouă realitate, a lui Cristos, ca să o uit pe cealaltă. „Cine fura să nu mai fure, le zice Pavel efesenilor, ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit.” Ca să îmbraci o haină, trebuie să o dezbraci pe cealaltă. A pune umărul la propășirea ambelor realități, vă spun sincer, nu merge. Nu poți să spui că ești al lui Cristos și să vinzi țigări. Nu există creștinul laic sau creștinul firesc.

Problema aceasta, a unei duble dimensiuni a realității, se leagă de o alta, deosebit de importantă astăzi, și anume, de istorisirile închipuite. Aș vrea să dedic sesiunea a cincea ritualului sau ritualurilor, adică acelor haine care îmbracă istorisirile închipuite. Suntem dependenți de ritual, pentru că scopul acestuia este de a ne aduna împreună. Ritualul face din noi un trup ce se sacrifică pentru Dumnezeul său și se identifică cu Acesta. Iată scopul ritualului. Crearea de legături. Când cineva se întreabă de ce merg tinerii la un festival precum Untold sau Electric Castle, răspunsul nu este Pentru muzică, ci pentru că acești tineri depind de un ritual, de crearea unor legături între ei. Oamenii au în ei această chemare spre supranatural, au sădit în ei gândul veșniciei, iar ritualul se vrea o formă de satisfacere a acestei chemări.

Multă vreme am participat la liturghia romano-catolică, împreună cu soția mea. Și pot să afirm că ritualul, în sine, este lipsit de putere. Pentru mine el s-a dovedit astfel. Există în mesa romano-catolică un moment în care se împarte euharistia celor care și-au mărturisit păcatele în confesional. Euharistia este o bucată de pâine nedospită, oferită enoriașilor. Conform tradiției bisericii, această bucată de pâine este persoana lui Isus Cristos în întregime. Ca urmare, se crede că ea are o putere în sine. Mărturisirea păcatelor este obligatorie înainte de primirea ei. Cel păcătos nu o poate primi, fiindcă ea, așa cum am spus, este una cu persoana lui Cristos în întregime. Dacă o face fără a se mărturisi înainte, comite un sacrilegiu. Sistemul acesta ritualic, în care cel păcătos devine, prin mărturisirea în confesional, un sfânt căruia i se oferă prilejul de a-l mânca pe Hristos, împarte totul, dar absolut totul, în două dimensiuni opuse: una a sacrului, din interiorul bisericii, și una a profanului, din afara bisericii. Când separi sacrul de profan, automat investești putere în ritual, fiindcă el înseamnă, într-un sens general, manipularea sacrului. Dar ritualul, o spun fără nici un fel de dubiu, nu are puterea de a schimba. Căci nu este accesat sacrul cu-adevărat, ci ceva ce cred unii că ar fi sacrul. Ceea ce se întâmplă, cum spune același Pavel, are doar o înfățișare de evlavie, fără a fi o evlavie autentică.

Aș vrea să analizăm mai adânc ce este un ritual, ce anume se află la temelia lui, cât de important este el pentru noi, ce face el pentru noi și ce nu face el pentru noi. Eu cred că adunările noastre împreună, îmbrăcate în haina unui ritual, au un cheag mult mai important, și anume dragostea, acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Isus Cristos.

Despre dragoste aș dori să vorbim în sesiunea a șasea. Despre dragostea lumii și despre dragostea lui Dumnezeu. Și aceasta a devenit în lume un miraj, și este eronat înțeleasă. Obișnuiți cu relația cauză-efect, oferim dragoste la schimb. Facem comerț cu sentimentele. Relațiile noastre sunt comercializate. Relațiile interpersonale gratuite, întemeiate pe dragoste, sunt înlocuite cu relațiile impersonale, tarifate, bazate pe transferul de bunuri. Când a vorbit despre post, Marius Cruceru a spus ceva ce nu am să uit niciodată. Noi când postim încercăm să transformăm relația noastră cu Dumnezeu într-o relație de tip comercial. Postesc ca să scap de păcatul acesta… sau postesc ca să fiu nu știu cum… De fapt, spunea Marius, postul trebuie să fie gratuit. Postesc fără nici un motiv. Dragostea mea pentru Cristos mă face să postesc. Nu nevoia de a rezolva o problemă. Dragostea pe care ne-o poruncește Cristos este dragostea pe care a arătat-o El umanității: a trăit și a murit pentru ceilalți. Viața lui a fost despre răscumpărare. Viața noastră este, parcă, doar despre vânzare și cumpărare. „Mici iuda postmoderni, spunea un filosof francez, înțelegem perfect ce înseamnă a cumpăra și a vinde, dar nu (înțelegem ce înseamnă) și a răscumpăra.” Vom zăbovi nițel la acest subiect și pentru a înțelege ce s-a întâmplat cu dragostea astăzi. De ce este vorba, în relații, doar despre noi, despre satisfacerea noastră, și mai puțin despre celălalt. Cum am ajuns la relațiile interpersonale la relațiile impersonale? Cum trebuie să înțelegem dragostea creștină? Cum poate ea schimba lumea? Un teolog brazilian spunea că în creștinism dragostea este totul, nu un element printre alte elemente. Ci totul. Fiindcă, nu-i așa?, chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

În fine, în cea de-a șaptea sesiune ajungem la ceea ce numim, în general, cultură. Biserica noastră funcționează după un program de studiu în care sunt atinse trei etape. Pasul exegetic, pasul teologic și pasul cultural. Le aveți proiectate pe ecran, cu întrebarea adecvată fiecăruia. Pasul cultural, ultimul, corespunde lucrării creștine ce poate fi definită ca fiind orice activitate legitimată de Mandatul Cultural, care a fost subordonat conștient și creativ Mandatului Preoției. Într-un limbaj uzual: dacă sunt creat de Dumnezeu cu talentul de inginer, mandatul meu cultural are de a face cu genul acesta de activitate; însă ea trebuie să fie subordonată preoției mele; prin urmare, este necesar ca în activitatea mea – de inginer sau ce oi fi – să fac totul ca pentru Dumnezeu, ducându-l pe Dumnezeu cu mine și descoperindu-L și celorlalți, care nu îl cunosc.

Există un principiu sociologic: masele urmează elitele. Vedeți, fără a promova elitismul exclusivist, consider că noi, poporul lui Dumnezeu, un popor de preoți, trimis să ducă evanghelia până la marginile pământului, ar trebui să reprezentăm elita care influențează masele. Când Pavel critică înțelepciunea și tăria lumii, el critică, practic, scopul spre care se îndreaptă întreaga cultură a neamurilor: acumularea de putere deșartă. Iar când încurajează slăbiciunea sau lucrurile josnice, disprețuite, nicidecum nu promovează analfabetismul, prostia, lenea, neimplicarea. Dimpotrivă, cel înțelept în Cristos va face întotdeauna lucrurile ca pentru Domnul, dar fără a se făli și fără a urmări acumularea de putere deșartă. De fapt, obiectivul lui este clar și precis: lărgirea împărăției lui Dumnezeu. Influențarea maselor în sensul câștigării acestora pentru Domnul. Ajungem din nou la principiul amintit: masele urmează elitele. Puterea noastră de a influența masele este condiționată de felul în care ne facem treaba, de cât de buni suntem în domeniul nostru, de felul în care facem, de fapt, cultură CREȘTINĂ. Așa cum s-a spus azi, contează cât de mult îl etalăm pe Dumnezeul nostru, prin mesaj, caracter și comportament.

Câteva întrebări: Cum înțelegem cultura lumii și cum înțelegem cultura creștină? Cum s-au influențat ele de-a lungul timpului? În ce măsură a face un act de cultură în lume, cu instrumentele lumii, poate fi considerat un act de cultură creștin? Sau când anume un act de cultură, că e realizat cu instrumente creștine sau nu, este un act de cultură creștin? De pildă, cărțile lui Dostoievski sunt sau nu literatură creștină? Și, o întrebare pe care o tot macin, de ani de zile, de ce fug creștinii de ideea de elită? Cum am putea înțelege altfel elitismul încât să nu îl mai respingem, ci să ni-l asumăm? Pentru că noi, creștinii, trebuie să influențăm lumea, nu să fim influențați de lume.

Întâlnirea mea cu Cristos a avut loc după vreo 7 ani turbulenți, în care am lăsat deoparte cărțile, studiul, scrisul, și m-am dedicat complet semănării de vânt și culesului de furtună. Întâlnirea cu Domnul meu a avut darul de a-mi reorienta atenția spre lucrurile care au fost cândva importante în viața mea. Am reînceput să citesc cu aviditate și am reînceput să public recenzii literare în unele reviste. Am publicat în anii care au urmat de două ori mai mult decât în cei anteriori. Însă, în paralel, am simțit că Dumnezeu mă cheamă să fac ceva și pentru împărăția lui. Și am făcut. Dar am simțit tot mai mult că trebuie să las din mâini activitățile dedicate lumii și trebuie să mă concentrez exclusiv pe cele dedicate lui Dumnezeu. Asta însă nu a însemnat că trebuie să cobor ștacheta. Dimpotrivă, simt cum Dumnezeu îmi pretinde să ridic tot mai mult ștacheta, să încerc să mă depășesc.

Acum aproximativ două luni, s-a discutat în biserica noastră despre capitolul patru din a doua scrisoare a lui Pavel către Timotei. Va veni o vreme, spune acolo apostolul, când oamenii nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, vor dori să audă lucruri plăcute, își vor da învățători în funcție de aceste dorințe, își vor întoarce urechea de la adevăr și vor compune tot felul de istorisiri închipuite. Dar tu, îi cere Pavel lui Timotei, tu să fii treaz, propovăduiește cuvântul, tu să fii lucid. Tu să ai o temelie puternică, să te ții de adevărul tău, tu să știi că puterea lui Dumnezeu stă în a răbda, nu a lovi, tu trebuie să duci evanghelia, tu trebuie să propovăduiești nebunia crucii, tu ai o slujbă la care ești chemat și trebuie să îți împlinești această slujbă.

Cea mai mare durere pe care o am, acum, la vârsta de 40 de ani, este că nu am simțit gustul evangheliei încă de tânăr. Departe de a fi prezentat evanghelia lui Cristos celorlalți, am prezentat o evanghelie a lumii. Un fel de salvare de Dumnezeu prin implicarea, până dincolo de creștetul capului, în propășirea lumii. Ei bine, pentru cei care stați acum pe gard și priviți cu jind la lume, cred că a venit vremea să vă dați nițel jos de acolo și să analizați, împreună cu noi, ce se petrece mai exact în lume. Pentru că ce a spus Pavel că se va întâmpla atunci, se întâmplă și acum. Ca și atunci, azi, oamenii nu mai vor învățătură sănătoasă și nici învățători loiali acesteia, nu mai vor să aibă a face cu adevărul, și aleargă după istorisiri închipuite. Serile acestea care urmează le vom dedica înțelegerii acestor cuvinte, înțelegerii acestei situații de fapt în care suntem și în care trăim. Pentru că ceea ce spune Pavel este un lucru foarte general, care se aplică tuturor epocilor omenirii. Dar pe noi ne interesează cum se aplică ele astăzi. Și ce trebuie să înțelegem prin a fi treji și prin a contracara ceea ce ni se vâră pe gât prin propovăduirea ADEVĂRULUI EVANGHELIEI.

Lumea, sau ceea ce este sub soare, ni se înfățișează ca fiind ceva ce are putere asupra noastră în măsura în care ne lăsăm invadați de ea prin intermediul simțurilor. Chemarea lumii este precum chemarea sirenelor. Incapabili să ne sustragem seducției ei, ne lăsăm târâți în mocirlă și ajungem, la final, din cuceritori victime. Lumea ne epuizează de sens, de semnificație, de putere. Lumea ne cere sufletul, ne golește de noi înșine pentru a ne umple de deșertăciune, de păcat, de prihană, de vină. Lumea, această buclă a deșertăciunii, ne golește și ne preface din ființe cu o semnificație aparte, în ființe goale, deșertice. Dar noi am fost chemați să supunem lumea, câștigând-o pentru Dumnezeu.

Sunt două episoade mitologice legate de sirene: cel al lui Ulise, când acesta, împreună cu însoțitorii lui, își înfundă urechile cu ceară și trece nepăsător pe lângă sirene, sau cel al lui Orfeu, care învinge cântecul sirenelor folosindu-se de vocea lui desăvârșită. Putem, deci, să ignorăm lumea, sau să îi dovedim neputința.

Fraților, în ceea ce facem se vede puterea Dumnezeului nostru. Majoritatea dintre voi are viitorul înainte. Sunteți în putere fizică. Și sunteți chemați să arătați puterea Dumnezeului în care credeți. Voi puteți alege, încă de pe acum, dacă vreți cu lumea sau dacă vreți cu Dumnezeu. Dacă vreți cu lumea, este suficient să lăsați armele jos. Dar dacă vreți cu Dumnezeu, va fi nevoie de mai mult, de așezarea unei temelii, de credință, de osteneala dragostei, de tăria nădejdii. Eu însumi trag nădejde că, la finalul acestor seri sau al acestei serii de întâlniri, Îl veți alege pe Dumnezeu în detrimentul lumii. Așa să fie!

15128591_769673396504324_1939493561_n

Ați văzut în videoclipul de mai înainte că oamenii sunt dispuși să-și dea viața pentru adevărul în care cred. Fiindcă adevărul este sursa ori temeiul identității noastre. Adevărul este unicul teren stabil pe care putem să pășim, spunea Elisabeth Candy Staton. În funcție de adevărul în care credem, suntem ceea ce suntem și facem ceea ce facem. Dacă adevărul în care credem este, de fapt, o minciună, tot ceea ce suntem sau facem este o minciună. Iar asta se vede. De aceea, dați-mi voie să încep cu un îndemn: cercetați adevărurile în care credeți. Nu le luați de-a gata, așa cum le primiți. Fiindcă de ele depinde nu doar viața voastră, de ele depinde mântuirea voastră.

În dinamica lui, adevărul este un conținut care ia o anumită formă, care se adeverește. De ex, o teorie care, pusă în realitate sub forma unui fenomen, se adeverește, se arată ca fiind adevărată. De aceea, suntem chipul și asemănarea idolului nostru. Fiindcă suntem fenomene ale adevărului în care credem. Și lăsăm amprenta acestui adevăr în tot ceea ce facem.

Nevoia de adevăr este, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai puternice dovezi ale existenței lui Dumnezeu. Vedeți, ea are legătură cu acel ceva supranatural care nu se justifică decât prin sine însuși. Suntem însetați de a ști care este adevărul despre ceva, și, în aproape toate situațiile, nu ne găsim liniștea până nu aflăm acest adevăr. Căutarea este ea însăși dovada că am fost creați pentru mai mult decât o realitate care, nu-i așa, e mult prea ușor de găsit. Ce folos să fim înzestrați cu această sete uriașă de a găsi, imposibil de satisfăcut de-a lungul unei vieți, dacă singura realitate de găsit e cea în care deja ne aflăm? Și de vom afla toate răspunsurile despre lumea acestea, tot neliniștiți vom rămâne.

Toată viața noastră pare să fie un șir nesfârșit de semne de întrebare. Acestea sunt micile întrebări care ne ajută să găsim micile adevăruri. Dincolo, însă, de aceste mici semne de întrebare, un mare semn de întrebare crește, pe măsură ce înaintăm în viață: cum putem explica lumea însăși și rolul nostru în ea? Care este, de fapt, Adevărul despre lume? Acesta este Adevărul cu majusculă. El ne interesează în seara aceasta. Căutarea acestui Adevăr uriaș este dovada că avem nevoie de o semnificație aparte, diferită de cea a unui animal înzestrat cu instincte, este dovada că temeiul nostru, justificarea existenței noastre este în afara noastră, ba chiar, este dovada că temeiul nostru se află în afara lumii înseși.

Vă spuneam data trecută că lumea este, schematic vorbind, acel ceva din afara mea care încearcă să mă influențeze prin intermediul simțurilor de care dispun. Încearcă să mă supună, și de multe ori reușește datorită a ceea ce sunt, datorită firii mele coruptibile și corupte și a mediului distrus de rău în care trăiesc. Firea mea, prin poftele ei, vrea să dețină, să aibă, să profite de ceea ce ar putea simți. Ochii oferă sugestii, selectează, identifică, anticipează. Iar după ce se află în posesia a ceea ce ochii au decis că merită să dețină, firea mea se laudă. Într-o lume coruptă, a avea e mai mult decât a fi. Într-o lume coruptă, adevărul nu ține de esența ființei, ci de accidentalul ei. Nu ține de ce este omul, ci mereu de ceea ce are el.

În Genesa, omul a văzut ceva frumos și de dorit, și s-a lăsat ispitit de minciună în clipa în care a anticipat lăudăroșia ce urma obținerii acelui lucru. Acest lucru e frumos, firea mea îl dorește, și voi fi ca Dumnezeu dacă îl voi avea. Din clipa în care omul s-a rupt, prin păcat, de Dumnezeu, dorința lui cea mai mare, conștientă sau inconștientă, a fost aceea de a se relega de El. De aceea omul este, de când se știe, religios. Iar micile adevăruri pe care le întâlnește, de-a lungul scurtei sale vieți, îi aduc aminte de acea stare edenică, în care Adevărul cu majusculă îi era atât de accesibil. Neliniștit din pricina acestei rupturi de fundament, omul își găsește liniștea atunci când întâlnește micile adevăruri. Fiindcă adevărurile acestea sunt singurul mod prin care el reușește să supună lumea. Iar minciuna este modul prin care lumea, și cel care se află în spatele ei, îl supune pe om.

Întâlnim adevărul în relație, întotdeauna. 4 nu este adevărul. Dar 2 plus 2 egal cu 4 face ca 4 să fie adevărul. Ne naștem în lume și intrăm într-un nemijlocit contact cu ea prin simțurile noastre. După ce văd un obiect, eu pot să îmi reprezint obiectul respectiv sau să emit niște judecăți de valoare despre obiect. Iar atunci când îl revăd, pot emite o propoziție cu valoare de adevăr despre acel obiect. Acesta e adevărul corespondență. Este tipul de adevăr la care ajung prin intermediul unei relații reciproce pe care o am cu lumea. Este tipul de adevăr pe care mintea mea îl configurează, îl găsește, și care, în timp, pe măsură ce mă dezvolt, ia forme abstracte și este integrat în idei. Știu că 4 înseamnă 2 plus 2 pentru că, atunci când nu puteam gândi abstract, am pus două degete lângă alte două degete și am văzut că erau patru degete. Este tipul de adevăr fizic, care îmi poate răspunde la întrebările despre lume. În general, ne întrebăm de ce plouă, sau de ce ninge, sau ce se întâmplă dacă două obiecte se lovesc la o viteză oarecare. Și când găsim răspunsul corect, supunem lumea. Sau, în alte cuvinte, o înțelegem. Supunem lumea prin rațiune, gândind-o și verbalizând adevărurile din ea. Cadrul acestui adevăr este unul cognitiv, este adevărul la care ajungem prin cunoaștere, iar cunoașterea lui se manifestă prin intermediul unui limbaj.

Dar mai este un tip de adevăr pe care l-am numit metafizic. Genul acesta de adevăr provine de obicei din relația pe care o am cu Acel ceva, imaginar sau real, care e dincolo de lume și care îmi poate explica lumea, fiindcă lumea nu se poate explica pe sine. Este un adevăr la care ajung prin intuiție sau prin credință, nu prin rațiune, fără însă a elimina rațiunea din acest proces.

Dacă sunt creștin, în adevărul de tipul acesta se afirmă că există un singur Dumnezeu, Creatorul nostru, al cerului și al pământului, față de care ne-am arătat nesupuși, dar care, în schimb, ne-a răscumpărat, trimițându-l în lume pe Fiul Său, Isus Hristos. Întrupându-se, acesta a trăit o viață plină de har și de adevăr, a pătimit și a murit pe cruce în locul nostru, suportând de bună voie consecințele legale ale păcatelor noastre. El a înviat a treia zi, iar apoi s-a suit la ceruri, unde șade pe tron, la dreapta lui Dumnezeu, Tatăl. Astfel, Isus Hristos este cel ce mijlocește între noi și Dumnezeu, este ușa prin care avem din nou acces la Creatorul nostru. Noi mai credem că acest Fiu al lui Dumnezeu, deși a fost om și a trăit în istorie ca unul dintre noi, este Dumnezeu, fiind o persoană distinctă de Tatăl, însă fără deosebire de acesta în natură, esență și ființă. La sfârșitul istoriei, El va veni pe pământ în calitate de Judecător, pentru a-și încheia lucrarea de răscumpărare. Mai credem că există și o a treia persoană, Duhul Sfânt, prin care Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul lucrează, și care, deși este distinctă, este una cu Tatăl și cu Fiul prin natură, esență și ființă. Ea a inspirat Scripturile, cartea în care găsim chiar acest Adevăr, pe care vi-l fac re-cunoscut acum. Iar această persoană este activă și în noi, atunci când ne dovedește vinovați, sau atunci când ne folosește spre a face să înainteze lucrul lui Dumnezeu. Împreună cu Tatăl și cu Fiul, Duhul Sfânt formează Sfânta Treime sau Dumnezeul Întreit. Vedeți, de-a lungul istoriei, din cauza bătăliilor pe care le-a purtat cu lumea, biserica a fost nevoită să traseze aceste adevăruri, și să le promoveze ca ADEVĂRURI DE CREDINȚĂ. În fața lor, eu sunt cel supus sau eu ar trebui să mă supun. Cu alte cuvinte, dacă acest adevăr e un adevăr pentru mine, el are o autoritate asupra mea, iar sub autoritate eu mă manifest prin laudă și slujire. Subliniez, prin laudă, în sensul în care eu accept această autoritate, ba chiar mă bucur de ea. Când o fac, acest Adevăr despre Dumnezeu devine Adevărul lui Dumnezeu pentru mine. Vreau să menționez din start că autoritatea care îmi livrează acest adevăr este Scriptura. Iar pentru că Scriptura este inspirată chiar de către Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, afirm încă de acum că acest adevăr se legitimează pe sine, își este, deci, propria sa autoritate. El se revelează în Biserica lui Dumnezeu, prin Scriptură și prin lucrarea Duhului Sfânt, iar Biserica este datoare să îl livreze oamenilor din afara ei într-o formă cât mai limpede.

Câteva întrebări se insinuează aici. Ele stau la baza expunerii mele. Ce s-a întâmplat cu acest Adevăr de-a lungul istoriei, sau, ca să anticipez, cum a fost el eliminat din lume și care au fost consecințele acestei eliminări. Ce a pus omul în locul lui? Asta pe de o parte. Pe de altă parte, cum înțeleg acest adevăr în profunzimea lui, și care este modalitatea prin care el devine un adevăr și pentru mine. Căci Biserica nu mă poate obliga să-l accept. Ea îmi livrează acest adevăr, ca adevăr despre Dumnezeu. Miliarde de oameni rostesc adevărul de credință, fără să creadă cu-adevărat în el. Îl rostesc ca pe o teorie pe care au acceptat-o mecanic. Dar ce sau cine autorizează această teorie ca fiind un adevăr al lui Dumnezeu? Cine îl adeverește? Folosind textul pe care l-a citit Tavi din Scriptură, pot privi la această chestiune și dintr-o altă perspectivă, punând întrebarea următoare: are dreptate Pavel să spună că acest Adevăr nu poate fi accesibil înțelepților veacului acestuia? Și dacă da, de ce? Căci el nu pare a fi ceva foarte complicat pentru niște minți strălucite. Întrebările mele, ca să simplific totul, sunt două: Mai întâi, cum ajung să cred acest adevăr, ca să mă supun lui și să-l laud din toată inima? Iar apoi, ce se întâmplă atunci când nu cred în acest Adevăr?

Am să încep cu ultima întrebare. Ce se întâmplă atunci când omul nu mai crede în acest Adevăr? În mod ironic, întrucât lumea nu se poate justifica pe sine, Adevărul ei este, de fapt, Adevărul lui Dumnezeu. Când lumea renunță la acest Adevăr, se întâmplă cam ce se întâmplă în basmul nostru atunci când fură zmeul soarele și luna sau merele de aur. Lumea intră în întuneric și în colaps.

La mai mult de un mileniu de la moartea și învierea lui Isus Hristos, Toma din Aquino, influențat profund de filosofia greacă, crede că putem justifica existența lui Dumnezeu folosindu-ne și de reflecția rațională asupra lumii, nu numai de revelația din Scriptură. Toma sugerează, de fapt, că intelectul nostru poate demonstra, logic, Adevărul metafizic, de fapt, acel Adevăr nedemonstrabil. Din acest moment, în mintea omului va răsări și se va dezvolta o idee orgolioasă: eu sunt cel care pot să justific existența lui Dumnezeu, cu ajutorul rațiunii mele. Autoritatea adevărului metafizic este transferată asupra adevărului fizic. Dumnezeu devine o problemă de cunoaștere. Adevărul lui Dumnezeu devine un simplu Adevăr despre Dumnezeu.

Dacă Toma a încercat să folosească intelectul pentru a demonstra existența lui Dumnezeu, Rene Descartes, un gânditor francez care a trăit chiar în timpul Reformei, va încerca să folosească Adevărul metafizic, adică pe Dumnezeu, pentru a demonstra existența lumii și, firește, a noastră și a intelectului nostru. Dumnezeu devine o soluție de moment pentru justificarea unei idei despre lume. El devine o simplă noțiune filosofică. Astfel, Descartes afirmă că Dumnezeu garantează corectitudinea gândirii noastre. Ca și cum Dumnezeu ar fi o rotiță pentru înțelegerea modului în care noi gândim corect. Dar ceea ce mai face acest gânditor este încă un lucru: în înțelegerea lumii, el pleacă de la sine. El spune că există pentru că gândește. Rațiunea unui om devine, iată, criteriul final al adevărului. A nu se înțelege că am ceva cu rațiunea. Nici vorbă. Rațiunea este esențială, fiindcă este unealta principală cu ajutorul căreia ajungem la adevăr. Dar când transferi autoritatea de la Dumnezeu la rațiune, transformi rațiunea într-un Dumnezeu.

Unul dintre cei considerați a fi cei mai mari gânditori din istorie, Immanuel Kant, va împinge lucrurile într-o direcție neașteptată. Și o va face pe un fond socio-economic care îl va ajuta. După ce au descoperit populațiile exotice de pe noul continent, pe care îl vor numi american, europenii au început să-și piardă încrederea în autoritatea Revelației. Au înțeles că existau oameni care nu aveau nevoie de Dumnezeul Scripturii ca să trăiască, să se plimbe pe două picioare, să gândească, să distingă binele de rău. În plus, înainte de Kant, omul și-a extins ochiul în afara lumii (prin telescop), și în interiorul organicului și al materiei (prin microscop). Pe nesimțite, omul va da la o parte credința și va acorda tot mai multă încredere percepției și rațiunii. Umanitatea, spune Kant, trebuie să renunțe cu totul la explicațiile care îl implică pe Dumnezeu. Maturitatea umanității constă în aceea că este gata să renunțe la Adevărul metafizic sau la ceea ce se numește Metafizică. Ceea ce cunoaștem din lume sunt informații ce provin din experiență și ajung la intelect prin simțuri. Acesta le analizează și generează o idee, care este adevărată sau falsă, după cum rezultă din realitate. Intelectul este cel care decide ceea știm. Și tot ceea ce știm cu adevărat rezultă din experiență. Dincolo de această experiență, noi nu putem afla nimic. Rațiunea noastră este limitată la ea. Ca urmare, tot ceea ce cunoaștem poate fi o iluzie, fiindcă depinde doar de felul în care rațiunea noastră este afectată de experiență. Lucrul în sine sau ceea ce e dincolo de realitate, adică adevărul metafizic, nu poate fi cunoscut. Kant a dat o lovitură puternică iluminismului, dar și creștinismului. Gândirea modernă are ca punct de plecare această critică pe care a făcut-o Kant rațiunii. De acum înainte, ceea ce cunoaștem se restrânge cu strictețe la ceea ce poate fi validat prin experiență, la ideile care se nasc la confluența dintre experiența noastră și intelectul nostru. Treaba asta se numește idealism transcendental. Putem totuși să vorbim despre Dumnezeu, a afirmat Kant, dacă ne gândim la aspectul moral al vieții noastre. Dar nu pentru că Dumnezeu ar fi sursa moralității noastre, ci pentru că moralitatea noastră, care pare a fi înnăscută, așa cum e și capacitatea de a gândi, ar putea arăta către un fel de Dumnezeu etic. Așezându-l pe Dumnezeu în coada unui argument, Kant a rupt obligația morală de cele zece porunci din Biblie.

Ce s-a întâmplat, de fapt, explică excelent Nicholas Thomas Wright. Lui Dumnezeu nu i s-a mai permis să se amestece în treburile lumii. Omul devenise major. Dumnezeu, căruia nu i se nega, dar nici nu i se mai afirma existența, a fost astfel trimis sus, în cer. El putea rămâne un soi de director onorific al lumii, dar nu mai avea ce-și băga nasul în ea.

Nietzsche s-a aruncat, practic, în abis. Dumnezeu a murit, a spus el, iar omul este singur în lume, în fața unei aventuri extraordinare în care va trebui să se descurce. El poate decide ce e bine și ce nu prin propria voință. Moralitatea este o iluzie. Nietzsche a pus bazele mișcării existențialiste care înțelege omul ca fiind absolutul într-o lume fără Dumnezeu. Când aplici genul acesta de gândire într-un cadru social din care Dumnezeu lipsește cu desăvârșire, rezultă secolul XX. Cel mai sinistru secol din istoria umanității.

Aveam 17 ani când l-am citit pe Nietzsche. Vărul meu murise în acel cumplit accident, despre care v-am vorbit data trecută, iar eu nu știam ce să mai cred despre Dumnezeul părinților mei.

La un moment dat, a apărut în oraș, nici acum nu știu de unde, un preot romano-catolic ale cărei slujbe am început să le frecventez. Acest preot, căruia îi spuneam PĂRINTELE, m-a luat sub aripa lui, iar faptul acesta m-a consolat întrucâtva. Mergeam la el acasă și discutam ore în șir învățăturile din catehismul Bisericii romano-catolice. Ca să verifice dacă sau ce am înțeles, mă trimitea sâmbătă la o călugăriță ce confecționa rozarii și le punea în vânzare în fața bisericii. Aceasta mă lua la întrebări pe parcursul a două ore, în timp ce lega mărgelele de la rozarii. Obiceiul acesta, de a răspunde la întrebări, mi-a activat setea de a căuta. Așa am început să citesc un pic mai mult. Iar când am dat de cursurile de filozofie, mintea mea începuse să zbârnâie.

Am citit Nietzsche cu fiori reci pe spate, prin clasa a 12-a. Intram pentru prima oară în contact cu idei dure și aveam senzația că omul zice numai truisme. Nu văzusem pe nimeni, niciodată, ridicându-se împotriva acelui Dumnezeu de care mie îmi era atât de frică. Și, la sfârșitul cărții, tot sistemul meu religios s-a prăbușit. Cel mai important efect al acelei lecturi ciudate a fost faptul că am început să gândesc cu… mintea mea. Dacă cineva poate ridica vocea la Dumnezeu, eu de ce nu aș putea-o face? Am început să refuz ceea ce alții îmi spuneau despre Dumnezeu. Nu-mi mai trebuia adevărul lor, dat de-a gata. Aveam nevoie de adevărul meu. Când am verbalizat lucrurile acestea în grupul de prieteni de la biserică, impactul a fost uriaș. Eu, un adolescent atât de naiv, un visător atât de docil, duceam în capul meu niște întrebări despre lume absolut inadecvate sistemului religios pe care îl acceptasem acolo. Eu, un papă lapte, mă ridicam împotriva autorității. Ba chiar împotriva lui Dumnezeu. „Părintele” a luat lucrurile foarte în serios. Într-o după-masă, după ce ne-a rugat pe cei mai tineri să rămânem pentru o discuție, m-a certat și mi-a spus că va trebui să plec din preajma lui dacă mă țin de întrebări din acelea, care îi îndepărtează de învățătura bisericii și de Dumnezeu pe toți ceilalți. A doua zi, mi-am cerut iertare. Dar renunțasem la Adevărul despre Dumnezeu.

Povestea asta seamănă teribil de mult cu povestea gândirii omului, pe care am rezumat-o până acum. Precum umanitatea, crescusem și eu mare. Eram matur de-acum și puteam să-mi concep propriul adevăr. Observați ce putere de influență are contextul cultural în care trăim, lumea, adică?

Toată istoria descrie o ființă care a ieșit de sub autoritatea Adevărului lui Dumnezeu, transformând acest adevăr într-o chestiune de cunoaștere, într-un Adevăr despre Dumnezeu. Iar când un filosof precum Kant a afirmat și demonstrat că noi nu putem cunoaște mare lucru, cu atât mai puțin ceva despre Dumnezeu, omul nu a mai rămas în lume decât… cu el însuși.

  1. Omul nu este un depravat prin natura sa. 2. Viața va cunoaște un sfârșit; este de preferat viața bună pe pământ în locul vieții de beatitudine de după moarte; 3. Călăuzit de rațiune și experiență, omul este capabil să trăiască o viață acceptabilă pe pământ. 4. Condiția vieții autentice pe pământ este eliberarea gândirii omului din sclavia ignoranței și a superstiției și eliberarea trupurilor de sub opresiunea arbitrară a autorităților sociale constituite. Dacă există un Dumnezeu, acesta nu poate fi cunoscut și nu trebuie luat în considerare. Omul trebuie să trăiască numai pentru om. El este aruncat în lume și este obligat să lupte pentru sine. Într-un sens foarte concret, el este propriul său creator, constrâns să-și făurească propriile standarde și scopuri și să încerce să le atingă. Religia, credința, acestea sunt superstiții de care trebuie să ne eliberăm. Observați ce s-a întâmplat? Autoritatea lui Dumnezeu, ca temelie, ca sens, ca adevăr al omului, a fost, încet încet, transferată asupra rațiunii și, mai apoi, asupra omului însuși.

Ce a urmat?

La 8 aprilie, 1966, revista Time din Statele Unite ale Americii a publicat pe prima copertă o întrebare: A murit Dumnezeu? În discuțiile despre Moartea lui Dumnezeu, doi dintre gânditorii secolului trecut, John Caputo și Gianni Vattimo, observă că Dumnezeu, ca adevăr dat, ca explicație a lumii, a fost folosit de instituția bisericii doar pentru a câștiga și a-și menține puterea. Ei folosesc doi termeni în dialogul lor: creștinismul și creștinii sau creștinătatea. Creștinismul s-a născut atunci când mișcarea creștină a fost legalizată de Împăratul Constantin și a fost asimilată de către puterea statală. Doctrina creștină, în creștinism, a devenit un soi de Adevăr metafizic folosit de stat pentru a controla masele. Instituția Bisericii s-a impus astfel ca autoritate ultimă și a încercat să aducă pe pământ, cu forța, Împărăția lui Dumnezeu folosindu-se de Adevărul metafizic. Astfel, Biserica a devenit violentă. La scară mare, spune unul dintre acești gânditori, toți oamenii violenți au fost metafizici. Hitler a fost metafizic. El a urât evreul abstract. El a urât ideea de evreu. Comunismul a încercat să aducă pe pământ o idee abstractă, o utopie, paradisul. Michel Foucault, o altă minte strălucită a secolului trecut, credea că metafizica este violentă deoarece impune un adevăr neverificabil. Fiind neverificabil, adevărul metafizic dă putere acelei instituții sau acelui om care pretinde că îl deține. Atenție, pretinde că ÎL DEȚINE. De la căderea primilor oameni, observați, acest principiu rămâne în picioare: A avea este mai adevărat decât a fi. Iar a avea adevărul este totuna cu a avea puterea. Pentru că adevărul este temelia identității. Pentru că cine îl deține, deține, într-un fel, monopolul vieții. Orbiți de orgoliu, oamenii s-au luptat să intre în posesia adevărului despre Dumnezeu, uitând că Adevărul care stă la temelia vieții este numai și numai Adevărul lui Dumnezeu.

Reforma va trimite în istorie o puternică undă de scepticism cu privire la Dumnezeul instituției bisericești și al statutului. Războaiele dintre țările care își ziceau creștine vor amplifica unda aceasta de scepticism. Iar iluminismul intră în scenă natural. El va arăta către rațiune, cerând să i se acorde acesteia întâietatea sau autoritatea. Existențialismul face din lume un templu al omului, și-l întronează pe acesta în locul lui Dumnezeu. Eliberat de Dumnezeul Bisericii, omul a încercat el însuși să instaureze un paradis pe pământ, după normele etice și estetice gândite de el. Cu alte cuvinte, după ce s-a scăpat de autoritatea divină, omul însuși a devenit autoritatea. Iar după ce a devenit el autoritatea, a venit și prăpădul. Pavel are dreptate. Oamenii s-au fălit că sunt înțelepți, și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului. În cele din urmă, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate.

A murit Dumnezeu? Dacă nu, unde a fost acest Dumnezeu când Hitler ucidea milioane de evrei, sau când comunismul înghițea, cu consecințe oribile, jumătate din Europa. Șocat de ceea ce făcuse, omul a privit mai ales în sine, la dumnezeul cu care se identificase. În secolul XXI, omului îi este cumplit de rușine de propria-i istorie. Trezit din beția tendinței de a domina lumea, a decis să scape de orice fel de autoritate, fie că ea vine de sus, fie că ea vine de jos. Astfel, a decis să-și asigure, cu orice preț, libertatea totală în a-și alege singur adevărul. Prin urmare, a legitimat transformarea universului nostru familiar într-o societate multiculturală și tolerantă. Rezumând: întrucât un singur Adevăr, că a fost al bisericii, că a fost al unor oameni care și-au pierdut mințile, a adus umanitatea aproape de colaps, s-a decis: de acum înainte, fiecare are dreptul la adevărul lui. Fiecare își poate decide adevărul, fiecare poate alege în ce să creadă, și poate trăi cu dumnezeul său câtă vreme nu îi deranjează pe ceilalți. Dumnezeu a fost, în sfârșit, ucis. De-acum, fiecare om are dreptul la adevărul său. Atenție la această expresie: fiecare are dreptul la adevărul său. De fapt, neavând un adevăr cert, fiecare om are dreptul să creadă ce vrea. Fiecare are, deci, dreptate, indiferent în ce crede. Observați, ajungem la expresia aceea: corect politic. Despre acest pluralism, Remi Brague, un profesor de la Sorbona, spune că e o noțiune lipsită de conținut. Nu poți spune că există pluralism dacă toți au dreptate. Fiindcă, de fapt, nici unul nu are dreptate.

Acesta este simptomul postmodernității. Fiecare om are propria perspectivă și fiecare poate decide ce este bine sau nu pentru sine atâta timp cât ceilalți din jur nu sunt afectați de opțiunile sale. Iar statul, de teama repetării istoriei, și-a asumat răspunderea de a apăra dreptul fiecăruia de a avea această perspectivă. În centrul postmodernității se află, cum spuneam și data trecută, nihilismul. Nihilismul acesta nu înseamnă, de fapt, o negare a tuturor lucrurilor, un fel de nimic nu există, ci o negare a metafizicii, a temeiurilor lucrurilor, a adevărului care vine din afară și care trebuie să fie același pentru toți. O negare a autorității adevărului.

Vom spune că avem atâtea adevăruri astăzi câte capete există. Această manieră de a gândi lumea a fost numită de către Gianni Vattimo drept gândire slabă. Gândirea slabă este o gândire fără temeiuri. Gândirea slabă crede că lumea ni se prezintă într-o interpretare continuă. Noi nu înregistrăm fapte, ci le interpretăm. Gândirea nu trebuie să caute în această realitate interpretări adevărate, ci rezonabile, potrivite cu viața fiecăruia. Aceasta este hermeneutica slabă. După ea, adevărul la care ajungem este rezultatul interpretării unei situații anume. Acest adevăr nu mai este legitimat de valoarea lui de adevăr, ci de eficiența lui. 2 plus 2 fac 4 pentru mine doar dacă acest 4 mă ajută. Dacă nu, el poate să fie și 5. Dacă există un Dumnezeu, spune gândirea slabă, acest Dumnezeu trebuie să se adapteze mereu după vremurile istoriei, pentru că istoria este dinamică. Noi ne schimbăm tot timpul, iar regulile fixe, adevărurile acelea metafizice, nu ne pot fi aplicate. Regulile de acest tip trebuie și ele să se adapteze după noi. Nu putem vorbi deci despre o moralitate fixă, care să ne definească de la începutul istoriei până azi. Morala s-a schimbat, cum și adevărul s-a tot schimbat. Așadar, totul este relativ. Avem un singur adevăr care stă în picioare și căruia i se poate acorda un statut de adevăr obiectiv sau metafizic: și anume, adevărul că nu există nici un adevăr.

Multiculturalismul a dus la nașterea unei societăți în care identitatea culturală și națională s-au pierdut. Ceea ce numim postmodernism s-a născut în SUA, unde toate naționalitățile trăiesc împreună, fiecare cu cultura ei. Este aici ceea ce se numește METISAJUL GENERALIZAT. Fiecare poate avea dreptul la cultura celuilalt. Pentru cei care au trăit în comunism, pluralismul e o chestie foarte greu de înghițit. Fiindcă ei au trăit într-o singură cultură. Pentru tinerii de azi, însă, ideea de corect politic e tot mai atractivă. Asta fiindcă și la noi începe să-și facă prezența acest METISAJ GENERALIZAT. Problema e că, într-un astfel de context, Isus este pus pe aceeași treaptă cu Buddha, Mahomed sau oricare altă ființă care s-a evidențiat în istorie. Omul are acum posibilitatea de selecta din credințele religioase acele idei sau adevăruri care îi satisfac nevoile imediate, materiale și spirituale. Ce înseamnă asta? Dacă sunt creștin și observ la vecinul meu, budist sau musulman, un adevăr care mi s-ar potrivi mai bine situației, care mi-ar folosi mai bine interesului imediat, de exemplu, să-mi justific păcatul curviei sau al hoției, atunci preiau acel adevăr și încerc să-l adaptez credinței mele. Rezultă o struțocămilă căruia nu îi mai poți identifica nici cocoașa, nici ciocul. Senzația pe care ne-o dă, astăzi, lumea, este aceea că tot ce este valoros dispare.

Nu întâmplător minimalismul este arta specifică postmodernității. În tablourile din noile expoziții găsești niște linii în fața cărora criticii de artă se extaziază. (dacă mai găsești linii). Și nu înțelegi care-i faza. În cărți găsești un limbaj de-a dreptul simplist, plin de cuvinte indecente și de scenarii pornografice sau grotești, iar criticii se extaziază. Și nu-nțelegi care-i faza. O pereche de cizme costă cât un manuscris original de Shakespeare, și asta pentru că pe cizme se află semnătura unui mare designer, îmbrăcat ca o femeie și care se laudă în toate ziarele de scandal că-i bisexual. Și nu-nțelegi care-i faza. Fotbalistul și coregraful, pictorul și croitorul, scriitorul și autorul de texte publicitare, toți sunt mari creatori acum. Distracția, divertismentul, toate au ajuns la rang de mare cultură. Iar protagoniștii acestor domenii au devenit formatori de opinie. Vezi cazul vaccinurilor de la noi. Toate acestea pentru că nu mai există valori care au o autoritate ierarhizatoare. Toate acestea pentru că adevărul ca autoritate a fost demis.

Și mai e ceva. Adevărul azi înseamnă performanță, înseamnă cantitate, înseamnă capacitate de a te împrăștia în mai multe părți pentru a deveni cât mai eficient. Iar când ești eficient, lumea ta este sfâșiată. Trebuie să renunți la familie în favoarea muncii. Trebuie să renunți la crezurile tale în favoarea crezurilor celor pentru care muncești. Ființa umană trebuie tot mai mult să facă distincția dintre viața publică și viața privată. Dacă dorește să creadă în ceva, n-are decât să facă lucrul acesta acasă. Lumea virtuală este un factor extrem de important în amplificarea acestui fragmentarism. În lumea virtuală, despre care vom avea o sesiune specială, fiecare este liber să-și gândească și să-și aleagă adevărul. Când le-am vorbit adolescenților despre acest domeniu, le-am dat un exemplu. Înainte de a merge în vacanță, a trebuit să îmi aleg un hotel. Iar ca să fac asta, a trebuit să parcurg recenziile date de alți utilizatori și să verific numărul de stele primit de locația respectivă. Firește că recenziile și stelele puteau fi date de către prietenii patronilor sau de către unii angajați plătiți pentru asta. Totuși, eu am ales să cred că recenziile, ca și stelele, sunt adevărate. Prin urmare, am comis un act de credință. Am decis singur dacă ceea ce am găsit acolo a fost adevărat sau fals. Am avut această autoritate, de a decide care este adevărul. Am fost, iată, Dumnezeu. În același fel, lumea virtuală ne dă posibilitatea de a ne multiplica identitățile și de a ne fragmenta în tot atâtea persoane câte dorim să arătăm celorlalți. Și fiecare dintre aceste persoane care ne reprezintă în lumea virtuală, fiecare dintre aceste avataruri, cum se numesc ele, are adevărul său. Ca atare, în virtual, putem fi o multitudine de dumnezei.

Adevărul este unicul teren stabil pe care putem să pășim, spunea Elisabeth Candy Staton. Când omul a ieșit de sub autoritatea adevărului numit Dumnezeu, s-a pus pe sine în locul Acestuia și a fost la un pas de autodistrugere fizică. Dar nu s-a învățat minte. Acum, eliberându-se până și de ideea de adevăr, ajunge, încet încet, să-și piardă mințile, să nu mai distingă între ceea ce e real și ceea ce e imaginar, între valoare și nonvaloare, între suflet și trup. Cu alte cuvinte, se apropie de autodistrugerea spirituală. A crezut că, eliminându-l pe Dumnezeu din viața sa, va da de un teren stabil pe care va putea păși, de nu chiar alerga. De fapt, a ajuns să se scufunde tot mai mult în sine. Să fie din ce în ce mai singur și mai nefericit.

Ce s-a întâmplat, totuși, cu Adevărul lui Dumnezeu? Adevărul care a circulat de-a lungul istoriei în Scripturi, deodată cu gândirea pestriță a filosofilor și oamenilor de știință, nu a avut nici o putere?

PAUZA

Am ajuns, acum, la cea dintâi întrebare, și poate cea mai importantă. Cum ajung să cred în Adevărul lui Dumnezeu? Și am să personalizez răspunsul meu, pentru a oferi, la final, și rețeta obiectivă, pe care cred că o știți cu toții. Scopul acestei părți este de a vă arăta că Adevărul lui Dumnezeu nu este un adevăr rece, fix, impersonal, distant, cum a crezut lumea. Acela este un Adevăr despre Dumnezeu. Adevărul lui Dumnezeu este un adevăr viu, dinamic, un adevăr de la viață spre viață, un adevăr pe care merită să îl căutați, fiindcă el este singura temelie reală, capabilă să vă susțină identitatea și să vă dea putere. Despre urmările acceptării acestui adevăr, despre înțelepciunea și puterea lui, voi vorbi de-a lungul următoarei sesiuni, când voi pune, față în față, evanghelia lumii și evanghelia lui Dumnezeu.

Acum 22 de ani, am plecat din Bistrița spre a veni la studii, la Cluj. Am intrat la facultatea de teologie greco-catolică, cu mari rezerve, și am renunțat la ea imediat după primul an. Erau prea multe adevăruri care mi se băgau pe gât. Prea multă dogmă. Prea multe răspunsuri. Prea multă autoritate. Aveam impresia că nu sunt lăsat să gândesc. După primul an, mi-am retras dosarul și am dat admitere la facultatea de filozofie. O puzderie de întrebări au năvălit peste mine. La filozofie erau prea multe întrebări fără răspuns, prea multe regimuri ale adevărului. Prea multă cunoaștere. Am încheiat studiile de filozofie, fără a găsi răspunsurile pe care le căutam, și m-am aruncat în literatură. Iar apoi în viață. Viața în lume nu a fost răspunsul căutărilor mele. M-am aruncat totuși în valurile ei, încercând din răsputeri să-mi anihilez setea după adevăr. Când am ajuns la biserica din Iris, eram un cadavru mobil. Obosit și plictisit, am ascultat aici ceva care semăna a predică, dar care vorbea mai pe limba mea. Era o seară de tineret, ca asta. Vorbitorul era Marius Cruceru. Spunea lucruri care sunau adevărat. Și setea mea de adevăr s-a activat în așa măsură, încât am rămas să caut adevărul aici.

Dar nu știam care ar trebui să fie primul meu pas. Primisem un adevăr de la părinți, sub forma religiei tradiționale pe care o acceptasem, primisem cam același adevăr de la părintele meu spiritual, care mă certase pentru întrebările mele și care îmi atrăsese atenția că este suficient să cred, Facultatea de teologie încercase să-mi vâre pe gât cam același adevăr, doar că era un adevăr al ei. Știam că adevărul este un adevăr revelat, că el are a face cu Scripturile, dar vocile de la catedră îmi sugeraseră nu o dată că Scriptura este un amestec de lucruri interpretabile. Așa că, nu. La ce bun. De fapt, refuzam autoritatea Scripturii fiindcă această autoritate era îndoielnică. Adevărurile înțelepților, de cealaltă parte, mă aduseseră într-o stare de plâns. Fiindcă se dovedise că salvarea mea nu avea să vină prin cunoaștere. Epuizat, cu corpul vibrând la chemările plăcerilor, cu mintea la o slujbă pe care o uram din tot sufletul, cu instinctul vital mereu în alertă din pricina fricii de moarte, am decis, nici eu nu știu de ce, că în biserica asta o să găsesc, în sfârșit, acel adevăr care mă va elibera. Adevărul lui Dumnezeu.

Căutările mele au început, deci, venind la adunările bisericii, duminică de duminică. După o vreme, înțelegând că prin prezența mea repetată, o dată pe săptămână, nu se întâmplă mare lucru, am decis să scriu un email pe adresa bisericii. Și am făcut-o. Mi-a răspuns Filip Fărăgău. El m-a chemat la o discuție în aceeași săptămână. După ce m-a lăsat să vorbesc vrute și nevrute, a intervenit și mi-a spus ceva despre Isus Hristos. Mi-a spus ceva ce nu am să uit niciodată. Că atunci când Hristos mă va ierta, eu însumi mă voi putea ierta. Nu am înțeles prea bine treaba asta. Despre Isus îmi vorbiseră și alții, și nu se întâmplase nimic. În mintea mea, Isus era ca o toană a lui Dumnezeu. Mi se tot spusese că El a murit pentru mine, dar povestea asta era un non-sens, o chestie fără logică. Eu nu îi cerusem să moară.

La câteva zile după aceea, am completat spațiile goale ale unui fluturaș anexat la buletinul bisericii, arătându-mi intenția de a fi parte dintr-un grup. Îmi doream mai mult decât o adunare oficială. Filip m-a distribuit în grupul tatălui său. Astfel, am ajuns să îl cunosc pe Beni Fărăgău și să îi vorbesc despre căutările mele și despre dorința mea de libertate. Întâlnirile grupului nostru erau concentrate în primul rând pe Scriptură. Acolo întâlnisem adevărul despre care vorbeau cei de la biserică, dar nu se întâmplase mare lucru. Treaba e că, fiindu-mi dat, nu cercetasem meticulos acest adevăr. Luat de-a gata, fără să mă aplec asupra lui, fără să-i certific eu însumi valoarea de adevăr, el nu avea putere. Nu avea autoritate, pentru că nu i-o recunoșteam, pentru că nu-mi dovedise nimeni că ar putea avea o astfel de autoritate.

Timp de 8 luni, săptămână după săptămână, cu calculatorul deschis și cu proiecții pe perete, Beni mi-a arătat că Biblia se legitimează pe sine într-un mod atât de coerent încât nu poate fi decât de origine supranaturală. Adevărul din ea nu era o invenție omenească, o închipuire, ci se certifica sau se legitima singur. Cu alte cuvinte, textul se dovedea viu, avea viață. Nu era din lumea aceasta. Numai Duhul lui Dumnezeu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu, spune Pavel în textul nostru. Ca urmare, fiindcă este inspirată de Duhul lui Dumnezeu, Biblia poate fi interpretată doar de Duhul lui Dumnezeu. Faptul că Biblia se interpretează singură este dovada cea mai puternică a supranaturalității ei. Este dovada că cineva, dintr-o altă dimensiune, este autorul ei. Omul se contrazice de la un minut la altul. Biblia a fost scrisă de aproximativ 40 de autori din contexte diferite şi de-a lungul unei perioade de 1500 de ani, în trei limbi. Și ea nu se contrazice nicăieri. Beni Fărăgău mi-a arătat concret lucrul acesta, purtându-mă de-a lungul ei, de la Genesa la Apocalipsa și de la Apocalipsa la Genesa.

Dacă vrem să acceptăm Adevărul Scripturii, atunci este necesar să îl cercetăm și să vedem dacă el chiar se legitimează pe sine, fără nici o fisură. Cum? Ei bine, da, printr-un demers rațional. Cu alte cuvinte, ca să ajungi să recunoști autoritatea lui Dumnezeu, trebuie să îți folosești mai întâi mintea, rațiunea. Cel puțin la mine așa a funcționat. După ce, în adolescență, am demis autoritatea lui Dumnezeu și am pus în locul ei rațiunea, devenind un om matur și modern, acum, la peste 30 de ani, a trebuit să-mi folosesc rațiunea pentru a reașeza, la locul ei, autoritatea lui Dumnezeu. Observați ce situație ironică? M-am întors exact de unde am plecat. Nu era mai simplu să fi rămas acolo? Nu! Pentru că autoritatea lui Dumnezeu trebuie să se prezinte ca atare, ca autoritate, pentru a fi recunoscută. Nu merge să bagi pe gât versete unui necredincios, fiindcă așa îl faci să scuipe. Îi jignești rațiunea. Asta s-a întâmplat în istorie, și din cauza asta omul s-a săturat de Dumnezeu. Dimpotrivă, folosindu-te de rațiunea lui, deci respectând-o, trebuie să îl duci pe om până lângă adevărul care își legitimează singur autoritatea. Astfel, nu îl convingi tu, ci lași adevărul să îl convingă. Astfel și numai astfel adevărul își câștigă singur autoritatea.

În una dintre celebrele sale cărți, Miroslav Volf spune că, înainte de a putea căuta adevărul, trebuie să îți dorești să-l găsești. Toți filosofii pe care i-am enumerat înainte nu au dorit să găsească cu-adevărat adevărul, ci au dorit să-și legitimeze propriul lor adevăr. Textul din Ezechiel ne explică: oamenii aceștia au avut ochi să vadă, și nu văzut, au avut urechi să audă, și nu au auzit, pentru că sunt o casă de îndărătnici. În revolta lor, oamenii nu sunt capabili să vadă adevărul, ci produc ei înșiși adevăruri care corespund revoltei lor. Iată istoria omului, de la Cădere până astăzi. Colapsul ei este explicat și în Ioan 8:  Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu. Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu. O mulțime dintre acești gânditori au fost creștini, au avut acces la Scriptură. Ba unii dintre cei de după reformă au fost protestanți, evanghelici, așa, ca noi. Și totuși, au dat deoparte Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-și inventa ei înșiși adevărul. Au avut ochi să vadă, și urechi să audă, adică ar fi putut să ajungă la acest adevăr și prin rațiune, dar au fost niște îndărătnici, niște încăpățânați orgolioși, și nu au vrut să-l caute acolo unde este. Nu au vrut. Așa cum nu am vrut nici eu, care stăteam cu Biblia la căpătâi și citeam mereu altceva. Pentru că Biblia era, pentru mine, o poveste fantastică.

Voința de a cunoaște adevărul, spune mai departe Volf, nu poate fi susținută fără voința de supunere în fața adevărului. Dacă tu cauți un adevăr pentru a-l adapta gândirii tale, pentru a-l modela după cum crezi tu de cuviință, nu vei reuși să-l găsești. Trebuie să fii dispus să-i recunoști autoritatea.

La 8 luni după ce am făcut cunoștință cu Beni Fărăgău, am acceptat că Biblia spune adevărul. Metoda prin care am ajuns la această concluzie a fost, da, una rațională. Dar, la final, am recunoscut, ca un act de credință, că Dumnezeu s-a revelat pe Sine prin intermediul Scripturilor. Am spus, gata, de-acum accept autoritatea lui Dumnezeu. Îl cred pe Cuvânt. Îi cred Cuvântul. Fiindcă acesta se legitimează singur suficient de bine ca să poată fi credibil. Credeam în Dumnezeu. Dar oare găsisem Adevărul lui Dumnezeu?

În mod ciudat, sau mai degrabă nu, au urmat câteva luni în care lumea m-a transformat în terenul ei de luptă cu Dumnezeu. Am intrat într-o buclă halucinantă, plină de alcool, din care vag îmi amintesc ceva.

Iar apoi, într-o noapte, din groapa în care zăceam, stors de puteri, l-am văzut pe Isus Hristos pe cruce, agonizând pentru ceea ce făceam eu.

Știam că Dumnezeu a murit de bună voie pentru păcatele lumii, din pricina dreptății sale, din pricina faptului că nu se putea nega pe sine, din pricina caracterului său sfânt. Știam că El avea o lege conform căreia plata păcatului este moartea și că, pentru a nu încălca această lege, a fost nevoie să se dezbrace de slava sa, să se facă om și să moară. Toate acestea mi le explicase Beni în timp ce studiam Scriptura, și le înțelegeam foarte bine. Dar acum, acum îl vedeam pe Dumnezeu acolo, pe cruce, agonizând pentru nenorocitul de mine. Și am avut o vagă senzație despre ce e în inima lui în acel moment. O senzație care mi-a tăiat răsuflarea. Am simțit, pentru prima oară, că sunt cu-adevărat un om nevrednic, sortit acelei condamnării definitive numite iad, și că dragostea lui Dumnezeu pentru mine a făcut ca El să devină unul ca mine spre a suferi ceea ce ar fi trebuit să sufăr eu.

Dragostea a făcut ca Dumnezeul acela impersonal și rece, pe care începusem să îl cred pe Cuvânt, să devină viu, să devină cald, să devină accesibil, să devină un adevăr pentru mine. Mi se pare interesant ce spune Pavel în a 2 a epistolă către tesaloniceni. El spune acolo că cei care nu au primit dragostea adevărului nu pot fi mântuiți și sunt ușor de dus de nas de către Satana, prin miracolele mincinoase pe care acesta le va face. Pentru că dragostea lipește adevărul de noi.

„Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi,” spune Ioan în prima sa epistolă. Moartea lui Isus Hristos pe cruce a fost un act de dragoste pur, nepătat. Dacă nu ar fi murit Isus Hristos pe cruce, scrie John Stott când analizează acest verset, lumea nu ar fi știut ce este aceea dragoste. Dacă vrem să știm ce este dragostea, nu ar trebui să ne uităm în dicționar, ci să privim la Calvar. Când am privit într-acolo, am înțeles, dintr-o dată, cine este Dumnezeu și ce a făcut El pentru mine. Nietzsche a avut dreptate. Dumnezeu a murit, din dragoste pentru mine. Dar El a și Înviat, dovedind că moartea nu a avut nici o putere asupra sa. Moartea lui Dumnezeu nu a însemnat înfrângerea lui Dumnezeu, ci a fost o biruință a răului prin bine, iar Învierea a confirmat această victorie. Dar acum, Cristos a înviat, pârga celor adormiți, îi pot răspunde și eu lui Nietzsche, împrumutând cuvintele de la Dumnezeu

Dumnezeu a sădit în mine gândul veșniciei. Chiar dacă nu am fost conștient mereu de asta, am simțit că îmi voi găsi împlinirea atunci când voi da slavă celui care m-a creat și care m-a făcut asemenea lui. Am căutat adevărul încă de când îmi întrebam părinții ce e aia Tatăl nostru. Și destinul m-a purtat în lume pe urmele adevărurilor lăsate de adevărul acela mai mare, care întemeiază și explică totul. Am umblat prin lume și am întâlnit fel și fel de adevăruri, care mai de care mai interesante. Și m-am oprit abia atunci când am întâlnit o comunitate de oameni care îl laudă pe Dumnezeu și care afirmă că trăiește în Adevăr. Nasul meu a mirosit că aici ar putea fi ceva, că aici s-ar putea ascunde adevărul. Aceștia oameni, această comunitate, pe care eu am descoperit-o aproape întâmplător și a cărei istorie se întinde pe două pagini A4, se consideră a fi trupul Adevărului, în timp ce Capul este Adevărul Însuși. Urechile mele au tresărit, fiindcă au fost izbite de cântecele de laudă ale acestei comunități. Oamenii aceștia, mi-am spus atunci, par să sărbătorească tot timpul Adevărul în care cred. Nu poți să te bucuri dacă Adevărul tău e mort, e doar o simplă teorie. Asemenea unui trup, ea, comunitatea, este o manifestare dinamică a adevărului. Ea arată că adevărul ei este viu. Iar Adevărul, pe care această comunitate îl identifică cu Dumnezeu și cu Cuvântul Său, este temelia pe care această comunitate își construiește lucrările sale. Dragostea acestui Adevăr este ceea ce ține strâns unită această comunitate. Despre tipul acesta de comunitate puțin se vorbește în istorie. Când citești istoria gândirii omului, observi că se face mult tam tam despre Instituția Bisericii, însă rareori se fac referiri la oamenii aceștia care își spun creștini. Pentru că oamenii aceștia, adunați în Adevăr, nu au ținut să aibă un sistem de gândire original.

Adunați în jurul Celui ce se numește pe Sine Calea, Adevărul și Viața, oamenii aceștia arată o cale, care este adevărul însuși, arată un adevăr, care este calea însăși, și arată că această cale pe care umblă și acest adevăr în care cred sunt viață și dau viață. Oamenii aceștia s-au dovedit și se dovedesc, pentru mine și pentru mulți alții, cei mai puțin ipocriți dintre toți. Îmi par a fi niște oameni care au un centru, atât în comunitatea lor, cât și în ei înșiși. Ce înseamnă asta? Ei adeveresc ceea ce cred prin felul lor de a fi. Ei spun ceea ce gândesc, și fac ceea ce spun. Interesul mercantil și viclenia sfioasă a escrocului sunt rare în mintea lor. Și, ca atare, și în faptele lor. Isus Hristos i-a centrat. În unele culturi, nu contează dacă faci ceea ce nu crezi. Poți fi descentrat. Contează doar respectarea unui cod, sau a unui ritual. Dar în comunitatea aceasta creștină, contează întotdeauna. Vă amintiți afirmația lui Pavel din Romani potrivit căreia noi de multe ori facem ceea ce nu gândim? Ei bine, Isus Hristos ne centrează. Noi, creștinii, facem sau ne luptăm să facem ceea ce gândim. Intențiile, atitudinile, vorbele, faptele, toate sunt adunate pe aceeași axă. De aceea Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al adevărului.

Și în această comunitate, am mai observat un lucru important: ea nu se laudă că deține Adevărul, ci se bucură că se află sub puterea sau sub autoritatea Adevărului. Cu alte cuvinte, nu Biserica deține Adevărul, ci Adevărul deține Biserica. Adevărul acesta se folosește de fiecare dintre membrii comunității pentru a se arăta celorlalți, celor din comunitate, dar și celor din afara comunității. Și o face prin Duhul lui Dumnezeu. Așa mi-a fost arătat mie adevărul. Dacă această comunitate nu ar fi fost strânsă în jurul Cuvântului, a acelui Cuvânt al lui Dumnezeu care este singurul Adevărat, eu nu aș fi fost găsit de Dumnezeu. Dumnezeu este viață. Și Cuvântul lui este adevărat pentru că poartă această viață în textele sale. De aceea Cuvântul lui are putere, este viu și lucrător, mai tăietor decât o sabie cu două tăișuri.

Prin acest Cuvânt, folosindu-se de rațiune, Duhul mi-a dovedit existența lui Dumnezeu. Apoi, folosindu-se de cuget, mi-a dovedit nesupunerea față de acest Dumnezeu. Am acceptat, în momentul în care m-am lăsat zdrobit de vinovăție, că sunt un păcătos și că merit să dau socoteală pentru ceea ce am făcut. Că merit să mor. Și fiindcă am rămas în viață, am înțeles că sunt încă viu doar datorită lui Isus Hristos, om și Dumnezeu. Același Cuvânt al lui Dumnezeu, care mă înfruntase, îmi arăta că există o soluție și că ea este inteligibilă. Duhul, însă, m-a făcut să văd nu doar cu ochii minții mele, ci și cu ochii inimii mele. Și am văzut, prin Isus Hristos pe cruce, am văzut ca printr-o lentilă, am văzut până în inima lui Dumnezeu. „Căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. Am simțit dragostea lui Dumnezeu, și ea m-a copleșit. M-am simțit iertat, m-am iertat și am putut să strig Tată, deodată cu cel care mă împăcase cu Dumnezeu și care mă răscumpărase pentru sine, deodată cu Isus Hristos. În felul acesta, Adevărul despre Dumnezeu, de la care am pornit în expunerea mea, a devenit și un adevăr pentru mine. L-am crezut, l-am înțeles, iar apoi, am început să îl și simt, acceptându-l ca parte din ceea ce sunt, ca temelie a identității mele. Dar ca să ajung acolo, a trebuit să trec prin experiența întâlnirii cu Hristos răstignit. Iată necunoscuta care lipsea din ecuația credinței în Adevăr. Iată de ce noi, cei ce numim creștini, îl avem în centrul existenței noastre, individuale și comunitare, pe Isus Hristos, și pe El răstignit. Înțelegeți, acum, poate, ce a lipsit și ce îi lipsește lumii? Isus Hristos, și El răstignit. Nu cunosc decât o rețetă pentru ca această întâlnire cu Isus Hristos să aibă loc. Se ia o inimă onestă, un duh zdrobit și o irezistibilă sete de adevăr, iar aceste ingrediente se așază în Cuvântul lui Dumnezeu și în Comunitatea lui Dumnezeu. De mă veți căuta din toată inima, promite Dumnezeu în cartea Ieremia, mă voi lăsa găsit de voi. Iar Dumnezeu se va lăsa găsit acolo unde s-a revelat și se revelează: în Cuvântul lui și în Biserica lui.

Isus Hristos este ceea ce a avut de spus Dumnezeu în, despre și pentru lume. Este cuvântul lui Dumnezeu Întrupat. Însă Isus Hristos este și ceea ce nu a avut de spus Dumnezeu în, despre și pentru lume, ci de arătat: dragostea lui desăvârșită. În moartea lui Isus Hristos, Dumnezeu s-a dezvăluit pe Sine. Tatăl și Fiul sunt revelați, împreună, pe cruce. În Isus Hristos este cuprins Adevărul pentru că în lucrarea lui întreagă, și mai ales pe cruce, s-a revelat Dumnezeu și planul său de mântuire, pe care Acesta l-a alcătuit în sine însuși înainte de întemeierea lumii. În Isus Hristos s-a arătat înțelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică și ținută ascunsă, pe care n-a cunoscut-o nici unul dintre fruntașii veacului acestuia. Și doar întâlnirea cu Isus Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne dă acces la această înțelepciune pe care, precum Pavel, o propovăduim și noi. De aceea spunem că în Isus Hristos este cuprins Adevărul lui Dumnezeu. Sau că El este, pentru noi, Adevărul lui Dumnezeu. Pentru că în El se adeverește, se arată ca adevărată, aici, pe pământ, lucrarea mântuitoare a Dumnezeului Întreit. Dragostea lui desăvârșită. „Când am venit la voi n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit.”

În comparație cu acest Adevăr, care dă viață și temei întregii lumi, adevărurile înțelepților veacului sunt niște elucubrații frumos din coadă sunătoare, de nu chiar zăngănitoare, pentru că ele nu dau viață, nu dau nici măcar un sens vieții, ci unui sistem logic de idei fără nici o putere, construit doar pentru lăudăroșia creatorului lui.

Lumea are nevoie de Adevărul lui Dumnezeu, lumea are nevoie de Isus Hristos, și de El răstignit. Și eu cred că în noi poate fi văzut adevărul lui Dumnezeu pentru această lume în măsura în care Adevărul despre Dumnezeu, Adevărul nostru de credință, nu este prezent doar pe buzele noastre, atunci când îl rostim în cor, ci este adeverit în faptele noastre. În acest fel, îl imităm pe domnul Isus Hristos. Observați, ceea ce ne deosebește de ceilalți este că noi facem ceea ce credem. Noi adeverim. Noi devenim noi înșine întruchiparea adevărului. De aceea, nu am nici o îndoială când afirm că noi înșine putem fi, în lumea aceasta, Adevărul lui Dumnezeu. Conținutul teoretic al credinței noastre prinde prin noi viață, devine fenomen, devine vizibil, se adeverește, se arată celorlalți. Așa devenim lumina sau cetatea despre care vorbesc Scripturile. Și în tot ceea ce facem, ne revendicăm autoritatea de la Dumnezeu, și arătăm că Adevărul despre Dumnezeu poate fi viu, poate avea putere. Pe când lumea, cum spunea și Beni Bud la început, își revendică adevărul de la putere, de la ceea ce se arată ca frumos, ca evident, ca seducător, ca amenințător.

Acum câteva săptămâni, am trecut prin fața Bibliotecii Universitare, pe strada Clinicilor, și am văzut câțiva tineri ținând în mâini pancartele acelea împotriva avortului. Erau acolo câțiva tineri care se rugau cu ochii închiși. Se rugau celui care ține celulele strâns unite, pentru a le menține în viață, celui a creat bărbatul și femeia pentru ca, din dragostea lor, din faptul că ei pot fi una, să fie viață și să dea viață, se rugau celui care era una cu Tatăl, și care a coborât pe pământ din dragoste pentru noi, pentru a fi una cu noi și pentru a ne face una cu Tatăl, dăruindu-ne o viață nouă. Acești tineri întruchipează sau întrupează adevărul viu, calea vie, viața însăși într-o lume care, din păcate, este cuprinsă de întunericul morții. Reprezentând adevărul într-o lume a minciunii, ei devin acei feți frumoși care repun soarele și luna pe cer, la locul lor.

În una dintre cărțile sale, un fost profesor de-al meu, Corin Braga, povestește despre festivalurile de muzică electronică, cu multiple scene, cum este Electric Castle, sponsorizate de bănci sau multinaționale, cu scopul de a întreține și amplifica așa numitul schizomorfism al omului postmodern. Ce vrea să însemne asta? Întrebați de ce susțin financiar astfel de manifestații, directorii companiilor au răspuns că, datorită multiplelor scene, oamenii sunt nevoiți să se fragmenteze. Un picior dansează pe o muzică, celălalt pe altă muzică, o ureche aude ceva, cealaltă altceva. La fel ca la serviciu: omul trebuie să facă mai multe lucruri deodată. Se numește multitasking. Mâna dreaptă a devenit autonomă, mâna stângă, la fel. Piciorul meu drept face ceva, iar piciorul meu stâng, altceva. Sunt astfel îmbucătățit, vă amintiți, fragmentat, și fiecare fragment din care sunt format are o oarecare autonomie. Nu-mi mai aparține, într-un anumit sens. Astfel, de pildă, sexul meu are și el o autonomie. Pot să decid, la o adică, dacă e al meu sau nu și să-l schimb dacă sunt nemulțumit de el. Fragmentarea m-a înstrăinat de mine. Nu mai am unitate. Nu mai am identitate. Copilul din mine are și el autonomie. Pot să-l păstrez sau nu. Dacă vreau, e al meu, dacă nu, merge la gunoi.

Cum am spus mai înainte, creștinismul ne-a făcut să fim niște oameni centrați, care încearcă să facă ceea ce spun, și să spună ceea ce gândesc. Să nu se mintă, să se dezvolte în adevăr. Cu alte cuvinte, viața noastră se desfășura pe axa eu-sine. Rupturile, pierderea de sine, schizofrenia, toate acestea erau dovezi ale faptului că omul a ieșit de pe axa centrală dintre eu și sine, s-a descentrat, s-a desfăcut. Arta și cultura aveau menirea, prin valorile lor puternice, profunde, să repună omul pe drumul spre centru. Lucrurile însă nu mai sunt așa. Explozia tehnologiei ne-a pus în fața unui univers multistratificat. Experiența drogurilor, generalizată, ne-a făcut să ne pierdem încrederea în percepții. Ceea ce ajunge la rațiune sunt și nu sunt informații din realitate. Dar chiar și așa, aceste informații, chiar dacă sunt influențate de substanțe halucinogene, au un adevăr al lor deoarece corespund unei identități pe care o avem și despre care nu am știut nimic. Specialiștii cred, deci, că avem mai multe fațete, mai multe identități, iar modul în care le putem experimenta este imaginarul nostru. Dacă în modernitatea se vorbea despre un EU, despre o unitate arhetipală a instanțelor eului, acum se crede că, de fapt, omul este compus din mai multe euri, acestea putând fi active simultan. Fostul meu profesor crede că acesta este un om care se grupează în jurul unui arhetip distrus, fărâmițat. El este anarhetipul. (statuia)

Este noul om, pe care lumea a reușit să-l nască din tenebrele sale multiculturale. Este subiectul multiplu, care refuză orice autoritate, este subiectul descentrat, care, asemenea echilibristului de la circ, face mai multe lucruri deodată, este omul fără identitate, omul fără adevăr, omul fără Dumnezeu. Să îl numim, omul postmodern. Omul zilelor noastre. Individul acesta nu mai încearcă să elimine laturile sale contradictorii, aparent ireconciliabile, nu își mai amputează tendințele divergente, ci le explorează. El își dă libertatea de a se comporta ca un subiect multiplu.

Din genul acesta face parte și specia metrosexualului. Heterosexualul care adoptă obiceiuri și habitudini feminine importate de homosexuali. Bărbatul cu barbă, poșetă, haine mulate, epilat pe tot corpul, cu gleznele la vedere, cu manichiura făcută, uneori și cu fond de ten. El preia câte un pic de aici, câte un pic de acolo, pentru a se arăta ca un hibrid, încât femininul și masculinul se amestecă în el până la anulare. Ghicești sub hainele lui două sexe. Fără să știe, el susține în societate ideea normalizării unui cod vestimentar homosexual.

Fragmentându-l, sfâșiindu-l, societatea l-a transformat pe om într-un obiect, într-o unealtă care nu mai gândește, într-un consumator fără conștiință. Într-o lume coruptă, spuneam la început, adevărul nu ține de esența ființei, de nevoia omului de a-și da răspunsuri importante pentru sine, ci de accidentele ființei, de poftele ei. Desfăcut de sine însuși, omul contemporan nu mai are istorie, nu mai are valori, nu mai are prieteni, și se preocupă în primul rând de necesitățile sale particulare. Satisfacerea poftelor imediate cu costuri cât mai mici este nevoia lui primară, iar universul telecomenzii, cea mai bună dintre lumile posibile. Astfel arată omul care crede în adevărul lumii. Sau, ca să spunem adevărul, în minciuna ei.

Dragi tineri,

Așa cum am spus data trecută, dacă vreți să fiți cuceriți de lume, nu trebuie decât să lăsați armele jos. În cazul acesta, e suficient să puneți scriptura deoparte și să încercați să răspundeți la cea mai mare întrebare folosindu-vă exclusiv de rațiune și de experiența voastră câștigată în această lume. De-a lungul acestei seri, însă, v-am arătat unde a dus lucrul acesta. De cealaltă parte, cred sau sper că ați înțeles ce se întâmplă atunci când ajungi să crezi în Adevărul lui Dumnezeu. Adevărul lui Dumnezeu are puterea de a da unitate interioară, așa cum are puterea de a ține o comunitate împreună, departe de nebunia lumii și de îndemnurile ei sinucigașe. Lumea vă consideră azi niște pântece goale, ce se cer umplute cu deșertăciune, în timp ce pentru Dumnezeu sunteți temple în care Dumnezeu Însuși, Adevărul lumii, Adevărul vieții, se poate instala, dacă îl lăsați. Lumea vă consideră niște consumatori, ușor manipulabili, lipsiți de minte, în timp ce pentru Dumnezeu sunteți sfinți, copii plini de Duh și de adevăr. Sunteți în Adevăr când mărturisiți dragostea adevărului. Alegeți! Alegeți o lumească poveste de dragoste, în care veți fi trădați încă din prima zi, în care veți fi învățați cum să trăiți numai în minciună, în care veți fi făcuți bucățele și vânduți pe mai nimic stăpânului lumii acesteia, sau alegeți o poveste de dragoste care va dura veșnic, în care Îl veți cunoaște, o veșnicie, pe cel care v-a dat viața și care reprezintă însăși viața, în care vă veți simți mereu împliniți, și-n care veți simți că, indiferent ce vi se întâmplă, domniți ca fii ai Lui în această lume. Pentru mine, povestea de dragoste a început acum cinci ani. Sper să dureze până la sfârșit. Dar despre ce s-a întâmplat mai departe, despre puterea acestui adevăr viu, cu care m-am întâlnit, rămâne să vă povestesc data viitoare. Până atunci, vreau să vă spun că, orice ar spune lumea, eu am o certitudine: Cristos a înviat!

16111523_799102653561398_54672913_n

 

Pentru cei care nu ați fost prezenți la primele 2 seri, dați-mi voie să explic, în câteva cuvinte, ce încercăm să facem aici. Căutăm să înțelegem de ce și cum ne influențează lumea pentru a ne îndepărta de Dumnezeu. Vin din lume, iar acum, aflându-mă de partea asta a graniței, pot analiza mult mai atent ce anume mi-a oferit lumea. Dacă e să rezum ce fac aici în foarte puține cuvinte, aș spune că analizez fraza pe care am auzit-o de atâtea ori în mediul evanghelic: l-am întâlnit pe Isus Hristos, Adevărul lui Dumnezeu, am fost iertat, m-am iertat și pot ierta, am fost, astfel, eliberat, am intrat într-o nouă realitate, pe care o numesc Împărăția lui Dumnezeu, vestesc, prin ritualul Cinei Domnului, moartea pe cruce a Mântuitorului meu, iubesc cum nu am iubit niciodată și arăt dragostea lui Hristos în tot ceea ce fac. Data trecută, am adus înaintea dvs. primul concept, de fapt, cel mai important: adevărul. Conceptul acesta de adevăr surprinde o dinamică, o mișcare a unui conținut către fenomenul său. De exemplu, dacă mă uit cu atenție la amvonul acesta, ulterior, datorită trăsăturilor specifice lui, îl voi putea recunoaște, și voi putea spune un adevăr: anume, că acesta este amvonul bisericii din Iris. Dacă ceea ce este conținut în mintea mea se prelungește într-un fenomen, am dat naștere, prin cuvinte, unui adevăr. Dar, de vreme ce pe Dumnezeu nu îl văd, nu am cum să spun ceva despre el. Nu am cum, prin verificare, să afirm că am spus un adevăr despre El. Dumnezeu este ceva ce mi se impune, ceva ce vine din afară, mai exact, din Scriptură. Când mă îndepărtez de Scriptură, adică de locul în care Dumnezeu s-a revelat pe sine în dinamica sa, ajung să mă îndepărtez de Dumnezeu și să spun lucruri neadevărate despre El. Așa a făcut majoritatea gânditorilor. Filosofii l-au coborât pe Dumnezeu din cer și l-au vârât într-un argument. Iar apoi s-au lăudat cu acest adevăr. Iluminismul l-a trimis pe Dumnezeu înapoi în cer, și, în ton cu Marele Inchizitor al lui Dostoievski, i-a cerut să rămână acolo și să nu-și mai bage nasul în lume. Oamenii s-au maturizat, zicea Kant, și e cazul să nu mai apeleze la fantezii. La Scriptură, subliniez eu. Așadar, de-a lungul celui de-al doilea mileniu, rațiunea va prelua frâiele puterii în detrimentul credinței. Dacă vă amintiți, la un moment dat, expunerea mea se oprește la întrebarea: Ce a urmat? Am aruncat atunci o privire în istorie să văd ce s-a întâmplat cu Adevărul lui Dumnezeu. Din păcate, am observat că, dacă filosofii și-au inventat un adevăr pe care l-au numit al lor și cu care s-au lăudat, Biserica, aliindu-se cu statul, a folosit adevărul lui Dumnezeu spre a câștiga putere de monopol. Ba încă și mai rău, a folosit acest adevăr cu violență. Până când oamenii nu l-au mai vrut. Oamenii nu au mai vrut adevărul pentru că adevărul era ca o secure în mâna instituțiilor care dețineau puterea. Iar atunci când au renunțat la adevăr, oamenii au renunțat la Dumnezeu și s-au pus ei înșiși în locul acestuia. Războaiele și totalitarismele sunt rezultatul direct al felului în care omul, crezându-se Dumnezeu, a încercat să salveze lumea. Însă, crezându-se Dumnezeu, omul a încercat să facă ceva folosindu-se tot de un adevăr mare, neverificabil sau metafizic. Estetic rasist, egalitar socialist, nu contează. Din acest motiv, astăzi se respinge cu furie aproape orice fel de adevăr ca reper ultim, ca temelie a unui program sau proiect. Pe nimeni nu mai interesează teoriile totalizante, sau totalizatoare. Lyotard spune că postmodernismul înseamnă neîncredere în metanarațiuni. Metanarațiunile sunt temelii ale identității popoarelor. Biblia este o metanarațiune. Istoria unui popor este metanarațiune. Oamenii nu mai vor să-și cunoască istoria fiindcă le este rușine de ea. Se vorbește despre deconstructivism. Deconstruim totul ca să o luăm de la capăt. Sfârșitul sec XX și începutul sec XXI cuprind o perioadă în care toleranța și pluralismul sau multiculturalismul sunt descătușate. Oamenii nu mai vor să audă de Biserică.

În a doua parte a expunerii mele, v-am povestit despre cum am ajuns eu să găsesc și să accept Adevărul lui Dumnezeu. În societatea aceasta pe punctul de a se maturiza, de a se seculariza, am găsit mai întâi o comunitate care purta cu sine adevărul, lăuda adevărul, care îi cânta, care se lăsa controlată de adevăr. Cum? Prin intermediul Scripturii, locul în care Dumnezeu s-a revelat, s-a arătat, s-a adeverit. Așadar, comunitatea adevărului și cuvântul adevărului au fost contextele fără de care nu aș fi putut întâlni adevărul. M-am trezit, pe neașteptate, în fața crucii lui Hristos, și am înțeles că adevărul lui Dumnezeu nu este un conținut cu care cineva se poate făli sau cu care poate controla masele, ci este un fenomen ce corespunde unui anume conținut, de căutat și de găsit în Cuvântul Revelat. De aceea Isus Hristos este Cuvântul viu, Scriptură vie, fenomenalizată. Hristos a adeverit planul de mântuire al Sfintei Treimi. El încarnează, pe cruce, dragostea și înțelepciunea divine. În El, răstignit, găsim împlinirea planului de mântuire a întregii umanități. Hristos, și numai El răstignit, a lipsit gânditorilor și chiar Bisericii. Când El este dat la o parte, lumea rămâne suspendată în gol.

Am atins data trecută două dimensiuni ale conflictului dintre lume și Dumnezeu. Dimensiunea rațională, schițând câteva concepții filosofice care au subminat adevărul, și dimensiunea socială, rezumând modul în care Statul și Biserica au folosit adevărul drept unealtă de monopol, ducând la eliminarea lui totală. În cele ce urmează, voi aduce înainte dumneavoastră unul dintre aceste două elemente: rațiunea. Ea, împreună cu controlul social, este reprezentantul de fond al puterii lumii. Despre controlul social, adică despre felul în care înțelegem libertatea, voi vorbi data viitoare.

Dați-mi voie, încă de pe acum, să vă spun ce anume va conține expunerea mea. Vedeți, noi gândim lumea, o cunoaștem prin rațiune, și, gândind-o, o controlăm. Spuneam data trecută că în felul acesta ajungem la adevăruri fizice. Pe de altă parte, atunci când căutăm sensul lumii sau adevărul despre lume, avem nevoie de un adevăr din afara lumii, fiindcă lumea nu se poate justifica pe ea însăși. Astfel, dacă afirmăm că Dumnezeu este creatorul lumii și că lumea creată de El este din El, prin El și pentru El, atunci sensul lumii este Dumnezeu. Adevărurile științifice sau adevărurile fizice își găsesc astfel rostul în afara lor. Dar când negăm acest sens, rămânem în perimetrul unei raționări excesive sau a unui scepticism raționalist, care transformă omul în obiect. Ruptura de lume, pe care am experimentat-o atunci când m-am întâlnit cu Hristos pe cruce, se traduce prin ruptura de acest scepticism raționalist în care trăiam înainte. În locul acestuia am așezat înțelegerea lumii și a omului prin dragostea lui Dumnezeu, atât de evidentă pe cruce. Noi, cei din biserica lui Hristos, avem un fel diferit de a gândi lucrurile. Noi gândim iubind. Când gândim așa, redăm umanitatea omului. Gândirea obiectivă, științifică, logică, este o gândire rece, impersonală, care pune la îndoială tot ce nu se poate verifica experimental. Gândirea trecută prin har este o gândire care personalizează, care îi redă omului umanitatea pierdută. Asta ne-a adus Hristos. El ne-a arătat, concret, cum ne gândește Dumnezeu. Dumnezeu, spune Pavel în 1 Corinteni 8 cu 3, ne cunoaște dacă Îl iubim. În una dintre pildele lui, cea referitoare la judecată, Isus Hristos spune că Dumnezeu nu îi cunoaște pe cei răi. Fiindcă aceștia nu l-au iubit. Nu L-au iubit, adică nu au arătat iubirea lui Dumnezeu semenilor lor, așa cum a făcut-o Hristos. Dar nu vreau să anticipez.

Lumea este acel ceva care îmi sugerează, prin pofta firii, prin pofta ochilor, coroborate cu dulcea lăudăroșie, că puterea este întotdeauna în afara mea. Îmi doresc să am ceva, iar ochii mei mă ajută să selectez din ceea ce văd acel ceva cu care aș putea seduce, cu care aș putea supune, cu care aș putea controla situații, fenomene, oameni. Omul a fost scos în afara lui însuși de o minciună. În felul acesta, s-a golit de Dumnezeu și s-a umplut cu poftele firii, care îl trimit, mereu și mereu, în afara sa. Vă amintiți cum și-au ascuns Adam și Eva, dintr-o dată, intimitatea? Pentru că, dintr-o dată, s-au poftit într-un anume fel pe care nu l-au înțeles. S-au privit, unul pe altul, „în felul lumii” spunem noi. Ce înseamnă asta? Fiecare dintre ei a înțeles că celălalt îi poate oferi satisfacție. Au început să-și dezvolte o altă identitate, cerșind recunoașterea unul de la celălalt. Fiecare dintre ei l-a dorit pe celălalt și s-a lăsat dorit de celălalt. A fost momentul în care trupul a devenit obiect al dorinței, de ascuns, dar și de admirat, cu autonomie, dar și de controlat. Lumea ne vrea ieșiți din noi înșine. Ea ne scoate din cochilie, ne face să ignorăm omul dinlăuntru, oferindu-ne un sens în afara noastră, prin posesiunea de lucruri sau de obiecte cu care ne lăudăm celorlalți. În felul acesta, lumea ne transformă în obiecte. Sensul nostru se obiectivează. Ne lăudăm cu mașina, cu telefonul, cu hainele pe care le purtăm. Ba încă ne identificăm cu ele până acolo încât, în baza lor, primim recunoașterea celorlalți. Astfel, lucrurile sau obiectele pe care le avem preiau sensul nostru. Suntem nimic atunci când poftim. Suntem Dumnezei atunci când obținem. Trăsătura principală a lucrurilor pe care le avem în posesie este aceea că ele pot fi, într-o oarecare măsură, manipulate sau controlate. Înainte, când tehnica era rudimentară, controlul era minim. Dar exista, și asta din pricina gândirii, a raționării situațiilor. Însămânțez și, dacă am condiții meteorologice adecvate, obțin o recoltă. Totuși, condițiile meteorologice micșorau puterea noastră de control și lăsau deschisă ușa din spate către Dumnezeu. Astăzi, discutăm despre obiecte fabricate. Obiectul fabricat este conceput și controlat în măsura în care este înțeles. Rațiunea joacă un rol fundamental în procesul fabricării și folosirii unui obiect, de la un capăt la altul. De aceea putem spune, fără nici o îndoială, că, în acest moment, rațiunea este fondul de putere al lumii. Înainte, ogorul aștepta gestul vital al lui Dumnezeu. Astăzi, aproape nimic nu mai scapă controlului nostru. Iar lipsa controlului generează teamă. Pentru că Dumnezeu a fost alungat, ceea ce ne-a rămas este doar ceea ce putem controla, adică ceea ce putem înțelege.

În familia mea, primim constant, deși nu foarte des, vizita unui prieten italian, antropolog, mai în vârstă decât noi, inteligent și simpatic. Mă bucură faptul că, de-a lungul discuțiilor noastre, se lasă evanghelizat. Ascultă cu atenție tot ce îi spunem despre Dumnezeu. Dar nu se lasă convins. Ne spune mereu că povestea noastră e irațională, și că, de vreme ce el nu îl vede pe Dumnezeu, nu are cum să creadă în acesta. Ultima oară i-am spus că, mai degrabă a limita lumea la ceea ce vezi, mi se pare irațional. De pildă, oricât te-ai chinui, nu vezi viața, vezi doar ființele în viață. Dar ceea ce le ține în viață este invizibil. Or, dacă reduci lumea doar la ceea ce înțelegi, te contrazici. E ca și cum ai spune că vezi ceva în viață dar nu crezi în ceea ce ține acest ceva în viață. A rămas circumspect. Cred numai ceea ce văd și pot atinge, a spus el la final.

Sesizez, mascată, în textul citit de Tavi, o problemă asemănătoare. În biserica sădită de Pavel, existau unii oameni care, după spusele apostolului, construiau ceva inadecvat Crucii lui Hristos. Construiau fân, trestie, lemn, lucruri care, îndeobște, ard ușor, se mistuie repede, și nu au stabilitate, nu au tărie. Acest construct al lor era, din câte înțeleg, prea uman. El ținea mai degrabă de o înțelepciune umană, pe care încercau să o legitimeze punând-o în cârca apostolilor. Unii spuneau că sunt ai lui Pavel, alții ai lui Apolo. Cu alte cuvinte, ei își construiau o teologie proprie, pentru a cărei validare solicitau autoritatea lui Pavel, sau autoritatea lui Apolo. Ceea ce îmi atrage atenția în text este, din nou, această nevoie a omului de a avea ceva. Data trecută era adevărul. Acum e ceva construit pornind de la acest adevăr. O teologie. Scopul ultim este, desigur, fala, și, drept consecință, controlul. Pavel chiar îi îndeamnă să renunțe la lăudăroșie. Nici unul dintre voi să nu se fălească deloc cu unul împotriva celuilalt.

De ce, însă, oamenii aceștia și-au construit, pe temelia numită Hristos, acest ceva al lor cu care se laudă? Pentru că au rămas lumești, ne spune Pavel. Pentru că au rămas oameni scoși din ei înșiși, doritori de laudă și control. Vedem asta de-a lungul întregii epistole. Ei încă sunt prinși în cârligul unei înțelepciuni lumești, ce nu vrea să cedeze în fața adevărului. Ei încă trăiesc cu teama de a pierde ceva, cu teama de a nu mai avea control. Teama aceasta este sursa unei înțelepciuni lumești care își caută alte autorități, mai puțin crucea, fiindcă aceasta nu este adecvată scopurilor pe care această înțelepciune le urmărește. Evanghelia pe care o propune lumea are înfățișarea unei puteri, în timp ce evanghelia lui Dumnezeu, care îl privește pe Isus Hristos, răstignit, are înfățișarea unei slăbiciuni. Evanghelia lumii spune că ai putere în măsura în care deții controlul. Pe când, evanghelia lui Dumnezeu spune că „toate lucrurile sunt ale voastre, fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre (…) (doar dacă)… voi sunteți ai lui Hristos, (căci) Hristos este al lui Dumnezeu.” Ce lucruri aveți pe care să nu le fi primit? Pavel așază la crucea lui Hristos tot ce avem. Da, noi deținem întreaga lume în măsura în care suntem ai lui Hristos. Da, ceea ce e al nostru e, în primul rând, ceea ce e al lui Hristos. Da, puterea lui Hristos e și puterea noastră, iar puterea lui, deși pare o slăbiciune, este mai presus de puterea lumii. Jucându-mă cu cuvintele, aș putea înțelege că, în ce privește lumea, avem o slăbiciune a puterii, iar în ce-L privește pe Dumnezeu, avem o putere a slăbiciunii. Carevasăzică Satana a măsluit adevărul despre lume. Fiindcă astăzi tot ceea ce este pozitiv, tot ceea ce ține de putere, este atribuit lumii, și tot ceea ce este negativ, tot ceea ce ține de slăbiciune, este atribuit lui Dumnezeu.

Vă amintiți, vorbeam data trecută despre felul în care m-a schimbat lectura lui Nietzsche. Ea m-a făcut să renunț la Dumnezeu, atribuind importanță ultimă, la fel ca filosofii moderni, rațiunii mele. Lumea mi-a sugerat că rațiunea, gândirea logică, este mai adecvată vieții decât credința, decât așa zisul accept irațional al unor adevăruri venite din afară. N-am reușit, timp de două decenii, să mă despart de această preconcepție. Dar rațiunea nu a rezolvat cele mai importante două întrebări: ce sens am pe pământ și, bineînțeles, ce este dincolo de moarte. Sensul vieții și sensul morții.

Înainte de a ajunge la Iris, am participat la adunările unei alte biserici din Cluj. Am mers acolo atât la cererea soției, dar și cu speranța că voi reuși să mă scap pe mine de mine însumi. Exista ceva în mine care nu-mi dădea pace, exista un om dinăuntru care se opunea celui dinafară. Omul meu dinăuntru dorea binele, omul meu dinafară făcea doar răul. Omul meu dinăuntru, simțeam asta, era lipsit de putere, era violentat de omul dinafară, care făcea ce voia el, obsedat fiind mereu de a avea dreptate, de a avea controlul. Rațiunea mea era în conflict cu ea însăși. Fiindcă știa că salvarea nu este în ea însăși, ci trebuie să vină din afara ei, dar nu avea puterea de a recunoaște că există și altceva în afara ei. Cumva, aici văd diferența între ce gândeam eu și ce gândește prietenul nostru italian. Eu mă simțeam scindat, chinuit de un alter ego care făcea ce voia el. Prietenul nostru italian nu simte asta. Pentru că el este exagerat de rațional. Eu voiam să cred cu-adevărat în Dumnezeu, dar, fiindcă nu îl vedeam, nu puteam să cred. El nu prea pare interesat de Dumnezeu. Nu prea simte nevoia de a crede în ceva ce nu se vede. Nimic nu îl cheamă într-acolo. Nu o să uit niciodată un botez care a avut loc în această biserică. Nu o să uit niciodată chipurile pline de pace ale celor care au intrat în apă. Am fost realmente sedus de liniștea atât de evidentă de pe chipurile lor. Și mi-am dorit mult de tot liniștea respectivă. Știam că oamenii aceia, înăuntrul lor, nu mai sunt în conflict. Știam că sunt împăcați cu ei înșiși. Știam că omul lor dinăuntru este împăcat, fiindcă omul dinafară era redus la tăcere.

Când l-am întrebat, pe prietenul nostru italian, cum își înțelege sensul vieții, de vreme ce crede doar în ceea ce vede, a dat din umeri și a arătat pe masă și în jur: să trăiesc, să mă bucur de viață, să… mănânc, aș fi putut adăuga eu, să beau, să mă distrez, pentru ca, la final, să dispar într-un neant pe care, îmi dau seama, îngrozit, nici măcar nu îl pot concepe. Să fiu cât mai înafară, cât mai exterior mie, pentru a uita, complet, de ceea ce am în interior.

În cartea sa „Măreția creștinismului”, Dinesh D’ Souza, un indian dotat cu o inteligență sclipitoare, fost analist politic la Casa Albă, zdrobește, pur și simplu, toate minciunile lumii acesteia, toate minciunile potrivit cărora credința creștină ar fi complet irațională și s-ar opune progresului.

Evanghelia lumii spune că rațiunea este singura instanță de discernere credibilă. Ea și numai ea poate salva lumea. Evanghelia lui Dumnezeu spune că, în primul rând, credința este salutară. Iar credința este alimentată mai ales de ceva din afara rațiunii. Dacă e să credem evanghelia lumii, atunci ar trebui să renunțăm la ceea ce ne spune Dumnezeu, a cărui evanghelie privește pe Fiul său, Isus Hristos, răstignit pentru noi. Însă, oricât de aroganți sunt prăpăstioșii moderni sau postmoderni care vor să se scape de Dumnezeu, trebuie să le reamintim că tot ce este lumea, în acest moment, este numai datorită acestui Isus Hristos, răstignit. Dacă nu ar fi existat creștinii, lumea evului întunecat ar fi rămas întunecată. Evul Întunecat a fost consecința decăderii Imperiului Roman, distrus de huni, goți, vandali și vizigoți. Creștinii au pus stăpânire pe o Europă devastată și i-au oferit ordine, educație, stabilitate și demnitate. Noi credem că ideea separării guvernului de religie aparține iluminismului, este, adică, un rod al gândirii. Însă primul care a sugerat-o a fost chiar Isus Hristos. Noi prețuim anumite valori, pe care le asociem umanismului. Însă aproape toate valorile noastre își au sursa în Isus Hristos. De pildă, familia era disprețuită în Grecia antică, dar este atât de prețuită de Isus Hristos. Dragostea era considerată o formă de nebunie în antichitate, dar este atât de prețuită de Isus Hristos. Importanța consimțământului atunci când se intră într-un legământ era, și în regiunile necreștine, încă este neprețuită, pe când la Dumnezeu ea este de neprețuit. Compasiunea, ajutarea celor nevoiași, alinarea suferințelor, toate acestea nu ar fi existat în lipsa crucii lui Hristos. Creștinii au construit primele spitale, creștinii au dat personalități care și-au dedicat viața slujirii săracilor și bolnavilor. Egalitatea cu care se laudă în gura mare societatea laică, punând-o pe seama gândirii omenești, provine, de fapt, din Noul Testament. De la Hristos ni se trage oroarea morală pe care o simțim atunci când vedem violențe. Pe 350 de pagini, Dinesh D’ Souza reabilitează, în fața omului modern, rațional, incapabil să creadă, reabilitează demnitatea credinței creștine. Fiindcă am plecat de la discuția cu prietenul nostru italian, îmi amintesc că, la ultima noastră întâlnire, am luat cartea lui Dinesh, și i-am citit două paragrafe. Cele două paragrafe descriu două evanghelii.

Evanghelia lumii sună așa: „Ești urmașul unei minuscule celule de protoplasmă ancestrală, care a fost aruncată pe țărmul unui ocean acum zece miliarde de ani. Ești produsul orb și arbitrar al timpului, al întâmplării și al forțelor naturale. Ești doar un simplu ghemotoc de particule atomice, o conglomerare de substanță genetică. Trăiești pe o planetă minusculă, într-un sistem solar mic, într-un colț gol al unui univers fără semnificație. Ești doar o entitate pur biologică, care diferă doar într-o anumită măsură, dar nu în esență, de un microb, un virus sau o amibă. Nu ai nici o esență dincolo de trupul tău, și la moarte vei înceta să exiști. Pe scurt, provii din nimic și te îndrepți spre nicăieri.” Desigur, prietenul nostru italian, atunci când a auzit de amibă, a ridicat nițel din sprâncene. Dar această evanghelie, observați, este una pur rațională. Ea nu trece dincolo de ceea ce rațiunea noastră poate înțelege, nu trece dincolo de ceea ce putem controla, într-o oarecare măsură. Și, la drept vorbind, în gestul ridicării din sprâncene al prietenului nostru italian am înțeles automat că nu avem de a face cu o evanghelie. Evanghelia lumii nu este o veste bună, este o veste sinistră, complet irațională în ceea ce privește sensul vieții noastre.

Ce ne spune, în schimb, Evanghelia lui Dumnezeu: „Ești creația unică a unui Dumnezeu bun și atotputernic. Ești creat după chipul Lui, cu capacitatea de a gândi, a simți și a te închina, ceea ce te situează deasupra tuturor celorlalte făpturi vii. Ești diferit de animale nu doar în grad, ci în natura ta. Nu doar natura ta este unică, dar tu ești unic între cei de aceeași natură cu tine. Creatorul tău te iubește atât de mult și dorește atât de mult compania și dragostea ta încât are un plan perfect pentru viața ta. Mai mult, Dumnezeu a dat viața singurului Său Fiu pentru ca tu să poți petrece veșnicia împreună cu El.” Această evanghelie, observați, preferă credința rațiunii. Ea rămâne una inteligibilă, nicidecum irațională, ilogică, iar faptul acesta demonstrează importanța și scopul rațiunii cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Dar ea cere credință, fiindcă, la prima vedere, este incredibilă. Această evanghelie presupune existența sufletului, fiindcă ea ne consideră eterni.

Pe drept cuvânt, uitați-vă la mine! Vedeți un corp viu, dar nu vedeți viața din el. Viața din el nu este vizibilă, și, vă spun, este veșnică. În evanghelia lumii, realitatea numită suflet este arbitrară. Iar păcatul, cu neputință de conceput. Am avea dreptate să spunem că acei oameni din Corint, care construiau o teologie de lemn, fân și trestie, lucrau la un construct din care eliminaseră păcatul. Orice învățătură care nu condamnă păcatul, spune Beni Fărăgău, interpretând paragraful acesta din Corinteni, este lemn, fân, trestie. Orice învățătură care nu promovează neprihănirea și sfințirea este lemn, fân sau trestie. Într-o lume în care rațiunea are ultimul cuvânt, păcatul și neprihănirea sunt lucruri ridicole. Și-atunci, e firesc să nu-ți trebuiască Dumnezeu? La ce ți-ar folosi? Care este evanghelia care poate da, cu-adevărat, un sens vieții? Nu-i așa că răspunsul este evident? Nu sensul care provine din ceea ce se vede, din evidență, este cu-adevărat, sensul vieții. Aceasta este o afurisită de tautologie, este precum un corp fără viață care își caută sensul în el însuși. Dar el nu se poate justifica pe sine. Doar viața îi justifică existența. Iar viața, oricât de mult ar încerca rațiunea să o surprindă și să o analizeze, este imaterială.

M-aș opri un pic la rațiune. În primul rând, dacă rațiunea se crede dumnezeu, atunci ea nu are nevoie de nimic pentru a funcționa, cu atât mai puțin de credință. Acesta este primul mit în ce privește rațiunea. Jean Luc Marion, șeful catedrei de metafizică de la Sorbona, observă, ironic, că una dintre condițiile gândirii este aceea că avem credință în posibilitatea de a gândi ceva. Noi credem, cu alte cuvinte, că putem înțelege lumea, altfel nu am mai căuta să o înțelegem. Noi credem în raționalitatea noastră. Iraționalitatea se datorează mai degrabă unei credințe proaste. De pildă, suntem iraționali atunci când nu credem că 2 plus 2 fac 4, ci că 2 plus 2 fac 5.

În al doilea rând, iluminismul ne-a învățat că rațiunea este limitată la ceea ce poate gândi, adică la ceea ce vine din experiență. Un alt mit se formează în jurul rațiunii, cum că ea ar fi limitată. De fapt, rațiunea, departe de a nega existența lui Dumnezeu, nu numai că o confirmă, o și susține. Rațiunea exersează infinitul, spune superb Jean Luc Marion. Noi gândim la infinit. Doar moartea fizică, intrarea în moarte a organului gândirii, este cea care ne oprește. Creativitatea noastră nu cunoaște limite. De altfel, s-ar putea ca acesta să fie chiar motivul pentru care, în fața morții, rațiunea noastră intră în panică. Pentru că ceea ce este ea, în esența ei, adică ceva infinit, dezaprobă organul finit de care depinde.

În al treilea rând, spunând că tot ceea ce cunoaștem se limitează la tot ceea ce vedem, putem gândi și manipula, lumea a făcut din știință o religie, și din tehnică, un mod de a practica această religie, rațiunea fiind instanța divină, cu ghilimelele de rigoare. Dar atunci când cercetăm lumea și obiectele, atunci când le gândim și le atingem, le cunoaștem de la distanță. Aceasta e o cunoaștere obiectivă. O cunoaștere ce privește obiectele. Vilhem Flusser, un filosof evreu care a fugit toată viața de naziști, observă că, dacă aplicăm această formă de cunoaștere, distantă, asupra ființelor, comitem o crimă. Fiindcă transformăm ființele în obiecte. Exact așa cum au făcut Adam și Eva după cădere. Exact așa cum va face Cain, cel care va vedea în Abel un obiect în calea ambițiilor sale. Știința măsoară și ordonează, dar ea nu gândește și nu trăiește. Cercetătorul care se apropie de societate ca de un furnicar, tehnocratul care manevrează economia ca pe un joc de șah, nazismul care aplică asupra unui popor o regulă estetică, comunismul care încearcă să impună cu forța egalitarismul socialist. Doctorul obiectivează corpul. Îl operează fără a-l gândi drept corpul unei ființe inestimabile, ci simplu corp care funcționează după anumite reguli logice. Citeam undeva că se țin conferințe de-a lungul cărora doctorii sunt consiliați cu privire la modul în care să reacționeze în fața pacienților cu boli terminale. Unul dintre acești doctori, la întrebarea unei femei referitoare la ce anume ar trebui să facă, i-ar fi spus: mergeți și cumpărați-vă un sicriu. A afirma că putem cunoaște lumea doar prin rațiune înseamnă a scoate din lume tot ceea ce ține de esența ființelor: sentimentele, emoțiile, vinovăția, conștiința morală. Raționarea excesivă a lumii transformă ființele în obiecte.

Când prietenul nostru italian ne spune că el nu crede decât în ceea ce vede și în ceea ce poate atinge, uită că, înainte de a vedea și a gândi ceva, înainte de a simți ceva din afara lui, se simte mai întâi pe sine. Și nu se simte ca pe un obiect. Ci, în primul rând, se gândește ca pe o ființă cu o identitate, se re-cunoaște. Or, știința nu gândește, știința nu trăiește. Dar omul o face, și o face în trup. Dacă reduce totul la știință, omul ar cunoaște asemenea unui computer care nu se simte pe sine niciodată, și care măsoară și analizează lucrurile pur obiectiv. Iar asta nu este adevărat. Așadar, prietenul nostru italian crede mai întâi în ceea ce simte în sine, în trupul său, în inima sa, și abia apoi în ceea ce simte atunci când atinge sau înțelege lucrurile din afara sa. El nu este un computer. Deci el cunoaște și altfel decât văzând și atingând. El cunoaște simțind. El cunoaște iubind.

Vedeți, eu trebuie să îmi caut identitatea în relație cu ceilalți. Însă nu o să îmi formez o corectă identitate dacă ceilalți mă gândesc ca pe un obiect. Și astăzi, oamenii, angajatorii, corporațiile, vânzătorii de bunuri, doctorii, cercetătorii, toți aceștia mă gândesc mai ales așa. Nu îmi pot forma identitatea dacă ceilalți sunt convinși că doar prin rațiune mă pot cunoaște. Trebuie ca și emoția să fie parte din această modalitate de a mă cunoaște. Eu mă cunosc pe mine însumi prin gândire, dar nu prin gândirea mea, ci prin a Celui care mă gândește, iubindu-mă. Cel care mă gândește, deci, mă poate gândi limitat, rațional, ca pe un obiect, sau mă poate gândi nelimitat, iubindu-mă. Și cel care m-a iubit cel mai mult, adică nelimitat, a fost și este Dumnezeu. Faptul că sunt o ființă inestimabilă să vede doar în dragostea lui Dumnezeu, infinită, aparent irațională, dar aparent irațională fiindcă este infinită.

În perioada în care îl căutam pe Dumnezeu, mai exact atunci când, înainte de botez, din cauza abuzului de alcool, am simțit că îmi pierd mințile și că s-ar putea să ajung la un eveniment tragic, am căutat ajutorul la unul dintre cei care mi-au deschis apetitul pentru Adevăr. M-am întâlnit la Valea Drăganului cu Marius Cruceru și l-am rugat să mă ajute să înțeleg ce mi se întâmplă. O luasem razna, deși veneam la Biserică. Credeam în Dumnezeu, dar nu mă întâlnisem încă cu Hristos. Îmi ambalasem motoarele la maximum, coborând cu viteză către iad. Conduceam băut, gândeam băut, nu mai voiam să ajung acasă decât băut. Parcă îmi pierdusem mințile. Marius mi-a ascultat confesiunea și a văzut imediat unde este problema: nu știi cine ești, mi-a zis el, iar dacă nu știi cine ești, nu știi nici ce trebuie să faci. Iar acum faci ceva în acord cu ceea ce știi despre tine: te îndrepți către nicăieri fiindcă te identifici în relație cu tine, nu cu cel care ți-ar da, cu adevărat, o identitate. Așadar, eram pierdut pentru că reperul meu, în formarea identității, eram eu însumi. Persoana reper dintr-o relație determină modul în care funcționează relația. Dacă îmi caut identitatea exclusiv în relație cu mine însumi, voi ajunge să-mi pierd mințile. Căci eu nu mă pot explica pe mine însumi, nu am nici un sens dacă mă explic prin propria mea existență și-atât. Eu nu mă pot ierta, pentru că iertarea trebuie să mi-o dea cineva care are autoritatea de a mă ierta. În plus, dacă singura explicație pe care mi-o dau sunt eu și numai eu, atunci tot ceea ce fac este să îmi ofer ceva care îmi satisface, la maximum, propriile mele necesități. Devin un balon care se umflă singur cu aer, adică cu nimicurile lumii, până ce explodează. Așa eram atunci. Când Marius m-a întrebat cine sunt, primul meu gând a fost să răspund că sunt un scriitor, sau un gânditor, sau o persoană unică, ceva de vis. De aceea și abuzam de propriile mele simțuri. Fiindcă nu știam decât de ele. Mă iubeam numai pe mine, iar acea iubire era, de fapt, un eufemism al egoismului acutizat. Când am întâlnit dragostea lui Dumnezeu, în Isus Hristos aflat pe cruce, totul s-a răsturnat în mintea mea. Am înțeles că identitatea mea pleca de acolo, de la cruce. Prin cruce, deveneam copilul lui Dumnezeu. Am fost înfiat de Dumnezeu, iar faptul acesta mi-a dat o nouă identitate, care m-a eliberat de mine și m-a integrat într-o logică a iubirii complet diferită de logica lumii.

Vă întreb: Este ceva logic, este ceva rațional în faptul că am primit o iertare pe care nu am meritat-o și pe care nu am cerut-o? Este!, spune Jean Luc Marion, este logica iubirii, care este superioară logicii rațiunii. Doar această irațională iubire dă cel mai rațional sens vieții noastre? Aceasta este înțelepciunea lui Dumnezeu, ascunsă de înțelepții lumii. Dacă evanghelia lumii, care scoate în evidență finitudinea grotescă și descurajatoare a ființei umane, are în centrul ei rațiunea, evanghelia lui Dumnezeu, care Îl privește pe Isus Hristos, are în centrul ei iubirea. Iubirea ca iertare, harul, neprețuitul și iraționalul har, darul nemeritat al iertării.

PAUZA

De-a lungul existenței mele, am trăit zile cu-adevărat sinistre. Am fost și încă sunt, recunosc, un om extrem de vicios. Numai Dumnezeu a reușit să-mi dea puterea de a trece peste unele pofte care m-au controlat cel puțin un deceniu. Au fost zile în care, băut, conduceam până în Mănăștur, spre a participa la întâlnirile alcoolicilor anonimi. Cel mai greu acolo mi-a fost să-mi spun numele și să recunosc că sunt alcoolic. Și cel mai înălțător moment a fost acela în care, cu mâinile așezate pe umerii celorlalți, în cor, am rostit, cu putere, cu încredere, cu pasiune, o parte dintre noi beți, o altă parte dintre noi lucizi, dar înrăiți de viciu, am rostit rugăciunea Tatăl nostru. Știu că atunci am avut un sentiment foarte clar despre ce anume căutam, noi toți, acolo: căutam iertarea, și ne consolam dându-ne-o unii altora. Când îi priveam pe cei care se botezau în biserica despre care v-am vorbit, eram invidios pentru pacea de pe fețele lor, și știam că ei au ceva ce eu nu pot avea, ceva ce este, paradoxal, atât de ușor și, în același timp, atât de greu de obținut: iertarea. În inima evangheliei lumii se află această rațiune care este forțată, de contextul nostru cultural și social, să se limiteze la ceea ce îi transmit simțurile. Ea este obligată, în ciuda infinității ei, să ignore, tot mai mult, pluridimensionalitatea ființei umane. Pentru lume, omul nu este decât un corp mobil, înzestrat cu un magnific creier ce înțelege și controlează doar ceea ce simțurile îi oferă (un corp care trebuie să respecte niște reguli pentru a nu afecta celelalte corpuri – aici e libertatea lumii, în această concepție). De cealaltă parte, în inima Evangheliei lui Dumnezeu se află iertarea. Ceea ce ne sugerează lumea să facem, predicând această religie a rațiunii, este să ignorăm setea de iertare care ne macină trupul, mintea și sufletul. Când te va ierta Hristos, te vei putea ierta și tu, mi-a spus, demult, Filip. După ce omul, timp de câteva mii de ani, a fugit de Dumnezeu și s-a răzvrătit împotriva Lui, făcând praf tot ceea ce a primit de la acesta, legea, cortul, Templul, adică acel sistem religios care-i facilita iertarea, Dumnezeu Însuși a coborât, prin Isus Hristos, la om spre a-l reîntâlni față către față și spre a-i face cunoscută, în carne și oase, această iertare. Și tot ce a fost în stare să facă omul a fost să-l pună pe acest Dumnezeu pe-o cruce și să înfigă în mâinile și picioarele lui niște cuie. Dar chiar și-atunci, întins pe cruce, Dumnezeu a făcut ceea ce a făcut de-a lungul a milenii de istorie: a iertat. Da, noi recunoaștem că Dumnezeul nostru este atotputernic, atotștiutor, omniprezent, fără greșeală, drept, fără început și fără sfârșit. Însă, pe cruce, Dumnezeu a scos în evidență cea mai importantă calitate a sa: dragostea înțeleasă ca putere de a ierta ceea ce este de neiertat. Iar ceea ce face stăpânitorul lumii acestei este să ne spună că, de fapt, această putere este o slăbiciune demnă de tot disprețul. Fiindcă nu există suflet, fiindcă nu există păcat, și fiindcă, prin urmare, nu avem nevoie de iertare. Cel puțin nu de iertarea lui Dumnezeu.

În una dintre cele mai frumoase și patetice cărți ale sale, „Tulburătoarele descoperiri ale harului”, Philip Yancey povestește o întâmplare relatată de un prieten. Acesta fusese căutat de o prostituată, săracă, bolnavă și cu o fetiță de doi ani căreia nu mai avea ce să-i pună în farfurie. Femeia începuse să-și vândă fetița, câștigând astfel într-o oră mai mult decât câștiga ea într-o noapte întreagă. Prietenul lui Yancey, șocat, a întrebat-o pe femeie de ce nu cere ajutorul bisericii. Răspunsul ei a fost următorul: Ce să caut eu la Biserică? Oamenii de-acolo nu ar face decât să mă simt și mai vinovată. Rușinea, observă un profesor de psihologie citat de Yancey, are trei cauze majore: cultura seculară, religia lipsită de har și intransigența paternală. Cultura seculară ne cere să ne comportăm rațional. Religia lipsită de har ne cere și ea să ne comportăm rațional și să respectăm litera legii, dincolo de care găsim condamnarea la iad. Iar părinții intransigenți le spun copiilor că nu le pot împlini raționalele lor așteptări. Mă interesează prima chestiune, fiindcă despre religia lipsită de har voi vorbi data viitoare.

Lumea ne înstrăinează de har încă de la o vârstă fragedă. Suntem integrați în școli, unde principalul criteriu este performanța. Suntem testați și primim note în funcție de cât de bine ne pregătim. Un sistem rațional ne pregătește într-un mod cât mai rațional pentru a ne integra într-un sistem social deosebit de rațional. Armata e prototipul acestui sistem. Acolo sufletul sau sentimentele sunt complet inadecvate. Marile corporații nu fac altceva decât să imite sistemul cazon. Ești evaluat și, în funcție de punctaj, beneficiezi de un salariu mai mare sau de anumite facilități. Societatea, în întregul ei, prin ierarhii, prin justiție, acționează în același mod rece, impersonal, rațional, logic. Cluburile sportive îi recompensează pe cei care nu greșesc. Revistele financiare îi amintesc pe cei care nu sunt săraci. Sunt premiați cei care cunosc mai mult.

În mod ciudat, într-o astfel de cultură, bucuria darurilor nu este întrecută de nimic, observă Yancey. Această bucurie ne aduce aminte de ceva, de un lucru de care avem nevoie. Vedeți, se întâmplă ceva în noi atunci când iubim și suntem iubiți. Cineva se gândește la mine, cineva nu poate dormi din cauza mea, cineva mă admiră, mă dorește. Sunt cineva deosebit pentru că cineva mă gândește altfel, într-o lume pentru care sunt doar un obiect. Voi sunteți prietenii mei, spunea Isus Hristos, adresându-se ucenicilor și, prin ei, adresându-ni-se nouă. Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi. Când lumea aceasta ne limitează la ceea ce se vede, ea scoate din noi însăși viața. Or, noi suntem cu-adevărat cineva fiindcă altcineva, care este viața însăși, ne-a dăruit această minunăție care întrece orice pricepere și care se numește viață, și care nu se vede, nu se poate pipăi, dar care a acaparat tot pământul. „Ateul își trăiește cea mai neagră clipă atunci când, plin de recunoștință, nu are cui să mulțumească”, spune, pe bună dreptate, Chesterton.

În epistolele sale, Pavel își reamintește de cel care fusese, de iertarea pe care o primise și, mai ales, de importanța răspunsului său la darul nemeritat al lui Dumnezeu. Nu întâmplător, apostolul își începe toate epistolele cu formula Har și pace. Harul fusese lucrul cel mai de preț primit de Pavel de la Dumnezeu. Ca urmare, îl dorea tuturor destinatarilor săi. Iar urmarea primirii iertării este, desigur, pacea cu cel care te-a iertat. Harul este ceva complet irațional, complet nefiresc, complet nelumesc. Fără să ne cerem iertare, Dumnezeu ne oferă iertarea. Este o atitudine fără logică. Este singura atitudine care ne obligă. Primim iertarea fără să o cerem, și-atunci o arătăm și celorlalți fără ca aceștia să ne-o solicite. În aceasta constă, de altfel, puterea acestei slăbiciuni numită iertare. Vă amintiți? M-am întâlnit cu adevărul, am fost iertat, m-am iertat și am putut să iert… iar asta mă duce la o completă eliberare.

Iertarea ne rupe de trecut și ne deschide larg ușile viitorului. Iertarea slăbește lanțul vinovăției. Înțelegând importanța pe care mi-o atribuie Dumnezeu, de vreme ce fiul său s-a dat singur la moarte pentru mine, am înțeles că era mai important ca eu să mă bucur de iertare, decât să mă învinovățesc la nesfârșit. Acest lucru m-a făcut să găsesc un nou sens în viață. Acest lucru m-a făcut să cer de la viață altceva decât cerusem până atunci. Trebuia să fac totul pentru a arăta și altora ceea ce am primit: harul iertării. Iată-mă ajuns, pe nesimțite, la capitolul patru din 1 Corinteni. În versetele 12 și 13, găsesc concentrată puterea acestei slăbiciuni a evangheliei lui Dumnezeu. Puterea iertării. Am fost iertat, spune Pavel, iar acum tot ceea ce pot să fac este să reacționez având ca reper iertarea sau harul ce mi s-a dat: când sunt ocărât, binecuvântez, când sunt prigonit, rabd, când sunt vorbit de rău, mă rog. Pe scurt, iertarea îmi dă puterea de a răspunde la rău prin bine.

Ocara mă duce cu gândul la modul în care lumea funcționează, prin felul ei redus de a gândi lumea la ceea ce se vede și de a-i batjocori pe cei care au nădejde în lucrurile care nu se văd. În acest sens, lumea promovează o evanghelie a rațiunii, în timp ce Dumnezeu, o evanghelie a credinței. Despre această chestiune am discutat suficient până acum, așa că nu am să insist. Vreau însă să mărturisesc ceva. Nu mi-am dorit niciodată să calc într-o biserică de pocăiți. Am evitat în tinerețe aceste biserici cât am putut. Pentru mine, pocăiții erau niște oameni moi, supuși, orbi, ușor de condus din pricina îngustimii minții lor. Cu o îmbrăcăminte fadă, sărăcăcioasă, cu batic pe cap și cu fețele mereu râzând, pocăiții erau, din punctul meu de vedere, niște miei într-o lume de lupi feroce. Iar eu mă consideram un lup. În discuțiile cu ei, reacționam aproape ca prietenul nostru italian, mă gândeam câte chestii iraționale spun.  Când am venit între voi întâia oară, nu m-am putut abține, de atâtea ori, să nu vă privesc, dați-mi voie să fiu onest cu dumneavoastră, nu m-am putut abține să nu vă privesc cu oarecare milă. Pentru slăbiciunea voastră, pentru felul vostru de a trăi, lăsându-vă ghidați de niște basme. Însă, bucuria voastră, pe care mi-ați arătat-o mereu, chiar și-atunci când eu v-am râs în nas, stabilitatea vieții voastre pe temelia acestor basme, cum le credeam eu, mi-a dovedit că puterea cu care mă lăudam, felul meu jignitor de a fi, era, de fapt, rezultatul unei mari slăbiciuni. Îmi pare rău că am învățat atât de greu să vă iubesc.

Prigonirea, dincolo de faptul că se referă la situația în care cineva îmi face rău pe nemeritate, mă duce cu gândul, în esență, la modul în care lumea funcționează, prin felul ei de a evita suferința și de a ignora moartea. Societatea noastră a pus în centrul vieții un singur obiectiv: bucuria confortului dat de prosperitate și sănătate. Un fel de lux al exteriorității. Astfel, ea investește în acele lucruri care ne pun la adăpost de boală, suferință și moarte. Desigur, ele ne pun la adăpost temporar. Fiindcă, fără doar și poate, mai devreme sau mai târziu, vom trece prin boală, suferință și vom muri. Nopțile pline de alcool îmi aduceau niște coșmaruri ce deveniseră, la un moment dat, insuportabile. Mă trezeam în plinul nopții, însetat din cauza deshidratării. Erau cele mai de groază clipe pe care le trăiam, fiindcă toate simțurile mi se acutizau și deveneam atât de lucid, dintr-o dată, încât cădeam automat în depresie. Atunci ideea unui nonsens al vieții, ideea nihilismului pe care mi-l vârâse societatea pe gât, mă izbea cu o putere demonică. Hăul neantului de neînțeles se arăta, pentru o clipă, la vârful picioarelor mele.

Înainte de Crăciun, facebookul mi-a reamintit că, acum un an, citisem masivul tratat despre moarte a lui Vladimir Jankelevitch. Pe 400 și ceva de pagini, filosoful rus încearcă să surprindă, cu un simț monstruos al detaliului, clipa morții. Și o face într-un mod monstruos fiindcă, rațional fiind, acest om nu poate vedea nimic dincolo de această clipă. Dacă vrei să te referi la un punct maxim al vieții, la apogeul ei, atunci acest punct nu poate fi decât aproape-nimicul morții. Degeaba luăm în derâdere moartea, spune filosoful rus, afirmând că noi murim zilnic câte un pic. Este fals. Noi nu murim nici un pic, noi suntem în viață, conștienți de noi înșine. Chiar și la 99 sau 100 de ani, de suntem pe deplin conștienți, suntem la fel de în viață ca la 20 de ani, și nu ne dorim moartea așa cum nu ne-o dorim niciodată. Moartea și viața fac parte din 2 categorii diametral opuse, care nu se întrepătrund de nici o culoare. Viața este viață, este lumină, moartea este moarte, pentru Jankelevitch este întunericul întunericului, este chiar lipsa întunericului. Cât suntem în viață, nu ne vom obișnui niciodată cu ideea morții. Iar când moartea ni se înfățișează în grozăvia ei, viața din noi se cutremură. Nu vom învăța niciodată să murim, spune filosoful rus. Câtă vreme trăim, avem senzația că nu vom muri niciodată. Voi, cei tineri, nu resimțiți perplexitatea în care te pot lăsa astfel de afirmații. Pentru că tinerețea se definește tocmai prin aceasta, prin neînțelegerea sau neasumarea morții. La 40 de ani, însă, câți am eu acum, teribilul apropierii sfârșitului te izbește în moalele capului. Înțelegi că ți-s numărate clipele, iar când tragi linia, vezi că nu ai realizat prea multe. Și intri în criză. M-am apucat să-l citesc pe Jankelevitch, și nu numai, din pricina a ceea ce i se întâmpla lui Filip. Eram dezorientat, fiindcă nu înțelegeam cum poate Filip să treacă prin suferință cu atât demnitate. Și nu înțelegeam cum poate să privească moartea fără frică. Ultimele lui cuvinte, înainte de a trece dincolo, au fost chiar acestea: fără frică. Dar, vă mărturisesc, mie încă îmi este puțin frică de moarte. Recunosc, moartea nu-mi mai invadează visele. Dar trecerea pe care ea o presupune tot mă cutremură.

Am citit și prezentat, acum aproximativ un an, o carte superbă scrisă de Ronald Dunn, un pastor și teolog american. El observă că, din pricina contextului social în care trăim, din pricina evangheliei lumii, care promovează bunăstarea și sănătatea, am ajuns ipohondrii și obsedați de sănătate. În America lucrurile astea sunt duse la extrem. În biserici au apărut programe de sănătate ce constau  în cursuri de sport sau seminarii despre dietă cu nume de-a dreptul hilare: „Jogging pentru Isus” sau „Zvelt pentru Mântuitorul”. Când ne îmbolnăvim, spune el, ajungem la disperare și începem să ne rugăm pentru sănătate. Este normal. Dar rareori ne rugăm mai mult pentru credință decât pentru sănătate. Atunci când omul se îmbolnăvește, poate că întrebarea pe care ar trebui să și-o pună nu este: oare mă va vindeca Dumnezeu?, ci, oare îmi va mări Dumnezeu credința? Fiindcă, bolnav fiind, știind că Dumnezeul în care cred poate să vindece, mă voi întreba: de ce nu o face? Și-atunci, următoarea întrebare va fi: Oare există El cu-adevărat? Iată cum șubrezirea sănătății, fără o credință puternică, ne poate îndepărta de Dumnezeu. Iată cum, în situații critice, evanghelia rațiunii atacă evanghelia credinței. Evanghelia sănătății atacă evanghelia suferinței. Și totuși, evanghelia suferinței este evanghelia lui Dumnezeu. Fiindcă, spune Ronald Dunn, pe Dumnezeu nu-l interesează atât de mult vindecarea noastră cât întărirea caracterului nostru, singurul pe care îl ducem în cer. Însă lucrul care mi-a atras atenția în această carte a fost unul ce ține de miraculos. Enumerând mai multe cazuri de boli terminale, Ronald Dunn observă că, în toate cazurile, fără nici o excepție, bolnavii creștini au susținut că experiența bolii le-a întărit credința și i-a apropiat de Dumnezeu mai mult decât oricare altă experiență. Toți bolnavii, fie că mai trăiesc astăzi sau nu, au confirmat că experiența bolii, deși nu este de dorit, are totuși acest neprevăzut și minunat rezultat: te eliberează de frică și te apropie de Dumnezeu. Faptul acesta m-a făcut să înțeleg că, într-adevăr, doar Crucea poate da un sens suferinței, și că doar Crucea face ca moartea să fie percepută ca o ușă spre ceva mai mult decât o viață în care aparențele înseamnă sau sunt totul. Acum mulți ani, o familie din această biserică ne-a invitat la masă. Nu o să uit niciodată cum, întorcând cartofii prăjiți, gazda mi-a spus, senin: abia aștept să mor ca să mă întâlnesc cu Hristos. Am rămas cu gura căscată. Dacă așez cuvintele acestea simple, pline de o orbitoare nădejde, lângă cuvintele filosoful rus, pot compara două înțelesuri complet opuse asupra morții. Pot înțelege de ce pentru sora mea slăbiciunea e putere, iar pentru filosof puterea e slăbiciune. Ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre, le scrie Pavel creștinilor din Roma; căci ştim că necazul aduce răbdare, despre această răbdare vorbește și aici, în 1 Corinteni, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Iar această nădejde nu înşală, v-ar fi putut spune lucrul acesta și Filip, care a predicat chiar din acest text, ba chiar a și verbalizat lucrul acesta, înainte de a-l trăi pe bune, această nădejde nu înșală pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. Pentru că iertarea aceea, pe care am primit-o, privind la crucea lui Hristos, ne dă această putere. Puterea de a ierta, puterea de a răbda, puterea de a nădăjdui. Puterea de a vedea dincolo de ceea ce se vede. Dragostea. În Tratatul despre moarte a lui Jankelevitch apare o singură lumină, suficient de puternică încât să cuprindă toată cartea: el recunoaște că viața asta, care se încheie în nonsensul morții, poate avea un singur sens: dragostea.

Vorbirea de rău mă duce cu gândul la felul în care lumea funcționează, punând mai presus de orice performanța, puterea financiară, economică, politică. Despre acestea deja am vorbit. Și am văzut că în spatele lor se află o teamă, o teamă ca o trambulină spre fapte ce duc la propășirea lumii. Teama de a fi sărac nu constă decât în a face orice pentru a fi cât mai bogat, inclusiv a te folosi de ceilalți ca de niște obiecte. Teama de a fi fără putere politică, economică sau psihologică, nu constă decât în a face orice fel de compromisuri și oricâte compromisuri pentru a ajunge cât mai sus, inclusiv folosindu-te de ceilalți ca de niște obiecte în ascensiunea ta. Teama de a nu ști ceva nu constă decât în a face orice pentru a acumula cât mai multă cunoaștere, inclusiv ignorându-ți familia, prietenii, pe cei apropiați, adică văzând în aceștia obiecte care te încurcă. Pe când, atunci când te sacrifici pentru ceilalți prin caritate, prin dragoste, prin abnegație, atunci îi umanizezi pe ceilalți, îi faci prietenii tăi, ești dispus să-ți dai viața pentru ei. Ești dispus să le arăți harul pe care l-ai primit. Ești dispus să fii, precum Hristos, acel templu în care ceilalți își pot găsi iertarea. Și faci asta mai ales prin rugăciune. Rugăciunea, rugăciunea este răspunsul pe care îl poți da atunci când ești în bătaia vorbirilor de rău ale lumii. Este răspunsul evangheliei lui Dumnezeu. Puterea rugăciunii constă tocmai în faptul că, atunci când te rogi pentru cineva, inima ta pentru acel cineva se schimbă. Cred că știm cu toții asta. Rugăciunea, însă, e mai mult decât o schimbare de atitudine față de fratele tău, este o continuă schimbare de atitudine față de Domnul tău. Rugăciunea te face tot mai conștient de cine depinzi. Dar, mai ales, de la cine ai primit iertarea și de ce ai primit-o. În centrul rugăciunii pentru ceilalți, pentru cei care te dușmănesc, după ce, ușor-ușor, norii dușmăniei se ridică, observi, mai întâi, silueta crucii, apoi, tot mai mult, silueta celui care, în ciuda suferinței pe care i-ai provocat-o, a rostit, privind către tine, cea mai puternică rugăciune: Tată, iartă-l, căci nu știe ce face.

Iată cum, dragi tineri, devenim temple ale Duhului Sfânt. Faptul că ducem cu noi harul lui Dumnezeu, faptul că ducem cu noi iertarea, într-o lume înstrăinată de har, într-o lume care nu mai recunoaște păcatul, deși este măcinată de el, într-o lume care nu mai recunoaște sufletul, deși însetează după eternitate. Eu nu sunt împotriva științei, împotriva progresului, împotriva rațiunii, dar sunt împotriva transformării lor în idoli. Nu sunt împotriva lumii, ci împotriva ideilor ei potrivit cărora numai prin ea însăși se poate mântui. Și când noi, creștinii, începem să credem la rândul nostru asta, influențați de lume, devenim asemenea corintenilor: clădim în biserica noastră, pe temelia numită Hristos, o teologie din care am scos neprihănirea și păcatul. Ne declarăm proprietatea lumii, și renunțăm la statutul de fii, la statutul de temple ale Duhului Sfânt, un statut cu care Dumnezeu ne-a onorat prin Fiul Său. Astfel, în loc să ducem în lume harul, vom duce cu noi mai degrabă acea continuă condamnare, sursa principală a rușinii. În loc să ducem eliberarea, suntem purtători de cătușe. Iar oameni aflați în văi, precum acea biată femeie prostituată, vor exclama, plângând: Ce să facem noi între voi? Să murim de rușine?

Aș vrea să o lasă pe Jessye Norman să încheie această sesiune. Ea a fost acum câțiva ani, pentru câteva momente, un templu, un templu al iertării. A cântat despre har cu putere, a cântat despre iertarea de care avem atâta nevoie. Oamenii nu însetează după deșertăciune, ci după eternitate. Oamenii nu vor evanghelia lumii, care li se bagă cu forța pe gât, ci evanghelia lui Dumnezeu, pe care, din cauza zgomotului infernal din lume, nu o mai aud.

16790614_818274774977519_2084827848_n

Dați-mi voie să încep cu o scenă al cărei martor am fost cu vreo 6 luni în urmă. Mergeam către piață, spre a face cumpărături, când, deodată, am zărit de departe, pe trotuarul opus, stând în genunchi, printre trecători, un individ. Se clătina ușor, cu fruntea aplecată și brațele bălăbănindu-i-se. Era îngenuncheat de alcool. Când am ajuns în dreptul lui, i-am căutat privirea și, văzându-i ochii privind în gol, mi-am amintit ce simte. Simțea că a reușit. Ajunsese, în sfârșit, la capăt. Reușise să se elibereze de sine.

Treaba asta, cu beția, numai cei încercați cu-adevărat o înțeleg. Și vă spun, nu e nici un dram de plăcere acolo. E doar o forță autodistructivă pe care nu o poți tempera, pe care nu o poți opri. Inhibi instinctul de supraviețuire și simți că te poți elibera în moarte. De fapt, starea de beție extremă este asemănătoare morții. De aceea te cheamă, te înspăimântă, te extaziază, dar te și distruge. Heroinomanii spun deseori că își doresc supradoza. Căci spre asta aspiră, drogându-se. Și nu fac decât să amâne încă un pic, și încă un pic, și încă un pic. Eliberarea de corp? Nu! Eliberarea de limitările corpului. După cădere, corpul a devenit o haină incomodă, străină, care nu îți vine bine, care e mereu prea strâmtă. Ai vrea să o dai jos. Dar, fără ea, nu mai exiști. Ai vrea să fie ca înainte. Problema acută este că nu știi cum a fost înainte. Înainte trebuie că eram liberi, cu-adevărat.

Noi știm că omul, pe lângă simțuri, este dotat cu rațiune. De aceea, spre deosebire de animale, care au o formă rudimentară de conștiință a propriei existențe datorată simțurilor, noi, cei dotați cu rațiune, suntem capabili să ne gândim, să ne configurăm o identitate. Într-o primă fază, această identitate se dezvoltă în relația cu noi înșine, și, mai ales, cu trupul nostru și cu necesitățile acestuia. Atunci avem o conștiință de sine asemănătoare animalelor. În această fază, acordăm atenție conservării propriei noastre existențe. Într-o a doua fază, identitatea noastră se dezvoltă în relația cu celălalt, cu cel de lângă noi, de la care așteptăm, datorită rațiunii, datorită gândirii noastre, care se întoarce mereu asupra ei însăși, așteptăm re-cunoașterea. Spuneam data trecută că celălalt ne gândește într-un anume fel, și ne arată lucrul acesta prin ceea ce face. Celălalt ne poate gândi ca pe un obiect, sau ne poate gândi iubindu-ne. Mama ne va gândi iubindu-ne, în cele mai multe cazuri. Felul în care suntem gândiți este oglinda în care noi ne re-cunoaștem. În această re-cunoaștere se cristalizează valoarea. Creștem în familii care, prin felul în care ne gândesc, adică prin felul în care ne ajută să ne re-cunoaștem, ne ajută să distingem valorile. În alte cuvinte, ne transmit valorile lor. Bătălia se dă și se va da întotdeauna la nivelul acesta, al valorii transmise. Această valoare este pământul în care se formează rădăcinile caracterului nostru moral. Rațiunea face posibilă valoarea, iar valoarea face posibilă alegerea. Posibilitatea de a alege între valori, de pildă, între valorile pivotante, între bine și rău, mă face o ființă liberă. Însă, atenție, a fi, prin statut, o ființă liberă nu înseamnă neapărat și a fi liber sau a fi eliberat.

Noi credem că doar adevărul lui Dumnezeu este cel care ne eliberează și că libertatea, adică posibilitatea alegerii, este fondul pe care se derulează procesul sfințirii noastre.

Iată de ce a trebuit să vorbim, în sesiunea din noiembrie, despre adevărul lui Dumnezeu numit Isus Hristos, singurul adevăr implicat într-un fapt crucial, în faptul că cerul a coborât pentru a întâlni pământul și pentru a institui și revela, simultan, dreptatea și dragostea lui Dumnezeu. În Isus Hristos, Dumnezeu s-a coborât pe pământ, a îmbrăcat trup de țărână, și, după ce a trăit o viață plină de har și de adevăr, am putea spune, chiar dacă sună tautologic, o viață plină de viață, sau o viață liberă, o viață din care păcatul a lipsit cu desăvârșire, căci în Hristos se afla deja iertarea, și în Hristos se manifesta ascultarea, așadar, după ce a trăit o astfel de viață, Dumnezeu și-a dat, pe cruce, sieși, socoteală, răspunzând pretențiilor Legii, adică propriilor sale pretenții, și, totodată, făcându-se, din nou, accesibil omului. Astfel, am fost nevoiți să vorbim, în sesiunea din ianuarie, despre urmarea faptului crucial, despre hotărârea de iertare. O hotărâre de iertare ce nu poate exista în lipsa dreptății, și nu are cum să existe în lipsa dragostei. Doar această hotărâre de iertare face posibilă eliberarea, așa cum o înțelegem noi, creștinii. Iertarea este balamaua care leagă adevărul de libertate. Din acest motiv, și numai din acest motiv, în care dreptatea și dragostea fac posibilă iertarea, adevărul numit Isus Hristos este singurul adevăr care ne face liberi cu-adevărat. Cum se întâmplă asta (schematic)?

Spuneam, mai înainte, că, în relația cu celălalt, în noi se cristalizează anumite valori. În conflictul dintre aceste valori, noi începem să distingem conflictul dintre bine și rău, având posibilitatea de a alege între unul sau altul. Eu am, în ochii mamei, de pildă, o recunoaștere când fac ceva, și o recunoaștere opusă când fac ceva opus. Astfel, disting două comportamente care se opun și în spatele cărora se află valori care se opun. Voi alege să mă comport în funcție de felul în care comportamentul meu îmi conferă, ca venind din partea mamei, o anumită recunoaștere. Și, în general, voi fi dispus să aleg tot mai mult să mă comport astfel încât să fiu apreciat sau lăudat. În asta văd eu valoarea de bine, și acest bine îl învăț de la celălalt. Când ajungem la o vârstă la care putem gândi singuri lucrurile, întrebarea pe care ne-o punem este următoarea: cine validează toate aceste valori? Sau cine spune, de fapt, că binele este bine? Mama? Sau există cineva dincolo de ea, dincolo de noi, dincolo de această lume, care ne-a transmis acest valori? Când punem această întrebare, suntem pe punctul de a ne forma o viziune despre lume. Această viziune devine o platformă pentru principiile noastre etice. Abia când apar aceste principii etice, devenim morali sau responsabili. Ceea ce leagă principiile etice de caracterul nostru sunt motivațiile. Motivațiile noastre ne fac să fim în faptă ceea ce suntem în gândire. Când gândim respectarea Legii lui Dumnezeu ca pe o datorie, noi suntem motivați de teamă. Avem, cu alte cuvinte, motivația unui rob al Legii. Când gândim respectarea Legii lui Dumnezeu ca pe o consecință a relației pe care o avem cu acest Dumnezeu, și aici Hristos joacă rolul esențial, noi suntem motivați de dragoste. Avem, în acest caz, motivația unui copil de Dumnezeu. În primul caz, motivațiile ne duc înspre fariseism. În al doilea, înspre sfințire progresivă. Adică înspre libertate.

Viziunea noastră, a creștinilor, este că Dumnezeu ne-a transmis valorile și că El le validează, fiindcă El a creat lumea și tot El ne-a creat pe noi. De aceea, Legea lui Dumnezeu este singura care ne ajută să distingem binele de rău. Ea reprezintă reperul principal al valorilor noastre. Putem alege binele, spre viață, spre eliberare, sau răul, spre moarte, sau spre constrângere. Noi punem accentul pe principiile etice, adică pe Legea lui Dumnezeu, la care ne raportăm tot timpul. Știm că facem binele atunci când respectăm Legea lui Dumnezeu.

Viziunea lumii este că cel care validează valorile este omul, și că legea pe care trebuie el să o respecte se poate schimba de la o zi la alta. Binele și răul sunt relative, nefiind repere valorice cu putere fixă. În acest sens, accentul nu se pune pe principii, ci pe consecințe. Legea omului se schimbă în funcție de cum sunt evaluate efectele ei. Ce poate fi rău azi, poate fi bine mâine. Omul este măsura tuturor lucrurilor, și, ca atare, el este autoritatea care distinge între ceea ce este bine și ceea ce este rău. De aceea, moralitatea omului poate fi și trebuie să fie flexibilă, se poate adapta istoriei, neavând un reper fix, transcendent. Acesta este relativismul moral, nu doar al zilelor noastre, să fim înțeleși, ci al omului, în general, de după cădere.

Eu cred că oamenii, în general, creștini sau necreștini, se simt liberi doar atunci când fac binele, și asta fiindcă, prin Legea lui Dumnezeu, sădită în ei, sunt și se simt liberi să facă doar binele (repet).

Iată o afirmație care sună tautologic. Cum adică mă simt liber atunci când fac doar acel ceva pe care sunt liber să-l fac? Răspunsul este destul de simplu. Suntem, în esență, ființe care vor binele. Dumnezeu ne-a creat așa, și tot El ne-a dat Legea lui, ca să ne facă să ne simțim liberi fiind cum ne-a creat El. Orice om din această lume, indiferent cât de rău ar fi, simte chemarea de a face binele. Dar, din păcate, ajunge de cele mai multe ori să facă răul. Ei bine, ideea de eliberare are legătură cu acest conflict, extrem de tensionat, între a vrea să faci binele și a nu putea decât să faci răul. Ești liber, cu-adevărat, atunci când, vrând să faci binele, ai și puterea să-l faci.

O întrebare serioasă se pune aici. Ce facem cu cei care cresc într-o comunitate în care binele este, de fapt, un rău, și răul este, de fapt, un bine? Un criminal, care este învățat de mic că este bine să ucizi, nu este un om liber, ci doar un individ stăpânit de impulsul de a ucide. De ce? Pentru că răul, prin definiție, contrazice viața și are tendința de a o lua în stăpânire, stârnind-o împotriva ei înseși. Făcând răul, chiar dacă ne este prezentat ca bine, ajungem să luptăm cu noi înșine până acolo încât ne anulăm ca ființe umane și ne transformăm în ființe animalice, supuse instinctului de conservare, supuse impulsurilor primare. Răul se ridică împotriva vieții celuilalt și împotriva vieții proprii. Este, în esență, intenție de autoanulare, este dorință de autodistrugere.

Ceea ce ne opune lumii este, așadar, această Lege a lui Dumnezeu în care sunt cuprinse principiile noastre etice, singurele care, spunem noi, fac posibilă cu-adevărat distincția dintre bine și rău. A ști ce este binele, iată condiția necesară, nu și suficientă, pentru a ajunge să fii liber. Din păcate, omul, din pricina nesupunerii, s-a așezat în locul lui Dumnezeu și și-a asumat rolul lui Dumnezeu, acela de a decide ce este binele și ce este răul. Ca urmare, nu mai știe, cu-adevărat, să facă distincție între aceste valori. Libertatea lui este din start compromisă. Acest element, al cunoașterii binelui și răului, condiție necesară a libertății, reprezintă subiectul discuției noastre în prima parte a expunerii. În partea a doua, vom căuta răspunsul la întrebarea: cum putem face binele, după ce îl cunoaștem. A face binele are legătură nu doar cu cunoașterea lui, ci și cu motivațiile care stau la baza lui. După cum spuneam, noi facem binele fie din datorie sau din obligație, și acesta este un chip al libertății lumii, fie din dragoste pentru Dumnezeu, și aceasta este libertatea în Hristos.

Folosindu-se de ochii noștri, stăpânitorul lumii acesteia a reușit să ne seducă, oferindu-ne lucruri pe care le putem controla, pe care le putem manipula și în care ne putem vărsa, prelungindu-ne puterea și lăudându-ne cu această putere. Când lucrurile ne ajută să ne depășim limitele, simțim că ele ne oferă libertate. Posesiunea de lucruri și mai ales folosirea lor ne induce starea de autonomie. Ne dă, carevasăzică, iluzia libertății. Povestea asta am analizat-o data trecută, dar dintr-o altă perspectivă. Azi, abordarea pleacă de la următoarea idee: posesiunea de oameni și folosirea lor, controlul social, amplifică iluzia libertății până acolo încât ne absolutizează, ne deifică, ne zeifică. Căci în relația cu celălalt, ajungem, după cum am arătat, la problema valorilor, a binelui și a răului. Iar când îi controlăm pe ceilalți, o facem pornind de la premisa că noi decidem ce este binele și ce este răul. Noi suntem temelia alegerii, noi condiționăm libertatea însăși. Vorbind despre căderea primilor oameni, Henri Blocher spune următorul lucru: „respingând referința care îi unea, adică Dumnezeu, ei revendică, fiecare pentru sine, poziția de referință ultimă. Fiecare vrea să facă din celălalt creatura sa, un obiect care să-l urmeze orbește; fiecare descoperă în celălalt un dumnezeu rival, o independență care-l amenință.” O libertate periculoasă, pe care simte nevoia să o reprime. Celălalt devine iadul. Și singura metodă de a ne proteja de celălalt, de iad, este aceea de a-l păstra la distanță de noi prin legi prohibitive. Dincolo de această ruptură, care a avut loc între acești doi oameni, are loc și o scindare în interiorul fiecăruia. Căci fiecare dintre ei vrea să se afirme cu putere, vrea să afirme acel absolut pe care crede că îl reprezintă, cunoscând binele și răul. Din clipa căderii, omul a simțit această nevoie de a se elibera de ceilalți și de sine, din pricina faptului că s-a eliberat de Dumnezeu.

În toți călcătorii de lege, adică în noi toți, găsim pretenția autosuficienței, a independenței de Dumnezeu. Găsim această tendință de a ne absolutiza sau de a face din ceea ce avem repere ale absolutului, grădini ale unui nou eden, personal și exclusivist. Noi, toți, după cădere, suntem răzvrătiții care îl calcă în picioare pe Dumnezeu, crezând că prin asta ne vom elibera nu doar de El, ci și de limitările noastre. Fiindcă, în fapt, de la ce a plecat gestul Evei? Nu de la gândul sau convingerea, ispititoare, că, având în mânecă binele și răul, va fi ca Dumnezeu? Se va elibera, adică, de propriile ei limitări, de statutul ei de creatură, se va absolutiza, devenind ea însăși referință a binelui și a răului?

În textul care s-a citit, capitolul 6 din 1 Corinteni, la care ar trebui să adăugăm neapărat și capitolul 5, Pavel dezbate o problemă de etică. În demersul etic, se pleacă întotdeauna de la viața unei comunități, sau de la moravurile membrilor acestei comunități. În textul nostru, pe fondul unui comportament îndoielnic, după cum am văzut deja în capitolele anterioare, iese în evidență o problemă gravă, de o imoralitate stridentă. Există cineva care trăiește cu nevasta tatălui său. Teologia de lemn, fân sau trestie, construită de corinteni pe fundația numită Hristos, a făcut ca această imoralitate să fie ignorată. În cele ce urmează, după ce se arată mâhnit de reacția corintenilor, Pavel circumscrie o moralitate, și anume, o moralitate a bisericii lui Hristos, pe care o opune moralității lumii. Binele lui Hristos nu este binele lumii, pare să spună el. De aceea, între creștini dreptatea se judecă diferit, iar cel ce o judecă nu se cuvine să fie din lume, pentru că nu pricepe care este, cu-adevărat, binele și care este cu-adevărat răul. Finalul capitolului al 6-lea adâncește și mai mult opoziția dintre moralitatea lumii și moralitatea comunității creștine. Creștinii care veneau din lume nu aveau o morală asemănătoare cu creștinii care veneau din rândurile iudeilor. Din cauza asta, felul lor de gândire se schimba greoi. Unii dintre ei încă participau la ritualurile din templele păgâne, culcându-se cu prostituatele de acolo. Și își justificau comportamentul afirmând că păcatul lor era trupesc, nicidecum spiritual sau sufletesc. Observați, ei încă nu își asumaseră complet adevărul lui Dumnezeu, și nu puteau face distincția dintre bine și rău. Erau încă loiali filosofiei grecești, care accentua diferența dintre suflet și trup. Pavel elimină acest dualism libertin, care distinge trupul de suflet și care afirmă că totul este permis trupului. Apostolul atrage atenția că a mânca se realizează doar cu o parte a trupului, cu stomacul, în timp ce păcatul sexual implică întreg trupul. Iar Dumnezeu are un plan măreț cu acest trup la înviere, trupul este o parte a trupului lui Hristos, și, trupul este un templu al Duhului Sfânt. Aceste trei motive implică trupul într-un proces de reabilitare, de sfințire. Sfințirea pleacă din interior, de la un adevăr, de la motivații, și se manifestă în exterior, într-un comportament care respectă Legea lui Dumnezeu. Pavel construiește, iată, o moralitate creștină în care implică trupul omenesc, iar punctul ei de pornire constă în, pe rând: 1. Hristos, Paștele noastre, a fost jertfit; 2. Ați fost spălați, ați fost sfințiți și ați fost socotiți neprihăniți în numele Domnului nostru Isus Hristos și prin Duhul lui Dumnezeu; și 3. Ați fost cumpărați cu un preț. Observați, la baza moralității creștine, la temelia înțelegerii binelui și răului, Pavel așază adevăruri obiective, cuprinse toate în gestul mântuitor al Domnului nostru Isus Hristos. Așază harul.

În construirea unei moralități, așadar, în interpretarea libertății, omul tinde, ca în orice alt domeniu, să-l dea la o parte pe Dumnezeu și să se așeze, în centru, pe sine. Lumea îmi spune că sunt liber cu-adevărat atunci când totul îmi este îngăduit spre a mă dezvolta, spre a-mi atinge țelul, câtă vreme nu îngrădesc libertatea celuilalt. Dumnezeu îmi spune, prin vocea apostolului, că lucrurile care îmi sunt îngăduite sunt cele care aduc un folos bisericii, care zidesc comunitatea, și care nu mă stăpânesc. Lumea îmi vorbește despre autonomie: adică despre a fi liber după ce m-am dezis de adevărul lui Dumnezeu și mi-am asumat adevărul meu. Dumnezeu îmi vorbește despre teonomie: adică despre a fi liber după ce m-am dezis de adevărul meu și mi-am asumat complet adevărul lui Dumnezeu.

Dați-mi voie ca, în cele ce urmează, să rezum ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei cu moralitatea și, în consecință, cu înțelegerea libertății. La fel ca atunci când am adus în discuție adevărul, vom vedea că, și în cazul acesta, libertatea, înțeleasă ca permisiune totală, necenzurată, libertatea fără o temelie tare, fără Dumnezeu, fără Legea lui, a pus bazele unei societăți egoiste și hedoniste, în care eul este noul zeu, iar plăcerea fizică, cea mai dezirabilă țintă.

Istoria premodernă se caracterizează printr-un, așa numit, consens moral. Biserica a încercat să impună Legea lui Dumnezeu cu forța, dar, așa cum știm, așa cum am spus și dățile trecute, ea se îndepărtase de adevărul lui Dumnezeu. De aceea, deși îi obliga pe oameni să facă binele, nu le dădea și mijlocul prin care ei puteau să-l facă, adică pe Hristos, și pe El răstignit. Ca urmare, epoca premodernă se caracterizează printr-o ipocrizie urmată firesc de iluminism. În iluminism, după ce Dumnezeu este trimis în cer, ideea de consens moral, adică de moralitate care are la baza sa un adevăr ultim, care stabilește ce este și ce nu este moral, este eliminată. Legea nu mai vine de sus, ci este dezvoltată jos, prin omul care gândește liber. Înainte de iluminism, autoritatea morală venea dinspre Biserică, dinspre exterior; în iluminism, autoritatea morală vine dinspre conștiință, dinspre interior.

1789 este un an extrem de important în gândirea occidentală. Este anul revoluției franceze, care va elimina ideea unui suveran pus de divinitate la cârma unui popor, lăsând loc suveranității poporului însuși. Noul fundament moral se construiește pe trei stâlpi: rațiunea, egalitatea și libertatea. Rațiunea este capabilă să deslușească legile naturale, convertindu-le în legi sociale. În fața acestor legi, toți suntem egali, iar egalitatea în fața unor legi care urmăresc interesul fiecărui cetățean este înțeleasă ca libertate a cetățeanului. Moralitatea nu mai este determinată de o instanță divină, ci de instanța umană, rațională, prin excelență. Dar și greșelnică, din păcate. Și ajungem, vrând nevrând, la secolul al XX-lea, unde această rațiune, așa cum am arătat și dățile trecute, își dovedește viclenia și instabilitatea. Când, în locul adevărului lui Dumnezeu s-a așezat omul însuși, adevărul lui a dus, firește, la o morală asemănătoare cu morala religioasă, care încerca să impună un consens moral. Dar, dacă în cazul unei moralități religioase, distincția dintre bine și rău era și este foarte clară, în cazul unei moralități a omului, ceea ce este rău poate fi bine, iar ceea ce este bine poate fi rău. Când cele două sisteme sociale totalitariste au căzut, au luat cu ele și ideea de sistem etic. Pe scurt și cuprinzător, secolul XX a mărit neîncrederea într-o moralitate care se sprijină pe un adevăr tare, stabil, fie că e uman, fie că e divin.

Chiar dacă a trăit în perioada modernă, Nietzsche a fost considerat tatăl postmodernității. Pentru că el rupe morala de rațiune și de ordinea naturală, și face din noua moralitate o chestiune de curaj. El aduce în atenție așa numitul supraom, care își stabilește singur reperele morale și care, chiar, le depășește. Modernismul a desprins etica de religie, postmodernismul o va desprinde de rațiune. În premodernitate, autoritatea morală era biserica; în modernitate, autoritatea morală era conștiința, cu imperativele sale; în postmodernitate, se încearcă renunțarea completă la o autoritate morală, deși este aprobată o autoritate anonimă ce vine din partea legilor sociale.

Ce a urmat?

Anii 60, în America, sunt anii în care paradigma etică postmodernă devine evidentă. Copiii burgheziei, hipioții, renunță la reperele morale ale părinților și devin contra-culturali. Pentru această generație, contracultura este echivalentul libertății. Discutăm aici despre o libertate de dragul libertății, care s-a dezbrăcat de toate hainele prohibitive, și la propriu, și la figurat, aspirând spre permisivitate totală, spre libertinaj. Societatea americană, știm cu toții, a crescut pe platforma etică a creștinismului. Iar generația anilor 60 vrea, cu orice preț, să părăsească această platformă. Muzica acestei generații, nu întâmplător numită BEAT, va fi reperul ei identitar. Muzica poate fi o formă de contestare, dar și una de reinventare. Nu știu dacă muzica celor de la The Doors vă spune ceva. Break on through, to the other side. Iată visul generației beat, o generație care și-a pus sinele sub semnul întrebării, o generație care a luptat pentru egalitatea dintre sexe. Sexualitatea lor devine contraculturală, adică liberă, prin intermediul pilulei anticoncepționale și prin eliberarea de procreație.

Sinele este centrul lumii și chiar reperul cultural sau, mai bine zis, reperul contra-cultural ultim. Dezvoltarea eului, egoismul, devine criteriul fericirii. Tot ceea ce are rolul de a încetini această dezvoltare este indezirabil și este repudiat cu violență.

„Make love, not war”. Libertatea este gândită acum nu ca alegere, ci ca drum deschis larg către plăcerea maximă. „Plăcerea corpului. Plăcerea dezordinii. Plăcerea contestării. Plăcerea păcii. Plăcerea inocenței. Plăcerea provocată de LSD. Plăcerea iubirii. Ea disprețuiește chipul onorabil, ipocrit și prosper (…) ce își propulsează copiii alintați la universitate.” scrie Jean Pierre Denis, a cărui carte, m-a ajutat la construirea acestui paragraf. Atenție! Tot ce avem aici este nevoia unor tineri de a se rupe de moralitatea tradițională. Ce mi se pare interesant aici, când vorbim despre contracultură, este faptul că orice contracultură se transformă într-o cultură care, la rândul ei, este așezată în ținta nemulțumirilor omului și este atacată, mai târziu, de o altă contracultură. Poate că sună complicat, dar ideea generală e că libertatea, în lipsa unei legități obiective, este, așa cum spun filosofii postmoderni, lipsită de conținut. Ceea ce ne făcea ieri liberi astăzi ne constrânge. Tiranul devine erou. Eroul devine tiran.

Dintre multele companii, care își promovează produsele folosind conceptul de contracultură în înțelegerea libertății, aș aminti două: Apple și Levi’s. În spoturile publicitare, Apple folosește îndemnul contracultural: Think different. Desigur, substratul acestui Think different este Gândiți ca noi. De ce? Pentru că noi suntem diferiți, nu suntem conformiști. Așadar, cheltuiți, cheltuiți, cheltuiți, cumpărați-ne și veți fi, astfel, rebeli, liberi, căci vă veți identifica cu noi. Gândiți diferit. Abia așa veți fi liberi, cu-adevărat. Ce înseamnă să gândești diferit? Adică cum poți gândi mereu diferit? Nu neavând o bază a gândirii?

Blugii au apărut în contracultura hipioților. Este un produs vestimentar conotat cu spirit de aventură și cu sete de libertate, egalitar. Anulează diferența între genuri și generații, fiind folosit, adică purtat, deopotrivă, de femei și bărbați, copii și părinți. Live unbutonned va fi sloganul celor de la Levi’s, brandul cel mai cunoscut. Iată, a-ți descheia un nasture are rolul de a te elibera. De ce? Pentru că e contracultural. Cine a mai văzut oameni umblând cu nasturele de la blugi desfăcut. Doar cei liberi la minte o pot face. Observați ce gol se cască sub această moralitate. *Mai nou apar astfel de goluri în genunchii blugilor.

Acest fond, străbătut de fiorul libertin, va schimba enorm relațiile între oameni, și mai ales relațiile între părinți și copii. Divorțul, o formă de eliberare, nu?, dreptul la vot la 18 ani, înțeles ca eliberare a copilului din celula constrângătoare a familiei, avortul, adică posibilitatea femeii de a se elibera de fătul nedorit, și, mai ales, acum, în ultimii ani, dreptul la sinucidere, toate acestea sunt posibile în lipsa adevărului lui Dumnezeu.

A te ridica împotriva valorilor care te-au precedat, construind noi valori, mai capabile să-ți asigure eliberarea pe care ți-o dorești sau la care visezi, a fi contra-cultural, iată ce înseamnă să fii azi liber. Numai că, vedeți, omul nu a ajuns așa nicăieri. De fapt, a ajuns la așa numita moralitate seculară, din care crește acea libertate pe care o găsim în expresia totul este îngăduit. Moralitatea seculară nu mai vrea să recunoască faptul că natura umană este coruptă, în esența ei, și că doar Dumnezeu, prin Isus Hristos, a reabilitat-o. Această moralitate a intrat adânc în conștiința noastră până acolo încât și noi, creștinii, vorbim insistent despre realizare de sine și despre autoajutorare. De unde discursurile noastre motivaționale. În moralitatea seculară, trupul nostru este adevărul, iar plăcerea lui este ținta. Care este prețul acestei schimbări de paradigmă?

Prețul este tristețea inexprimabilă a copiilor de părinți divorțați, este moartea a milioane și milioane de vieți nenăscute. Prețul constă în acel alcoolic îngenuncheat, care a ajuns la ceea ce înțelege el prin libertate. Eliminând ideea de absolut, omul, care se crede un absolut, se lovește de limitele sale, care îi neagă pretențiile de absolut. Iată, aceste limite îl fac pe om conștient că nu este absolutul. Și de aici vine tragismul existenței lui. Astfel, el va căuta absolutul în afara lui. Pentru alcoolic, alcoolul mimează absolutul, eliberarea completă, fiindcă îl duce dincolo de limitările trupului său. Heroinomanul întrevede acest absolut în supradoză, fiindcă ea mimează absolutul. Bogatul simte că a dat de eternitate când își vede conturile doldora de bani. Și vrea mai mult pentru că aspiră spre absolut. Tiranul este amețit de mirosul absolutului, ce emană din puterea sa de control, iar idealul lui rămâne acela de a controla lumea întreagă. Break on through, to the other side. Toți aceștia sunt dependenți de absolut, dar caută absolutul aici, când, de fapt, el este în altă parte. El este dincolo, to the other side, în moarte. Oamenii caută să fie autonomi, și se lovesc de zidul propriilor limite. Caută să fie buni, dar nu reușesc. Ca urmare, vor încerca să-și depășească limitele, uitând că depășirea acestor limite le poate fi fatală. Căci lucrurile care îi târăsc dincolo de propriile lor limite trupești sunt lucrurile care imită absolutul și care ajung să îi înrobească uneori definitiv. Ele se numesc dependențe sau adicții. Ele sunt dovada că autonomia este o iluzie, că omul este dependent de absolut și că, din păcate, atunci când îl caută în lucruri care mimează doar absolutul, ajunge să se distrugă.

PAUZĂ

Am văzut până aici că, deși omul știe ce este bine și ce este rău, căci gândul veșniciei este sădit adânc în el, înțelege că nu poate să împlinească binele. Drept care, răpus de această neputință, va stabili singur o altă graniță între bine și rău. Totuși, această putere decizională pe care și-o însușește nu îi asigură și eliberarea pe care o caută. Dimpotrivă, cu cât i se pare că este mai liber, cu atât se pare că este mai îngrădit. Problema libertății se află adânc înrădăcinată în om, în eternitatea lui, fiindcă, de la început, el a fost cu-adevărat liber, iar acum aspiră spre acea libertate pierdută. De aceea, el nu se simte cu-adevărat liber decât atunci când depinde de un absolut. Căutând absolutul în el sau în lucrurile din jurul său, omul găsește imitații ale absolutului, care devin mijloace sigure de autodistrugere. Un prieten de-al meu, baptist și el, sau, hai să zic altfel, ucenic al lui Hristos, Ioan Barb, are o carte cu un titlu extrem de sugestiv pentru ceea ce vreau să spun aici: „Dumnezeul din paharul cu votcă”.

În dialogul epistolar pe care Umberto Eco îl are cu cardinalul Carlo Maria Martini, una dintre discuții problematizează fundamentul eticii, adică cum se realizează distincția dintre bine și rău. Eco este de părere că, citez: „optim este orice mod de viață ce rezultă dintr-o opțiune liberă, cu condiția ca aceasta să nu împiedice opțiunile altuia.” Dar, se întreabă cardinalul, cum știe cel care nu crede în Dumnezeu că opțiunea pe care o alege el este bună? A spune că ești liber fiindcă poți face ce vrei câtă vreme nu îi deranjezi pe ceilalți este prea puțin. Sau poate prea mult. Fiindcă, și așa, ai multe opțiuni, dar cauți, aproape fără să înțelegi de ce, varianta bună, binele. Cum se explică faptul că omul, fie el și necredincios, caută mereu binele? Cum se explică faptul că, deși necredincioși, unii mor pentru crezurile lor morale, mor pentru bine. Iar răspunsul se impune singur: doar ceva universal, doar ceva absolut poate angaja la modul absolut, adică cu prețul vieții. Demnitatea umană, care se vede în acest sacrificiu pentru un bine, își are sursa în faptul că omul este deschis către ceva mai mult decât el. El tinde mereu să își depășească limitele, aspirând spre un absolut, pe care îl percepe ca pe un bine. Binele, deci, transcende culturile, transcende îndoctrinările, și se arată mereu, strălucește mereu, indiferent cât de gros e jegul moral.

Totuși, ne întrebăm, dacă chiar și atunci când nu vrea să știe, omul știe totuși să distingă între bine și rău, de ce nu este capabil să facă binele? Răspunsul l-am dat: lipsește Isus Hristos din ecuație. Și-atunci, urmează o altă întrebare: cum ne ajută Hristos să facem binele?

În clipa în care am găsit adevărul pe cruce, am simțit iertarea lui Dumnezeu și am putut să strig Tată, deodată cu cel care mi L-a arătat pe Tatăl. În acest cuvânt, care a ieșit aproape involuntar din gura mea, răsună ecoul tuturor celor care s-au simțit, la un moment dat, iertați, și care au murit pentru a renaște ca fii ai unui nou Tată. Acest cuvânt, Tată, umple dintr-o dată conținutul conceptului de Libertate, atât de fără sens într-o lume din care Dumnezeu a fost alungat. Tată înseamnă binele. Tată înseamnă puterea de a face binele. Tată este tatăl care își arată dragostea față de fiul risipitor, dar este și tatăl care își învață fiul mai mare legea. Libertatea este de căutat în acești doi fii, luați împreună, dar conținutul eliberării este dat de tatăl lor.

Dacă până la acest moment, am pus mai presus de orice voința mea, de-acum înainte, vreau ceea ce vrea Dumnezeu. De aceea, Scriptura, sau locul în care găsesc voința lui Dumnezeu, devine centrul preocupărilor mele. Acolo găsesc Legea lui Dumnezeu, singurul filtru prin intermediul căruia pot privi un context și pot extrage binele pentru a-l delimita de rău. Astfel, cum spune Pavel, caut voia cea bună a Celui pe care îl numesc Tată și, în consecință, îmi dau trupul, pe care El l-a răscumpărat, ca jertfă vie, împlinind binele. ??Întâmplător vorbește Pavel, în contextul acestor îndemnuri, despre o rațiune înnoită? Nicidecum. Gândirea mea, trecută prin har, despre care am vorbit data trecută, această gândire înnoită mă ajută să privesc realitatea cu alți ochi, să văd în cei din jur potențiale roade ale Evangheliei. Am primit iertarea, iar acum o arăt și celorlalți. Am primit dragostea, iar acum o arăt și celorlalți. Cum? Gândindu-i așa cum îi gândește Dumnezeu. Prin urmare, această înnoire a minții mă face să caut, în adevărul lui Dumnezeu, ceea ce vrea Dumnezeu. Această înnoire a minții mele, realizată prin găsirea adevărului și prin primirea iertării, mă face să vreau ceea ce vrea Dumnezeu și, vrând acest lucru, să îl las pe El să lucreze în mine. Abia așa pot face ceea ce El îmi cere. Până acum, pentru mine Dumnezeu a fost un cuvânt abstract, o instanță metafizică, un judecător distant, pe care îl simțeam mereu amenințător. De-acum, el e Tata. Atunci când vrei ceea ce Tatăl tău vrea, nu faci lucrul acesta din teamă, ci îl faci pentru că îți iubești Tatăl. Noua mea libertate trebuie înțeleasă, deci, pornind de la această relație pe care o am cu Tatăl.

Vedeți, oamenii ne privesc cu invidie fiindcă ei, deși vor să facă binele, nu pot să-l facă. În neputința lor, oamenii vor muta limita care desparte binele de rău, o vor împinge pe teritoriile răului, ca să poată să facă ceea ce vor să facă. Dacă homosexualitatea este un rău, și dacă oamenii sunt atât de neputincioși în fața ei, nu e mai simplu ca limitele binelui să fie mutate în așa fel încât să o cuprindă și pe ea? Nu i-ar face asta liberi pe homosexuali? Dacă să furi e un rău, și dacă e atât de greu să te abții, nu mai bine muți limitele binelui astfel încât să cuprinzi între ele și furtul? Nu e mai ușor să schimbi codul penal decât să-l respecți? Una dintre replicile care vin din partea homosexualilor este că, fiind bolnavi, sunt lipsiți de putere. Dar, îmi zicea un prieten, noi nu suntem oare bolnavi din pricina păcatului? Și, dacă suntem așa, trebuie să mutăm limitele binelui astfel încât să facem din păcatele noastre ceva acceptabil?

Asta este uriașa diferență dintre noi, cei din biserică, și ei, cei din lume. Noi putem ceea ce ei nu pot, fiindcă noi avem relația cu Tatăl, prin Isus Hristos, fratele nostru mai mare. Noi, între noi, în această comunitate, avem o relație înțeleasă ca fraternitate. Oamenii, între ei, în lume, au o relație înțeleasă ca alteritate. Noi suntem frați răscumpărați de fratele nostru mai mare, fiindcă aparținem unui Tată, ei sunt independenți, alterități, vrășmași, pentru că nu aparțin decât lumii sau stăpânitorului lumii, adică celui care desparte. În concepția lor, ei sunt cei liberi. Pentru că pot alege și răul, nu doar binele. În concepția noastră, noi suntem cei liberi. Pentru că putem alege, întotdeauna, binele.

Îmi amintesc că, în timpul catehezei care preceda botezul, pastorul de atunci ne-a dat niște foi în care, pe un rând, trebuia să scriem care a fost păcatul de care ne-a eliberat Hristos. Cu mâna tremurând, am scris un păcat. Unul singur. Nefiind sută la sută convins că am scăpat cu-adevărat de el. Iar apoi, dacă bine îmi amintesc, mai jos, pe un alt rând, trebuia să scrii păcatele de care voiai să scapi. Nu îmi amintesc ce am scris acolo, dar știu că am scris destul de multe lucruri. Însă nu o să uit niciodată vocea blândă și liniștitoare a pastorului, care ne-a asigurat că… vom scăpa și de acelea. Da. Vom scăpa de toate. Era foarte sigur. Mi-e ciudă că nu mi-a spus atunci și cum. Aveam mare nevoie.

Primele două sau trei luni după botez au fost realmente minunate. Citeam și studiam Scriptura zilnic, ore în șir. Credeam că fusesem eliberat de sub tirania păcatului, însă nu a fost așa. Căci după aceste două sau trei luni, am căzut. Oportunitatea căderii s-a arătat spontan, și am mușcat momeala aproape involuntar. Lumescul din mine nu fusese șters complet. Mi-a fost greu atunci, vă spun, foarte greu. Soția mea a fost destul de dezamăgită. Au trecut alte câteva săptămâni, apoi iar am căzut. Nu renunțasem complet la un anumit anturaj, iar faptul acesta mă punea în pericol. Apoi, după o scurtă perioadă, iar am căzut, fără anturaj. La grupul de casă nu mărturiseam nimic. Mi-era rușine. Apoi, am început să-mi fac un obicei din a cădea. De păcatul meu se legau de-acum și alte păcate. După circa un an, deși fizic arătam mult mai bine, simțeam că nu evoluasem deloc, că păcatul era în viața mea întocmai ca înainte, că eram cel mai mare ticălos, cel mai mare ipocrit, și că nu aveam nici o șansă. Un al doilea an s-a scurs repede, cu aceleași obiceiuri. În perioada respectivă, am decis să fac niște schimbări, și m-am bucurat de apropierea unor frați din biserică. Am organizat un grup, iar în cadrul acestui grup, am început să-mi mărturisesc păcatul principal și păcatele care se legaseră de el. Le-am spus fraților mei că sunt disperat. Era oare posibil să nu fiu eliberat niciodată? Cuvintele de demult, ale pastorului care ne-a ajutat să completăm hârtiile în timpul catehezei, încurajarea aceea, că Dumnezeu ne va elibera de orice păcat, și că asta este o certitudine, încurajarea aceea se pierdea în negura memoriei și devenise, de-acum, o utopie. Unul dintre frați a încercat să mă consoleze, zicându-mi că poate lupta asta mă va salva de legalism. Cred că atunci a fost un moment în care, în mintea mea, s-a aprins o luminiță.

Dumnezeul meu nu este un Moș Crăciun, care știe când fac binele și când fac răul, și care stă mereu la pândă ca să mă prindă și să mă mustre. Într-un fel, Biserica mi l-a prezentat așa. Nu mă refer la această biserică, mă refer la mesajul general care vine din partea tuturor bisericilor. De multe ori, în acest mesaj, noțiunea de ascultare are un rol primordial în procesul de dobândire a mântuirii. Dacă nu voi asculta, nu voi avea parte de moștenirea promisă, nu voi avea parte de domnia prin Hristos în această lume, nu voi avea parte de nimic din ceea ce mi-a promis Dumnezeu. Ceea ce mi se spune este că trebuie să ascult de Legea lui Dumnezeu. Doar așa voi dobândi mântuirea. Sunt de acord cu asta. Legea lui Dumnezeu este norma, da. Problema e că duhul meu este plin de râvnă, dar trupul meu este neputincios. Sunt închis în neascultare, căci în păcat m-a zămislit mama mea.

Legea este extrem de importantă, căci ea a avut rolul de a mă conduce la Hristos, și rămâne, în Hristos, reperul meu moral, idealul de atins. Dar moralitatea lui Dumnezeu, moralitatea verticală, idealul, ne-o spune Isus în predica de pe munte, este inaccesibil omului. De aceea, putem afirma fără nici o îndoială, că omul moral, indiferent cât este el de moral, fără Hristos nu va atinge niciodată standardul moral al lui Dumnezeu, singurul care face posibilă mântuirea.

Suntem într-un continuu proces de sfințire, și nu vom fi precum Hristos decât după ce vom fi închis ochii pentru lumea aceasta. Și totuși, prin Duhul Sfânt, noi ne apropiem tot mai mult de moralitatea lui Dumnezeu, dar nu prin propriile forțe, și asta este cheia problemei, ci prin puterea lui Dumnezeu, care vine tocmai din slăbiciunea lui, din faptul că această putere ni s-a făcut accesibilă prin crucea lui Hristos și se manifestă prin lucrarea Duhului Sfânt. Așadar, primim această putere fiindcă avem o relație cu Dumnezeu, iar intensitatea acestei relații se vede sau se simte în dragostea pe care i-o purtăm, căci despre dragostea Lui, știm deja că este desăvârșită. Pot totul în Hristos, care mă întărește. De ce? Fiindcă, în primul rând, îl ascult? Nu, fiindcă, în primul rând, îl iubesc. Și, iubindu-L, îl ascult.

Prin crucea lui Hristos, care s-a jertfit, am fost împăcat cu Dumnezeu, ceea ce înseamnă că mânia Lui, atunci când va vedea sângele pe ușorii ușii mele, mă va ocoli. Prin crucea lui Hristos, care a purtat păcatul meu, substituindu-mă în moarte și plătind pedeapsa penală, am fost îndreptățit de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că împăcarea mea implică un câștig, cu mult mai de preț decât orice pierdere lumească. Prin crucea lui Hristos am fost răscumpărat de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că starea mea păcătoasă a implicat un preț teribil, iar, din acest moment, eu nu îmi mai aparțin, nici în duh, nici în trup. Aceste adevăruri, la care face referire Pavel în textul din 1 Corinteni, conturează o moralitate în care, deși norma rămâne Legea, nu Teama de pedeapsă este motorul sau motivația, și nu ascultarea este metoda. Această înlănțuire cauzală este specifică unei mentalități de rob, și ea duce la ipocrizie și legalism. Conștientizarea neprețuitului preț care a fost plătit pentru mine este motorul, adică motivația, dragostea pe care o arăt, vrând să fac binele, și cerând puterea de a-l face, este metoda, iar ascultarea este consecința. Iată, această înlănțuire cauzală este definitorie pentru o mentalitate de fiu, și ea duce, întotdeauna, la sfințire. „Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită.” (1 Ioan 2:5). Mentalitatea de fiu este specifică celor care înțeleg că harul lui Dumnezeu este cauza fundamentală a răscumpărării, credința fiind cauza instrumentală a ei, iar faptele, rezultatul credinței. Această mentalitate de fiu de Dumnezeu este de găsit la oamenii lui Dumnezeu în toată Scriptura, din Genesa până în Apocalipsa, nu doar în Noul Testament.

În loc să mă trezesc dimineața și să-mi propun să nu mai fac răul, de teamă că Dumnezeu mă va mustra sau mă va pedepsi, am început să-i cer lui Dumnezeu să mă învețe să îl iubesc mai mult și să îmi dea puterea să fac binele. În loc să mă trezesc dimineața și să mă simt ca un rob, m-am trezit dimineața și mi-am propus să înțeleg ce înseamnă faptul că am fost înfiat și că sunt un copil de Dumnezeu. „Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere care ne face să strigăm: „Ava!, adică: Tată!” Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” În loc să îmi fac tot felul de strategii prin care să mă feresc de păcat, am deschis Biblia și am început să citesc în ea nu un îndrumar legalist, ci o minunată scrisoare de dragoste care îmi era direct adresată. Când, în Cuvântul său, Dumnezeu îmi cere să fug de curvie, dacă am o mentalitate de rob, voi face lucrul acesta simțind totul ca pe o datorie, iar cu proxima ocazie, voi încerca marea cu degetul, dar dacă am o mentalitate de fiu, voi fugi, de dragul Tatălui meu, dar și bucuros de sfatul primit. În loc să mă tot chinui să aleg binele în detrimentul răului, l-am ales, dintr-o dată pe Hristos, am ales să cunosc mai mult profunzimea lucrării Lui, să devin mai conștient de dragostea ascunsă în gestul lui mântuitor. Patrick Nullens, pe care vă invit să-l citiți, atrage și el atenția că, citez, „Legea nu este o chestiune ce ține de o ascultare de fațadă, întrucât ea pretinde o dragoste pentru Dumnezeu izvorâtă din străfundurile ființei. Dumnezeu nu vrea ca noi să ne facem doar datoria, el ne vrea cu totul, neîmpărțiți, pentru Sine.” Or, eu voiam doar să-mi fac datoria. Și alesesem să fac asta cu propria-mi neputință. Observați, atunci când căutăm să-l iubim pe Hristos, în primul rând, facem mai mult decât a respecta Legea. Alegem să ne dedicăm lui cu totul. Îl alegem pe El, în detrimentul întregii lumi, nu doar în detrimentul răului. Eu cred că asta schimbă complet raportul pe care îl avem cu lumea. În ceea ce mă privește, acesta a fost adevăratul început al eliberării mele. Toate reziduurile vicioase s-au dezlipit de pe mine. Mi-am dat seama atunci că am trăit în ipocrizie mult timp din pricina faptului că nu eram, cu totul, conștient de lărgimea, lățimea, înălțimea și adâncimea adevărului lui Dumnezeu. Am trăit întemnițat fiindcă, în loc să-l aleg pe Hristos, deși mă întâlnisem deja cu El, am ales, mereu și mereu, neputința mea.

Primul simptom al eliberării mele, după acele zile, în care am lepădat hainele robului și am acceptat hainele și inelul fiului, a fost lepădarea de mine însumi. Prin asta înțeleg o libertate negativă, o eliberare de ceva care mă ținea legat. Această lepădare, așa cum spune Stott, nu trebuie înțeleasă ca renunțarea la ciocolată, cafea, țigări, alcool sau lucruri de felul acesta, ci ca renunțare la dreptul meu de a-mi alege calea. Așadar, mi-am recunoscut neputința, și, simultan, am crezut că Dumnezeu va face ceea ce mi-a promis, va fi cu mine și îmi va da putere, prin Duhul Său. Cu alte cuvinte, am simțit că procesul eliberării mele era o certitudine. Cei care vin între noi au nevoie de o astfel de certitudine. Când, în loc să avem grijă de ei și să îi susținem în lupta lor, îi admonestăm sau îi judecăm, noi înșine suntem necredincioși, căci nu mai credem ce a spus Isus: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi.” Mie unul mi s-a sugerat că, poate, nu am fost născut din nou.

Al doilea simptom al eliberării mele a fost recunoașterea propriei mele valori și afirmarea ei. Prin asta înțeleg o libertate pozitivă, adică o eliberare interpretată ca afirmare a ceea ce e bun în mine. Nu prin activism, căci activismul presupune din nou o îndreptățire prin propriile forțe. NU. Abandonându-mă în mâinile lui Dumnezeu, am recunoscut cu-adevărat că valoarea mea este validată de El și numai de El, că, adică, tot ceea ce vreau și pot să fac are legătură cu voința și puterea Lui. Astfel, am început să mă rup de ceea ce voia lumea de la mine și am început să pășesc într-o nouă realitate, despre care voi vorbi data viitoare. O realitate pe care o înțeleg ca Împărăție a lui Dumnezeu. O realitate în care, după ce m-am eliberat de ceea ce este decăzut în mine, am început să afirm ceea ce este creat în mine. O realitate în care mă dezvolt tocmai datorită eliberării mele, dar nu în autonomie, ci în teonomie, nu în autocrație sau în democrație, ci într-o teocrație.

„Creștinii, scrie John Stott, nu se mai pot privi pe ei înșiși ca fiind numai niște ființe create și căzute, ci ca niște ființe create, căzute și răscumpărate”. Acest nou termen, răscumpărat, ar trebui să ne aducă aminte că suntem copii ai lui Dumnezeu, ucenici ai lui Hristos, temple ale Duhului Sfânt. Iată, în această afirmare a noii valori, pe care am primit-o prin răscumpărare, înțeleg libertatea ca fond al unui proces de evoluție sau de dezvoltare proprie. Dar, dacă pentru lume, baza acestei libertăți este egoul, iar ținta este acoperirea unei cât mai largi palete de plăceri, așa cum se întâmpla în Corint, pentru mine, ca ființă răscumpărată, baza este Hristos, și El răstignit, iar ținta este sculptarea mea întru chipul și asemănarea Lui. Adică Imitatio Cristi.

Experiența eliberării a fost și pentru mine, ca și pentru Corinteni, deosebit de greoaie. Ea a durat ani de zile și continuă și astăzi. Căci Dumnezeu mă învață și astăzi lucruri noi despre adevărul Lui, și, în consecință, lepăd noi și noi haine din ființa mea decăzută, spre a îmbrăca, sau spre a afirma, în compensație, opusul lor, adică hainele din ființa mea creată. Omul meu exterior dispare, bucățică cu bucățică, lăsând loc omului interior. Astfel se întâmplă eliberarea mea. Prin faptul că pot să fac tot mai mult ceea ce Dumnezeu sculptează în mine, prin faptul că arăt tot mai mult precum Domnul meu, Isus Hristos.

Una dintre ultimele robii avea legătură cu faptul că nu îmi plăteam taxele și nu voiam să las din mână această greșit înțeleasă libertatea de a păstra lucruri pe care trebuia să le dau statului. Am rezolvat și această problemă, nu pentru că am vrut să mă eliberez de ea, să mă pun la adăpost de amenințările dregătorilor, ci pentru că am învățat să-l iubesc, un pic mai mult, pe Dumnezeu. Cum poți să vorbești despre libertate în Hristos când tu nu vrei să împlinești nici măcar binele elementar, pentru care până și lumea, atât de înstrăinată de Dumnezeu, te condamnă?

Uneori, sunt întrebat cum stau cu alcoolul. Întrebarea mi se pare ciudată. Fiindcă îmi pare că nu am avut niciodată probleme cu alcoolul. Sunt conștient că aș putea să cad oricând. Dar, știți, când mă trezesc, eu nu îmi propun să renunț la alcool. Nu îmi propun decât să avansez tot mai mult în cunoașterea lui Dumnezeu. Fiindcă acum știu, vorba lui Beniamin Fărăgău, că o mare iubire vine dintr-o mare cunoaștere. Iar libertatea este cu atât mai mare cu cât iubirea este mai mare.

Nu am să uit niciodată comparația pe care o face Juan Carlos Ortiz între vechiul și noul legământ. Imaginați-vă că o mamă își trimite fiica să-și curețe camera. Aceasta are două variante: fie se conformează, fie refuză. Fie alege să facă binele, fie alege să facă răul. Este liberă întrucât are aceste opțiuni. Dacă nu va face curat, va trebui să suporte consecințele. Prin urmare, ea este cu-adevărat liberă atunci când își va face curat în cameră, adică atunci când alege binele. Acesta este vechiul legământ, care ține de slovă, de litera legii, de umbră. Când însă fiica află că îi vine în vizită iubitul, ea își va face ordine în cameră fără a mai fi împinsă de la spate, căci legea, observați, este acolo, în inima ei. Ea este activată imediat de dragostea pentru iubitul ei. Acesta este noul legământ, care are de a face cu schimbarea inimii, cu realitatea. În aceasta constă teonomia despre care vorbeam la început, dependența noastră de Dumnezeu, înțeleasă ca libertate.

Așadar, într-adevăr, atunci când pornești în căutarea lui Dumnezeu, o faci pășind pe poteca ce duce la adevăr. Iar această potecă este bine delimitată de Legea lui Dumnezeu, cea care îți arată ce este bine pentru cel care este binele. Adevărul îți va deschide ochii spre a vedea uriașul preț care a fost plătit pentru neprihănirea ta. Iar iertarea te va face să simți că tu, la rândul tău, trebuie să plătești un preț asemănător. Acest preț constituie motivația care te face să te apropii tot mai mult de cel care s-a dat de bunăvoie pentru tine. Iertarea, harul minunat care te-a ajutat să devii o ființă nouă, te îndeamnă să-l cunoști pe Isus Hristos, să vrei să înțelegi ce are El să-ți spună, să cauți să afli ce așteaptă El de la tine.

De aceea, când este vorba de bine și rău, într-o lume în care binele și răul de multe ori se întrepătrund, sfatul meu este să îl alegeți pe Hristos. Cu Hristos veți găsi binele cu certitudine, și veți avea certitudinea împlinirii lui. Căutați să înțelegeți tot mai mult adevărul lui Dumnezeu. Căci libertatea în Hristos nu înseamnă existența unor opțiuni, ci înseamnă o viață în care Hristos trăiește în voi. Iar când văd cum a înțeles Hristos să-și trăiască viața, nu pot să ignor faptul că în centrul ei se află crucea. Crucea aceea fără de care eu nu aș fi putut fi niciodată liber cu-adevărat, fără de care nu aș fi putut niciodată să strig tată, sărind în brațele tatălui meu, care mă aștepta încă din clipa în care îl părăsisem. Din cauza acestei cruci poate că noi, creștinii, simțim eliberarea mai ales în prigoană, mai ales în ocară, mai ales în suferință. Și știți de ce? Pentru că atunci, nu mai avem altă opțiune decât să privim spre cer. Pentru lume, a fi liber este un proces în care punctul de plecare este egoul, iar punctul de sosire este plăcerea. Pentru noi, punctul de plecare este adevărul lui Dumnezeu, conștientizarea neprețuitului preț pentru noi, crucea, iar punctul de sosire este chipul Fiului lui Dumnezeu. Iată de ce libertatea în Hristos nu privește întemnițarea trupului nostru, nu privește în mod direct tensiunea între cunoașterea binelui și facerea lui, ci privește participarea noastră plenară la viața, suferința și moartea lui Hristos, în nădejdea învierii.

Aș vrea să vă las cu un alt cântec scris și compus de Nicolae Moldoveanu. Cred că știți istoria care stă în spatele lui. Nicolae Moldoveanu a primit o pedeapsă grea pentru crima deosebită de a compune psalmi şi de a face propagandă prin ei. Când a primit condamnarea, a fost exact de ziua lui: 3 februarie 1959.

Într-o zi foarte geroasă, după ce s-a întors de la obișnuita plimbare, înghețat de frig, Nicolae Moldoveanu a privit printre zăbrele și a spus: – Doamne, în cerul acesta senin se întâlneşte privirea mea cu privirea familiei mele. Liberi nu ne fac opțiunile, aflate în dreapta sau în stânga, în față sau în spate. Liberi suntem atunci când privim în sus, spre cer, în nădejdea întâlnirii celui pentru care o viață cu noi a meritat o moarte pentru noi. De aceea, poate că mai liberi decât oriunde suntem în temnița lui Nicolae Moldoveanu, unde nu mai există alegeri, unde există doar cerul senin, văzut printre zăbrele.17409681_835905949881068_982561773_n

În fiecare dimineață, atunci când îmi deschid ochii, realizez, surprins, că sunt un copil de Dumnezeu. Și primul lucru pe care îl șoptesc este un bună dimineața adresat Tatălui meu. Înainte, cu mulți ani în urmă, aveam un telefon Nokia, pe care îl porneam imediat după ce îmi deschideam ochii. Pe ecranul lui apăreau acele două mâini care imită mișcarea mâinilor din pictura lui Michelangelo. Mâna lui Dumnezeu și mâna lui Adam, apropiindu-se una de alta. Aș fi dat orice să mă ia Dumnezeu de mână, în perioada aceea. Trăiam niște zile teribil de agitate. În capul meu, cineva îngrămădise mii și mii de gânduri, toate alimentând dorința mea cea mai mare, aceea de a acumula, de a agonisi. Mă conectam la lume pentru a cumpăra lumea. Renunțasem de câțiva ani la literatură, la cărți, la familie, și trăiam în vertijul unor mici afaceri care-mi aduceau un profit – să-l numim – decent. Încă de dimineața, de cum intram în mașină, porneam cd-playerul și îmi bombardam mintea adormită cu tot felul de sunete metalice și violente, ițite dintr-un sistem audio puternic. Preluam câțiva oameni care lucrau pentru mine dintr-un loc și îi duceam într-un alt loc, pentru ca, apoi, de la o anumită oră încolo, să mă ocup de micile afaceri cu intermedieri imobiliare. Telefonul îmi suna aproape tot timpul, corpul meu vibra, se cabra, se fugărea; mă puteai vedea, puteai vorbi cu mine, dar simțeai că ceva nu este în regulă. Nu eram eu. Trupul meu era condus de o minte ce slujea poftelor, dorințelor, banului. Dar aș spune, fără să greșesc prea mult, că am fost un caz fericit. Fiindcă am făcut ceva ce, dincolo de câștig, a implicat oareșce pasiuni. E-adevărat, orientate greșit, spre agonisire sau ghiftuire. Dar măcar erau niște pasiuni întrucât agonisirea mă privea exclusiv pe mine. Când însă lucrezi pentru altcineva, când devii un automat pentru altcineva, când ești nevoit să nu mai gândești nimic, pentru că trebuie să produci pentru altcineva, atunci ești privat până și de acea minimă emoție care îți aduce aminte că ești un om, nu un robot.

Împărăția lumii este, în aceste zile, o împărăție a abundenței cantitative, materiale și ideatice. O împărăție a consumului, de informație și materie. În fața enormității cantitative, omul se simte copleşit, neputincios, insignifiant. Din chiar clipa în care se trezeşte, informația, fie că rulează pe smartphone, fie că se aude în difuzoarele LCD-ului cu diagonala de cel puţin 1 metru, fie că e armonizată pe notele muzicale ce se preling din sistemul audio al automobilului, fie că este accesată, preluată, analizată în timpul orelor de serviciu, fie că e procesată în supermarketul în care, din cinci în cinci minute, o domnişoară promovează cele mai mici preţuri, fie că e înghiţită sau asumată acasă, în familie, venind dinspre partenerul care, copleşit la rândul lui, basculează tot ce a acumulat de-a lungul zilei, informaţia este, o spun cu toată convingerea, din ce în ce mai agresivă. De cum deschide ochii spre o nouă zi, individul se scindează permanent, între propria sa igienă şi informaţia care picură din afară prin intermediul ultimelor descoperiri tehnologice, între atenţia distributivă de la volan şi muzica ce, aparent, îl relaxează, între ceea ce îi dictează compania şi ceea ce crede el că i-ar putea fi acesteia profitabil, între necesarul de acasă şi promoţia pe care domnişoara de la supermarket o distribuie constant, între oboseala proprie şi oboseala partenerului. O scindare continuă care îl pulverizează.

Înainte, individul îşi putea impune rezolvarea unei singure probleme, o dată. Azi, societatea îi impune omului rezolvarea a sute de probleme deodată. Toate sunt urgente. Iremediabil, omul, din centrat (pe o problemă) a devenit descentrat (pulverizat în nenumărate probleme). Ipostaza omului postmodern este ipostaza echilibristului profesionist, iar cadrul lui de manifestare este asemănătoare arenei circului. Presiunea la care este supus este multiplă. În primul rând, el nu are voie să cadă. În al doilea rând, el trebuie să satisfacă aşteptările publicului. Astfel, pe de o parte, se concentrează la coordonarea perfectă a propriului trup. În timp ce, pe de altă parte, aşteptările publicului trebuie, la rândul lor, satisfăcute. Perfecţiunea coordonării propriului trup are valoare doar fiindcă este ADMIRATĂ de către ceilalţi. Acest simplu act, pus pe seama divertismentului, funcţionează, de fapt, după principiul transmiterii unei informaţii. Întrucât, în fond, echilibristul transmite informaţia perfecţiunii coordonării propriului trup celorlalţi, obiectivul este un feed-back care să o valideze. Este acel like de pe facebook, atât de căutat, de dorit, singurul care dă sens lumii virtuale.

Ceea ce predomină astăzi în lume este această expunere întru spectacol. Lumea expune ceea ce are. În timp ce noi, care nu mai aparținem lumii, arătăm ceea ce suntem. Chipul pe care îl prezentăm lumii poate fi chipul lumii, adică ceea ce avem, sau chipul lui Hristos, adică ceea ce suntem în și prin Hristos. Împărăției lumii îi corespunde regimul verbului a avea. Împărăției lui Dumnezeu îi corespunde regimul verbului a fi. Orice împărăție funcționează prin intermediul comunicării, căci orice împărăție este o rețea de relații, nu de oameni care trăiesc izolați de lume sau unii de alții, indiferent cât de studioși sau de evlavioși ar fi ei. Împărăția lui Dumnezeu este poporul lui Dumnezeu care trăiește în locul desemnat de Dumnezeu, sub domnia lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu este o comunitate, și această comunitate este sfera ei de manifestare. O comunitate în care locul central îl ocupă Evanghelia lui Dumnezeu și transmiterea ei prin comunicare, și despre asta vom vorbi astăzi. O comunitate în care este comemorat harul, și despre asta vom vorbi luna viitoare, în care este exersat sacrificiul, și despre asta vom vorbi în luna mai, și în care se conlucrează la înaintarea lucrului lui Dumnezeu, și despre asta vom vorbi în iunie. Rostul nostru este să ducem Evanghelia până la marginile pământului, lărgind cât mai mult granițele Împărăției lui Dumnezeu. În împărăția lumii guvernează evanghelia lumii: ferice de cei avuți, de cei care se distrează, de cei care râd batjocoritor, de cei sătui, dar flămânzi de răutate, care nu au milă, care au o inimă plină de pofte, de cei bătăioși, care nu sunt ocărâți, ci lăudați pe nedrept fiindcă poartă chipul acestei lumi, căci a lor este Împărăția pământului. În Împărăția lui Dumnezeu guvernează Cuvântul lui Dumnezeu, în miezul căruia se află Evanghelia lui Dumnezeu care Îl privește pe Isus Hristos. De altfel, El Însuși, Isus Hristos, ne-a spus cum se trăiește în Împărăția Lui: ferice de cei săraci în duh, de cei ce plâng, de cei blânzi, flămânzi și însetați după neprihănire, milostivi, cu inima curată, împăciuitori, care sunt ocărâți și prigoniți pe nedrept fiindcă poartă chipul lui Hristos, căci a lor este Împărăția cerurilor. Chipul nostru se arată, se comunică, celorlalți, prin felul nostru de trăire, dând viață, dând putere uneia dintre aceste două evanghelii. Cum se arată chipul lui Hristos într-o realitate în care predomină chipul lumii? Cum se arată chipul lui Hristos în lume? Iată întrebarea la care vom încerca să răspundem astăzi.

Data trecută, am abordat libertatea, înțeleasă ca eliberare de sub jugul lumii sau de sub jugul dependențelor. Am vorbit atunci, dacă vă amintiți, despre rațiunea suficientă a libertății. Cu alte cuvinte, ne-am întrebat ce este necesar și suficient pentru a fi liberi? Premisa libertății constă în a cunoaște binele și a-l putea distinge de rău. Confruntându-se cu propria neputință, lumea a mutat și încă mută granițele binelui astfel încât să cuprindă și răul căruia nu îi poate face față. Dacă vrea să fie liber să fure, omul mută granița binelui astfel încât să cuprindă și furtul. Spuneam atunci că pentru lume, baza eticii este un bine pe care omul însuși îl hotărăște. În timp ce, pentru noi, baza eticii este Legea lui Dumnezeu. Noi știm ce este binele fiindcă Legea lui Dumnezeu este cea care îl distinge de rău. De aceea, noi, creștinii, copiii lui Dumnezeu, dăm importanță principiilor. Pe când lumea, dă importanță efectelor. Legile lumii se schimbă în funcție de efectele pe care le au. În partea a doua, am arătat că, dacă premisa libertății este cunoașterea binelui, posibilitatea libertății, adică rațiunea ei suficientă, este dată de puterea de a face întotdeauna binele. Ești liber, cu-adevărat, atunci când, știind ce este binele, poți să îl și faci. Această putere ne este dată în Hristos, prin Duhul Sfânt. După ce suntem găsiți de adevăr, după ce primim iertarea, strigăm Tată, deodată cu Cel care ni L-a făcut cunoscut pe Tatăl. Cuvântul acesta, Tată, conține substanța libertății. Dumnezeu este binele și puterea de a face binele, de care ne-am rupt la cădere. Când suntem eliberați, suntem, deodată, fiul risipitor, care a fost iertat, și fratele mai mare, care a ascultat. Dar conținutul libertății noastre ne este dat de Tata, cel care a dat Legea și care, în consecință, este singurul în drept să ierte călcarea ei. Am atras atunci atenția că Legea lui Dumnezeu, cea care ne duce la Hristos, rămâne idealul de atins pentru noi, și că, dacă e să fim realiști, vom atinge acest ideal doar atunci când Hristos ne va primi în odihna sa, dincolo de această realitate. Și totuși, pe măsură ce rămânem în Cuvântul său, Hristos ne sfințește. Cum? Ei bine, cioplește în noi tot mai mult chipul său. Am fost și suntem eliberați de starea noastră decăzută. În același timp, rămânând în Cuvântul său, preocupându-ne de voia cea bună a Tatălui nostru, zi și noapte, creștem în sfințenie, iar chipul lui Dumnezeu își face tot mai mult loc în noi.

Acest chip, pe care l-am pierdut la cădere, este ținta noastră. Dacă libertatea în lume are la bază egoul omului, și urmărește să atingă o paletă cât mai largă de plăceri, toate fragile și temporare, libertatea în Hristos are la bază harul lui Dumnezeu, Isus Hristos Însuși și lucrarea sa, și urmărește cioplirea chipului lui Dumnezeu în noi, un chip care va rămâne veșnic. Lucrul acesta nu poate avea loc prin puterea noastră. Ci prin puterea lui Dumnezeu, și anume, prin puterea Duhului Său. Cum înțelegem să purtăm acest chip într-o lume în care tehnologia schimbă mințile și sculptează în oameni relativismul, și-n care singura posibilitate de supraviețuire pare a fi capacitatea omului de a se adapta cerințelor sociale schizoide, purtând măștile bonomiei și a toleranței pacificatoare?

Chipul lui Dumnezeu este ceva ce am avut și am pierdut. Chipul lui Dumnezeu era chiar identitatea noastră. Am fost creați să ne recunoaștem prin intermediul relației cu Cel care ne-a făcut asemenea Lui. În Eden, Adam purta chipul lui Dumnezeu. În el se manifesta Cuvântul lui Dumnezeu. Prin el se comunica creației și astfel el putea stăpâni creația. Creația, universul material, ascultă doar de Cuvântul lui Dumnezeu. Când Adam a ales să acționeze pe cont propriu, a devenit ca Dumnezeu, dar într-o manieră proprie. S-a făcut pe sine dumnezeu, spărgând chipul inițial, chipul lui Dumnezeu și ducându-și existența cu un nou chip, unul distrus, fărâmițat, lipit, fragil, pe care, ne spune cartea Genesa, l-a transmis mai departe. În timp, prin intermediul propriilor realizări culturale, omul va căuta să refacă acest chip, dar fără succes. Prin creativitatea noastră, noi încercăm să supunem universul material, așa cum reușeam înainte, când în noi se manifesta Cuvântul lui Dumnezeu. Elanul nostru creativ se explică prin această dorință a noastră, de a reabilita, în noi, un chip pe care l-am pierdut. Creativitatea noastră, o manifestare a personalității noastre, a gândurilor noastre, a cuvântului din noi, este lipiciul cu care încercăm să refacem, fără succes, chipul lui Dumnezeu, pe care l-am distrus. Dumnezeu, însă, nu și-a întors fața de la creatura sa, ci, trimițându-și fiul, a restabilit în om chipul Său. „Buna plăcere a lui Dumnezeu se odihnește numai peste chipul Său desăvârșit”, scrie Bonhoeffer. Isus Hristos este Dumnezeu întrupat, este Dumnezeu care ia chip de om, chip de rob, și care, prin viața sa, plină de har și de adevăr, reabilitează acest chip, redându-i strălucirea inițială, de chip de Dumnezeu. Isus Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu devenit trup. Noi, cei care ne numim creștini, cei care trăim în Hristos, suntem chemați să pășim pe urmele lui, să-l imităm, spre a ajunge la acest chip, un chip refăcut, veșnic. Răspunsul nostru la această chemare are loc încă din clipa în care am început să căutăm adevărul. Iar după ce l-am găsit, pășim pe urmele pașilor Lui în ceea ce numim procesul de ucenicie.  Eliberați de sub jugul lumii, luăm jugul lui Hristos. Eliberarea despre care am vorbit data trecută este doar prefața la ceea ce urmează, la o viață trăită în Hristos, prin Hristos și pentru Hristos.

Oprindu-ne la textul citit astăzi, la care aș adăuga, pentru continuitate, și capitolul nouă, aș observa două lucruri importante pentru ceea ce urmează să spun: Dumnezeu ne eliberează de lume, pentru a fi sfinți în lume. Noi rămânem în lume, dar nu mai aparținem lumii. Deși trăim printre cetățenii Împărăției lumii, noi nu mai comunicăm evanghelia lumii, ci evanghelia lui Dumnezeu. Dacă răspund la chemarea lui Dumnezeu atunci când sunt rob, trebuie să înțeleg că Împărăția în care m-am mutat nu mai are nici o legătură cu împărăția lumii. Dintr-o monarhie sau democrație sau știu eu ce altă formulă de conducere mi se aplică aici, pe pământ, eu mă mut într-o teocrație. Totuși, mutarea mea nu afectează statutul meu social. Fiindcă am fost lăsat în lume, ca să o răscumpăr. Chiar dacă am devenit un cetățean al cerului, rămân și un cetățean al pământului. Chiar dacă sunt liber în teocrație, rămân, prin trupul meu, prin statutul meu social, lumesc, și un cetățean al regimului democratic, monarhic sau dictatorial. Trăiesc într-o realitate unde sunt deja copil de Dumnezeu, adică în Împărăția lui Dumnezeu, sau în acea parte a împărăției care se intersectează cu realitatea terestră, dar încă nu am un statut definitiv de copil de Dumnezeu. Trăiesc în regimul lui a fi, dar încă mai depind de regimul lui a avea. Cum înțeleg acest paradox statutar? Ei bine, atunci când răspund la chemarea lui Hristos, arăt că nu mai aștept nimic de la această lume, și că toate așteptările mele sunt legate de Hristos și de Împărăția sa. Chiar dacă rămân cetățean în lume, sunt liber în Hristos. Sunt, în primul rând, un cetățean al cerului. Cum? Așa cum am spus data trecută, în Hristos știu ce este binele și prin Hristos am puterea să-l fac, întotdeauna, indiferent de context. Faptul că fac binele, mă face un cetățean al cerului și chipul lui Hristos se arată în mine. În ciuda prigonirilor, a ocărârilor, a blestemelor, care vin din pricina cetățeniei terestre, în omul liber în Hristos se arată tot mai mult chipul lui Dumnezeu. Ba încă se arată cu atât mai pronunțat cu cât prigonirea din partea lumii este mai puternică. Cetățenia mea terestră este doar scena pe care se arată, în toată splendoarea ei, cetățenia mea celestă. În felul acesta, omul liber în Hristos stă mărturie că lumea este pierdută și că în comunitatea de sfinți în care se află el, în Biserică, așadar, există o nouă creație. Vocația lui seculară se subordonează de-acum vocației lui creștine. El vrea răscumpărarea lumii. Aflându-se în lume și voind ceea ce vrea Hristos, creștinul își dă pe față, în tot ceea ce face, gândește, vorbește, înstrăinarea de lume. El violentează lumea, ca făcător al binelui, ca nou creat, se arată izbitor în opoziție cu ea, căci ea rămâne coruptă, rămâne împlinitoarea răului. Cu cât ucenicia lui cu Hristos este mai înaintată, cu atât mai violent se vede această înstrăinare de lume în ucenic. Creștinul se arată ca sfânt, adică pus deoparte. Înstrăinarea de lume trebuie, deci, să aibă loc în lume și să se arate, ostentativ, ca o cetate pe munte, ca o lumină în întuneric, ca un praf de sare pe rană. Viața monahală este inadecvată acestei chemări. În mănăstire nu poți fi lumină pentru cei din lume. Noi, creștinii, trăim în lume, suntem căsătoriți, avem copii, căței, case, plângem, râdem, ne bucurăm, cumpărăm lucruri, stăpânim peste unii sau alții. Dar, așa cum spune și Pavel, trebuie să luăm toate aceste lucruri de parcă ele nici nu ar exista. Căci nu suntem legați de nimic, decât de Hristos, al cărui chip își face, încet-încet, loc în noi. Nu l-am văzut noi pe Hristos? Și-atunci, nu-i așa că nu ne mai interesează nici măcar drepturile care ni se cuvin prin Lege? Când suntem ocărâți, noi binecuvântăm. Când suntem prigoniți, răbdăm. Când suntem vorbiți de rău, ne rugăm. Răspundem răului cu bine, și chipul lui Dumnezeu strălucește atunci pe fața noastră în întunericul lumii. Noi facem întotdeauna binele, pentru că suntem liberi, pentru că l-am văzut pe Hristos. Este modalitatea prin care dăm putere evangheliei. Împărăția lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere, în inimile noastre, care bat pentru evanghelie, care se consumă pentru evanghelie. Iată, așadar, cum comunicăm noi lumii ceea ce am primit, fără să cerem nimic în schimb. Căci suntem ucenicii lui Hristos și facem ceea ce a făcut El. Noi, comunitatea lui Hristos, comunicăm ceva prin ceea ce suntem, în timp ce oamenii din lume transmit ceva prin ceea ce au. Comunicarea chipului lui Hristos este, pentru noi, esențială. Comunicarea construiește realitatea. În funcție de ceea ce transmitem celorlalți, construim o realitate care ține de lume sau una care ține de Dumnezeu. Realitatea noastră are chipul nostru. Chipul lumii, care trece, sau chipul lui Dumnezeu, chipul Lui Isus Hristos, în care El își găsește plăcerea.

Promovând agresiv evanghelia lumii, Diavolul urmărește să risipească tot ceea ce culege Hristos cu ajutorul nostru, noi înșine, fiind, desigur, ținta lui preferată. Fiindcă trăim în lume, el face tot posibilul să ne subjuge mecanismelor lumii. Să ne desfacă unii de alții și pe noi de noi înșine, să ne facă să uităm cine suntem, să ne transforme în ființe mimetice, ușor de manipulat. Să ne strice chipul, așa cum a făcut cu primii oameni. Iată, pe scurt, cum se întâmplă lucrul acesta în vremurile din urmă.

În Evul mediu, când încă putem discuta despre societatea tradițională, o persoană era identică cu rolul ei în societate; era țăran, meșteșugar, cavaler și nu un individ cu această ocupație. Omul nu se concepea ca individ și nu concepea nici celelalte persoane ca indivizi. Identitatea lui era strâns legată de comunitate. Când capitalul se dezvoltă și când inițiativa economică individuală crește, structura socială se schimbă. În societatea medievală, fiecare meșter lucra în funcție de nevoile comunității sale. El avea ucenici și se dezvolta progresiv, de la ucenic la ucenic. Acumularea de capital era înceată, aproape imperceptibilă, și viza strictul necesar. Stabilitatea aceasta a meșteșugarilor se prăbușește în evul mediu târziu (sec XV). Acum rolul capitalului începe să crească și, odată cu el, apare și sentimentul de neliniște. Începe să se dezvolte conceptul de timp în sens modern. Sărbătorile religioase devin o problemă, căci timpul este dedicat productivității și, deci, acumulării de capital. Munca devine valoarea supremă, iar ideea eficacității, o virtute morală. Ești bun dacă ești eficient. Individul nu mai aparține unei comunități, ci este lăsat singur; totul depinde de propriul lui efort, nu de siguranța statutului său tradițional. În societatea tradițională, dacă un om să năștea în Cluj, șansele lui de a părăsi Clujul erau aproape nule. Descoperirea noilor teritorii face ca lumea să devină fără limite și, în același timp, amenințătoare. Prin pierderea locului său stabilit într-o lume închisă, omul pierde răspunsul la întrebarea privind sensul vieții sale. Astfel, apare îndoiala și sentimentul nimicniciei. Noua libertate a omului creează un puternic sentiment de nesiguranță, slăbiciune, îndoială, singurătate și angoasă. În Evul Mediu, capitalul era servitorul omului, fiindcă scopul era viața; în Evul Mediu a avea era mijlocul pentru a fi; în capitalism, capitalul devine scopul omului, deci stăpânul lui; în capitalism, a fi este mijlocul pentru a avea.

Relația omului cu ceilalți nu mai este ca înainte, o relație de ucenicie, ci este definită de relația sa cu produsele sau cu mărfurile sale. Oamenii încep să se folosească unii pe alții în vederea acumulării de capital. Deși și-a construit singur această lume capitalistă, omului îi devine din ce în ce mai străină. De aici sentimentul de alienare. Nu mai contează ce produce (cum conta înainte), contează să producă a.î. să acumuleze cât mai mult capital. Până și în relația cu sine, omul este un alienat. El nu vinde doar mărfuri, ci se vinde pe sine și se simte ca o marfă.

Ce se întâmplă? Ca să se vândă, omul începe să lucreze la finisarea și amplificarea propriei personalități. Astfel, încrederea în sine, sentimentul de sine, este doar un simptom a ceea ce cred alții despre o persoană. El nu mai este convins valoarea lui. Dacă este apreciat, este cineva; dacă nu este popular, este pur și simplu un nimeni. Trei lucruri încep să conteze pentru omul modern: proprietatea (capitalul); prestigiul (imaginea care vine de la ceilalți); puterea (controlul asupra celorlalți). Tot ceea ce se întâmplă azi în societate privește acumularea de capital. Pofta firii, pofta ochilor sunt motoarele acestei acumulări. Prestigiul urmează acestei agonisiri incontrolabile. Este combustibilul care alimentează pofta. Iar monopolul este fondul social pe care acest chip al lumii zâmbește galeș. Monopolul, iată arma cea mai de preț a stăpânitorului lumii acesteia. Cu cât monopolul e mai INTENS, cu atât ideea de prestigiu crește în importanță, iar motoarele poftelor cresc în putere. Monopolul este astăzi un apanaj al mass-media, al mijloacelor de comunicare.

În ceea ce privește felul în care monopolul prin mass media contribuie la valorizarea prestigiului, aș vrea să vă dau un exemplu. Un foarte interesant teoretician român, critic literar și poet, pe numele lui, Alexandru Mușina, considera că astăzi societate este controlată de un fel de star-sistem. Acest star-sistem, în concepția lui, reciclează Muzeul într-un Parc tematic. Ce vrea să însemne asta? Până la impunerea mass-media, omul avea un deosebit respect pentru trecutul său, pentru cultură, pentru valorile tradiționale. Cultura era reprezentată de muzeu, iar eroii erau marii oameni de cultură sau marii vizionari, de la Platon la Hegel, de la Buddha la Gandhi. Odată cu apariția mass-media, toate aceste valori sunt reciclate în așa numitul parc tematic. Ceea ce interesează astăzi nu mai este să lași ceva valoros în urmă, ci să fii un star. Totul este prezentificat. Obiectul de cultură are valoare numai dacă oferă o trăire anume în prezent. Acum și aici. Cartea devine interesantă dacă, convertită în film, are succes. Nici autorul cărții și nici cartea nu vor fi considerate valoroase, ci starurile din filmul care ecranizează cartea. Valoroși nu mai sunt Platon sau Hegel, Buddha sau Gandhi, ci un superman, un spiderman, sau actorul care l-a jucat pe Gandhi. Starurile devin centrul atenției. Ele sunt noii eroi și în jurul lor se organizează noile ritualuri, despre care vom vorbi data viitoare. Prestigiul lor este cel mai de dorit. Iar acest prestigiu implică abundența de capital. Încet-încet, locul actului de cultură a fost luat de spectacol. În traducere, spațiile noastre culturale, dincolo de muzeu, care rămâne totuși în umbră, sunt: show roomul, platoul de filmare, magazinul, mallul și halda de gunoi. Astfel, viața noastră se retrage în umbră, fiind înlocuită de spectacol. Adevărații protagoniști ai vieții sunt marii echilibriști, starurile. Gloria lor înseamnă, azi, vorba lui Andy Warhol, 5 minute la televizor. Gloria lor poate fi și gloria noastră, dacă reușim să ajungem acele 5 minute la televizor. Reclamele ne conving că, potențial, toți suntem staruri, fiindcă merită să cumpărăm ce-i mai bun și cât mai mult. Astfel, corpul nostru, cel care ne poate aduce acest prestigiu, devine obiectul central al actului de cultură. El poate fi starul, el poate fi eroul, pe el trebuie să-l cultivăm, de el trebuie să avem mare grijă. Când ne uităm în oglindă și când ne pregătim să ieșim în lume, o facem, de cele mai multe ori involuntar, gândindu-ne că, poate-poate, vom ajunge acele 5 minute la televizor. Căci pe facebook vom ajunge, cu siguranță. Corpul nostru există pentru ceilalți în măsura în care participă la un show, în măsura în care suscită admirație, în care primește un like de facebook. Am reușit să transformăm corpul nostru într-un obiect de consum, și visăm, încet-încet, la o eternitate fizică, corporală. „În locul eternității promise de religii, noi, bieți atei, ne mulțumim cu peternitatea, cu mica eternitate a ambalajului. Propriul corp e cel mai prețios ambalaj: ne reprezintă cel mai bine, ne conservă cel mai bine. E pet-ul suprem. Iar peternitatea ne e tot mai la îndemână. Trebuie să avem bani, cât mai mulți bani, ca să o cumpărăm.” L-am citat pe Mușina.

În ceea ce privește felul în care monopolul mass media contribuie la acumularea de capital, aș vrea să vă dau un alt exemplu. Înainte, în societatea tradițională, textul scris trebuia să construiască, prin argumente, adevărul, pe când acum, tehnologia face ca imaginile să convingă prin simpla lor prezență. Ele au acum monopolul. Acest principiu, care stă la baza comunicării sau a transmiterii unor adevăruri prin intermediul tehnologiei media, are ca efect transformarea persoanelor în mase. Indivizii sunt dizolvați într-o masă fără conștiință, sau cu o conștiință comună, ușor manipulabilă. Faptul acesta contribuie la dezvoltarea tot mai puternică a așa ziselor tehnici de manipulare, sau, fiindcă trăim în societate de consum, a tehnicilor de vânzare. Căci totul se vinde, să fie clar. Totul are ca obiectiv acumularea de capital.

Discursul omului postmodern nu mai are la baza lui argumentul, ci oratoria. Oratorul face uz de două elemente extrem de importante în procesul de convingere, identificate și de Aristotel: de ethos, sau de caracterul său demn de încredere, de autoritatea specifică epocii, și de pathos, sau de emoțiile pe care le stârnește în vorbitor. Oratoria pune accentul pe capacitatea de persuasiune sau de convingere emoțională a audienței. Or, înainte, când textul scris era rege, convingerea se făcea prin logos, prin argumentare logică. Transmiterea informației azi, prin tehnologie media, folosește manipularea și seducția. Tehnicile de vânzare folosesc manipularea și seducția.

Când încercăm să vindem ceva folosim, aproape fără să vrem, manipularea și seducția, pentru că așa am fost învățați de noile media. Când vorbim de manipulare, vorbim despre un anume instinct pe care îl au masele. De exemplu, când ni se dau mostre de salam în supermarketuri, firmele în cauză mizează pe instinctul nostru, de a da ceva înapoi atunci când primim, de a cumpăra, dacă tot ni s-a dat ceva gratis. Seducția, în schimb, înlocuiește principiul realității cu principiul plăcerii. Înainte, în societatea tradițională, reclama pe care și-o făcea meșteșugarul sau brutarul sau fierarul era subiectivă, căci patronul se folosea de puterea lui de convingere, încercând să argumenteze importanța sau viabilitatea produsului său. Azi, reclama nu mai apelează la rațiune, ci la emoții. Ca orice fel de sugestie hipnotică, ea încearcă să-și impresioneze emoțional obiectele, după care le subordonează intelectual. Prin manipulare și seducție mass media ne induce ideea că merită să facem orice pentru a ne atinge țelul, pentru a ne realiza din punct de vedere social și economic. Șmecheria este o virtute azi. Mințim, fiindcă toți mint. Înșelăm, fiindcă toți înșală. Și traducem aceste fapte în expresii de tipul: strategii de vânzare.

Realitatea lumii are chipul nostru. Tot mai spart, tot mai incomplet, tot mai corupt. Omul a luptat pentru o libertate pe care a înțeles-o ca eliberare, așa cum spuneam și data trecută. O eliberare de origini, de familie, de tradiții, de morala tradițională, de comunitate. Capitalul l-a individualizat, l-a transformat pe om într-un egoist capabil de orice pentru a-și satisface poftele și pentru a dobândi prestigiul. Nota falsă în această simfonie a acumulării este chiar prestigiul, înțeles ca re-cunoaștere venind de la ceilalți, ca imagine care vine dinspre ceilalți și pe care ceilalți o admiră. Identitatea omului se formează aici, în această re-cunoaștere. Dar, într-un star-sistem, ceea ce interesează este ca această re-cunoaștere să oglindească starul din om. Ca atare, idealul omului, conștient sau inconștient, recunoscut sau nu, rămân acele 5 minute la televizor, care ar putea activa starul din el.

Omul a luptat pentru eliberarea de sub autoritățile ecleziale și statale. A ieșit dintr-o comunitate care îi oferea siguranță, stabilitate, semnificație. Cei mai mulți oameni sunt convinși că, atâta timp cât nu sunt constrânși în mod fățiș de o putere exterioară să facă ceva, deciziile sunt ale lor, și că, dacă vor ceva, ei sunt cei ce vor. Dar aceasta este una dintre marile iluzii pe care ni le facem în legătură cu noi înșine. De fapt, noi ne-am conformat așteptărilor celorlalți. Într-o lume modernă, dominată de mass media, individul devine exact ca toți ceilalți și așa cum așteaptă ceilalți să fie. Am câștigat libertatea cuvântului, dar nu suntem capabili să spunem nimic al nostru. Repetăm ceea ce auzim la televizor sau ceea ce citim pe internet. Am câștigat libertate în gândire, dar gândim ceea ce vor ceilalți să gândim. Omul a devenit „un reflex al așteptărilor altora”, spune un psiholog, și și-a pierdut, parțial, identitatea. Astfel, ajunge să facă ce i se spune sau ce așteaptă ceilalți de la el: dacă ceilalți știu cine e el, atunci va ști și el. Acesta este conformismul de automat, amplificat de mass media, prin care omul modern fuge de libertate.

Astfel se petrece existența omului: el se consumă complet în procesul obținerii unor lucruri de care nu are deloc nevoie, însă consumul e atât de mare încât omul crede, cu-adevărat, că aceste lucruri sunt cea mai mare nevoie a lui. La școală, vrea să aibă note bune, ca adult, vrea să aibă succes, să facă cât mai mulți bani, să aibă mult prestigiu, să aibă o mașină cât mai bună șamd. Dar, dacă se oprește și se întreabă dacă asta e dorința lui, de fapt, va realiza singur că nu astea sunt lucrurile pe care le vrea. Totuși, această întrebare este înspăimântătoare fiindcă pleacă de la îndoiala cu privire la fundamentul pe care este construită întreaga Împărăție a acestei lumi. Când și-o pune, dacă este onest cu sine, omul va recunoaște că toate aceste lucruri nu sunt lucrurile pe care el le vrea, ci lucrurile pe care trebuie să le vrea. Lucrurile pe care cineva, prin monopol, prin mass-media, prin virtual, prin orice alte mijloace de comunicare, i le prezintă, mereu și mereu, ca fiind necesare, ca fiind singurele care fac, posibilă, supraviețuirea. Împărăția lumii este o împărăție a capitalului, în care omul este atras, prin prestigiu, și în care este, apoi, controlat, prin tehnicile de manipulare și seducere, până acolo încât devine o mașinărie care face fără să gândească, trăiește fără să știe, și moare fără să fi avut, cu-adevărat, viață.

În lipsa chipului lui Dumnezeu, omul și-a pierdut capacitatea de a fi, de a trăi. Așa că a substituit-o cu aceea de a avea. Cantitatea de lucruri în posesie și de oameni în control îi împlinește menirea și îi dă iluzia unei fericiri existențiale.

PAUZĂ

În fiecare dimineață, atunci când îmi deschid ochii, realizez, surprins, că sunt un copil de Dumnezeu. Și primul lucru pe care îl șoptesc este un bună dimineața adresat Tatălui meu. M-am născut din nou cu câțiva ani în urmă. A fost ca și cum mi-ar fi căzut ceva de pe ochi, lăsându-mă să văd, dintr-o dată, că există o Împărăție a lui Dumnezeu în această lume și dincolo de ea. Înainte, cu mulți ani în urmă, aveam un telefon Nokia, pe care îl porneam imediat după ce îmi deschideam ochii. Pe ecranul lui apăreau acele două mâini care imită mișcarea mâinilor din pictura lui Michelangelo. Mâna lui Dumnezeu și mâna lui Adam, apropiindu-se una de alta. Nu mai am acel telefon. Iar atunci când mă trezesc, mă trezesc cu Tatăl meu în gând. Îl chem, îl rog să mă ajute să trăiesc acea zi așa cum vrea El.

Acum, mă conectez la Dumnezeu pentru a răscumpăra lumea. Deschid Cuvântul Lui scris, fiindcă îl cred de mult pe Cuvânt, și caut voia Lui, caut să aflu tot mai mult cine este El și ce vrea El de la mine. Cuvântul lui scris, prin care am fost atras la El, care mi-a revelat adevărul, în persoana lui Isus Hristos, Cuvântul acesta a devenit centrul preocupărilor mele. Prin El, Hristos a îndepărtat și îndepărtează din mine vechile mele obiceiuri, vechile mele gânduri, dorințe, ambiții, credințe, și așază în locul acestora gândurile Lui, credințele Lui, modul lui de a vedea lumea. Astfel, am învățat să recunosc vocea Lui, să mă supun voii Lui, să aflu care-mi este rostul. Doar Cuvântul lui Dumnezeu mă poate ajuta să înaintez în direcția asemănării mele depline cu Isus Hristos. Cu mulți ani în urmă, zilele mele erau teribil de agitate. În capul meu, cineva îngrămădise mii și mii de gânduri, toate alimentând dorința mea cea mai mare, aceea de a acumula, de a agonisi. Renunțasem la tot ce aveam mai valoros pentru un capital decent. De câțiva ani încoace, însă, zilele mele sunt teribil de liniștite. Teribil, pentru că liniștea mea este o liniște tensionată. Ea anunță ceva. Nu știu încă ce, dar știu că va fi, mai devreme sau mai târziu, o luptă pe viață și pe moarte. Acum câțiva ani, telefonul îmi suna aproape tot timpul, corpul meu vibra, se cabra, se fugărea; mă puteai vedea, puteai vorbi cu mine, dar simțeai că ceva nu este în regulă. Nu eram eu. Trupul meu era condus, automatic, de o minte ce slujea poftelor, dorințelor, banului. Acum, telefonul meu tace, corpul meu nu vibrează, nu cabrează, nu se fugărește; mă găsești aproape tot timpul acasă, cufundat în ceea ce mi-a dat Dumnezeu de făcut: mă găsești acolo, poți vorbi cu mine, dar simți, din nou, că ceva nu e în regulă. Trupul meu este condus de o minte ce slujește, de data aceasta, înaintării lucrului lui Dumnezeu. Evangheliei. Cel puțin, eu așa am convingerea. Trăiesc, de câțiva ani, în Împărăția lui Dumnezeu. Și poate cel mai tare am simțit schimbarea Împărățiilor atunci când mi-a ieșit înainte Isus Hristos Însuși.

Nu am să uit cât voi trăi cuvintele Lui: ori cu mine, ori împotriva mea. Eram pe terasa casei și puneam gresie. Făcusem o boacănă cu două zile în urmă, o boacănă care s-a lăsat cu dosar penal. Atunci, am simțit greutatea imensă a vinovăției cum nu am simțit-o niciodată. Toate mizeriile pe care le făcusem reveneau, în valuri, peste mine, provocându-mi icnete de greață. Greață mi-a fost circa o săptămână jumătate. În timp ce puneam gresie, îmi aruncam din când în când privirea în interiorul casei, în camera unde era o canapea albastră. Simțeam, fără să înțeleg cum, că pe acea canapea stă cineva, că acel cineva mă privește și îmi tot repetă: de-acum, Dorine, trebuie să decizi, ori ești cu mine, ori ești împotriva mea. Nu există o cale de mijloc. Știam, fără să înțeleg cum, că este vorba despre Cel care se pretinde a fi singura cale către Dumnezeu Tatăl.

Multă vreme nu am realizat cât de tranșantă este această cerință pe care mi-a făcut-o Isus Hristos. Aici nu e loc de jumătăți de măsură. Împărăția lumii nu se intersectează cu Împărăția lui Dumnezeu. Nu poți fi copil de Dumnezeu, trăind în Împărăția lumii, supus stăpânitorului lumii. Împărăția lui Dumnezeu este acolo unde Isus Hristos este Domn. Împărăția lumii este acolo unde Diavolul este domn. Nu poți fi în amândouă. Nu poți bea din paharul Domnului și al dracilor. Nu există nici o legătură între floare și asfalt. Razele soarelui și apa cad peste amândouă. Dar dacă ele mențin viața, adică fac să crească floarea, ele distrug asfaltul. Împărăția lui Dumnezeu este împărăția unde adevărul lui Dumnezeu este viu, unde iertarea eliberează, și unde ucenicia sfințește. Aici, a avea ceva, a deține o proprietate, nu are sens. Aici, cei care au neveste sunt ca şi cum nu le-ar avea; cei care plâng sunt ca şi cum n-ar plânge; cei care se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; cei care cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea; căci chipul lumii acesteia trece. Este casabil, este friabil. Aici, oamenii sunt liberi în Hristos, fiind, desigur, dependenți de Hristos. Pentru cei din Împărăția lui Dumnezeu, lumea există numai pentru a fi răscumpărată. Ei folosesc ceea ce găsesc în lume, dar sunt liberi de ceea ce folosesc. Căci dacă ar fi dependenți de ceea ce este în lume, ar deveni sclavii Stăpânitorului lumii. Faptul că lumea poate fi răscumpărată pentru Dumnezeu este Evanghelia pe care cei din Împărăția lui Dumnezeu, ucenicii lui Isus Hristos, trebuie să o propovăduiască.

În cele ce urmează, aș vrea să discut două probleme: cum comunicăm noi între noi Evanghelia, și cum o comunicăm celor din lume. Sau, în alte cuvinte, cum funcționează acest regim, al verbului a fi, în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă înțeleg acest lucru, voi avea o perspectivă mai detaliată asupra rostului meu, de creștin, în lume.

În ceea ce privește prima problemă, am dat deja răspunsul. E vorba despre ucenicie. Modalitatea de transmitere a evangheliei în Împărăția lui Dumnezeu constă într-o comunicare pe care aș numi-o, artificial, doar aici și acum, ucenicizantă, opusă comunicării alienante. Ca ucenic, înveți să recunoști vocea lui Dumnezeu, în toate contextele vieții tale, astfel încât să împlinești ceea ce această voce îți comunică sau îți cere. Dumnezeu comunică cu noi, în primul rând, pe paginile Scripturii. Căci Împărăția Lui este o împărăție guvernată de Cuvântul lui, în jurul căruia ne strângem, spre a-l înțelege și spre a-l pune în act. Pe măsură ce înaintăm în ucenicia noastră la Hristos, noi ajungem să ne subordonăm dorința de a găsi adevărul din Scripturi dorinței de a-l împlini. Devenim evanghelii vii. Ucenicia este procesul prin care realizăm acest lucru. Ea nu țintește acumulare de cunoștințe, fie ele și biblice, ci asemănarea noastră cu Isus Hristos.

Spuneam că Împărăția lumii este o Împărăție a capitalului, a cantității, a verbului A AVEA. Din acest motiv, regimul în care se trăiește este regimul lui a avea. Erich Fromm, un excelent gânditor, de felul său psiholog, însă prea umanist din păcate, face o analiză interesantă regimului a avea, opunându-l celuilalt, regimului a fi, pe care eu l-am asociat Împărăției lui Dumnezeu. De pildă, atunci când analizează chestiunea învățării, el îi distinge pe studenții regimului a avea, care învață de dragul acumulării de informații, de cei ai regimului a fi, care sunt implicați în informațiile primite de la profesori, și care, dincolo de acumulare, le preiau și le dezbat. Conversațiile din regimul lui a avea pun accentul pe ceea ce au interlocutorii lor: succesul lor, cariera, poziția socială, relațiile. Ele arată mai degrabă ca un schimb de mărfuri. Conversațiile din regimul lui a fi pun accentul pe ceea ce trăiesc interlocutorii lor, pe ceea ce simt, pe creativitatea lor. Ele arată ca un dialog. De multe ori, când un interlocutor al regimului a avea se întâlnește cu unul din regimul lui a fi, cel dintâi este puternic influențat de către cel din urmă, renunță la orgoliile sale, iar conversația încetează să mai fie un schimb de mărfuri și devine un dialog. Lectura în regimul lui a avea țintește acumularea de informații. Nu contează că elevul sau studentul este interesat sau nu de aceste informații, că îl implică sau nu, contează ca el să strângă o avuție culturală, iar examenele confirmă că deține această avuție culturală. Cunoașterea lor este o proprietate. Cu cât e mai mare, cu atât e mai bine. În regimul lui a fi, lectura țintește formarea elevului sau a studentului, implicarea lui în dezbateri, echiparea lui pentru a răzbate în viață. În ceea ce privește autoritatea, în regimul lui a avea discutăm despre A AVEA O AUTORITATE, în timp ce în regimul lui a fi discutăm despre A FI O AUTORITATE. A avea o autoritate ține de putere și are ca obiectiv exploatarea persoanei supuse. În Împărăția lumii, relațiile dintre oameni au o structură similară relației dintre stăpân și sclav, autoritatea primilor rezemându-se pe puterea lor. A fi o autoritate, însă, ține de competență și are ca obiectiv formarea persoanei supuse. Atunci când ai o autoritate bazată pe putere, nu contează cine ești sau ce faci, contează doar puterea pe care o deții. Dar atunci când ești o autoritate, ceea ce ești și ceea ce faci este fundamental pentru menținerea acestei autorități. Când competențele tale dispar, când nu mai ești ceea ce pretinzi că ești, încetezi să mai fii autoritatea. În împărăția lumii, hainele, mașina, statutul social, succesul, capitalul… toate acestea sunt instrumente ale autorității pe care o ai. Chiar dacă e gol, împăratul este, pentru supușii săi, îmbrăcat, din pricina puterii sale. Dar în fața celor care nu țin cont de această putere, este doar un om gol. Cât privește cunoașterea, în Împărăția lumii, în regimul lui a avea, contează să deții adevărul, pe când în Împărăția lui Dumnezeu, în regimul lui a fi, contează să trăiești în adevăr, să fii deținut de adevăr.

În regimul lui a avea, și aici am ieșit din povestea lui Fromm, credința este înțeleasă ca un soi de moștenire ușor transmisibilă de la părinte la copil, având putere în riturile cu care este îmbrăcată, și care, astfel, nu-l responsabilizează prea mult nici pe cel care o transmite, nici pe cel care o primește. Credința este ceva ce avem noi, ceva ce am moștenit și putem transmite. Nu implică trăirea noastră, ci păstrarea ei într-o cutie frumos ambalată, asemenea cadourilor de Crăciun. Unii așa ziși creștini cred că este suficient să dea acest cadou copiilor pentru a le asigura mântuirea, și au pretenția ca acest cadou să fie transmis mai departe, nepoților și strănepoților, fără a fi deschis și verificat de către aceștia. Mântuirea este, astfel, condiționată de aspectul ei cantitativ, de posesia cutiei în care este păstrată, și de respectul pe care ea îl impune. Când se realizează trecerea în regimul lui a fi, rupem folia și verificăm conținutul cadoului, spre a vedea ce este acolo. Desigur, eternul pericol constă în a fabrica noi înșine un astfel de cadou, pentru a-l preda copiilor noștri, condiționându-le mântuirea de posesiunea lui. În cazul acesta, îl învelim din nou în folie frumos colorată, adică în ritualuri, și îl facem atractiv, demn de respect, dar de nedeschis. Astfel, am realizat trecerea de la regimul lui a fi la regimul lui a avea, de la ceea ce se află în interior la ceea ce se află în exterior, de la substanță la formă, de la calitate la cantitate, de la esență la ritual. Când înțelegem transmiterea credinței în forma aceasta, Biserica noastră are membri. Când Biserica noastră este formată exclusiv din membri, regimul care caracterizează relațiile noastre este regimul lui a avea. Învățăm de dragul de a ști cât mai mult și de a ne lăuda cu știința noastră. Când îi învățăm pe alții, nu contează cum trăim noi. Contează ca ei să știe cât mai mult, să acumuleze cât mai mult, să fabrice ei înșiși cutii pe care să le transmită altora. Îi supunem examinării, le dăm note, și îi trimitem în lume. Memorăm versete ca să le putem recita în față sau în alte situații spre a primi aplauze și spre a câștiga prestigiu. Conversațiile noastre sunt bătăioase, iar cei care ies victorioși din ele sunt de cele mai multe ori cei care se impun prin statutul lor, prin vocea lor, prin puterea lor. Cei vocali sau prestigioși au dreptate, nu neapărat pentru că trăiesc profund ceea ce spun, ci pentru că știu multe și, mai ales, știu cum să se impună. Ei dețin adevărul, ei cred cu-adevărat, și ei decid dacă și când cineva s-a născut din nou sau nu, crede sau nu, se botează sau nu, trebuie exclus din biserică sau nu.

Slăvit să fie Domnul nostru Isus Hristos, fiindcă nu a murit pentru o Biserică formată din membri, ci pentru una formată din ucenicii Săi. La adunarea generală, Tavi s-a exprimat corect: membru într-un registru al Bisericii. Creștinii nu sunt membrii bisericii, ci au această calitate, de membri, doar când e vorba de înscrierea lor într-un registru, doar pe paginile acelui registru, în scopuri practice, statistice. În realitate, dincolo de orice registru, creștinii sunt ucenicii lui Hristos. Când nu mai sunt astfel, nu mai sunt creștini. Relația de ucenicie corespunde regimului lui a fi. În regimul lui a fi, în ucenicia la Hristos, învățarea nu este un proces de acumulare de cunoștințe, ci aprofundarea Cuvântului, pentru a-l trăi, aprofundarea adevărului, pentru a fi acel adevăr și a-l prezenta lumii ca adevăr viu. Memorarea versetelor nu este o activitate motivată de acumulare, ci de dragostea față de adevărul de dincolo de cuvinte. Conversațiile nu sunt combative, ci sunt formative. Mentorul este satisfăcut dacă reușește să-l învețe pe ucenic. Dacă nu reușește, amândoi se consideră în pierdere. Dacă reușește, amândoi câștigă. În regimul lui a fi, în ucenicia la Hristos, Isus Hristos este autoritatea, este modelul de atins, este Învățătorul. Isus Hristos ne-a chemat, ne-a cerut să-l imităm. El este Cuvântul viu, Scriptură fenomenalizată, Promisiune împlinită, Da și Amin, El este adevărul. El și numai El a trăit o viață plină de har și de adevăr, o viață perfectă, o viață de adevărat Adam, o viață de om în care a strălucit chipul lui Dumnezeu necontenit, o viață plină de viață, o viață a lui A fi. Dumnezeu se definește ca regim al lui A FI. Eu sunt cel ce sunt. Prin moartea Sa pe cruce, prin evenimentul crucial în care și-a dat satisfacție sieși, ca om și Dumnezeu, Isus Hristos ne-a eliberat de păcat, de ceea ce ne ținea legați de Împărăția lumii. Dragostea sa desăvârșită, dovedită pe muntele Golgota, ne-a schimbat cu totul felul de a privi realitatea, ne-a înnoit mințile, ne-a însângerat inimile, ne-a transformat din robi în fii. Prin Duhul pe care l-a trimis, ne-a dat puterea să călcăm pe urmele pașilor Lui. Și o facem în ucenicie. O facem arătându-ne dependenți de El, indiferent unde suntem, în lumea în care trăim. Ucenicii lui Hristos, comunitatea sfinților, Biserica, sunt cei care formează, nu prin hainele lor, prin mașinile lor, cunoștințele lor, statutul lor, talentele lor sau orice altceva ține de cantitate și de regimul lui a avea, ci prin ceea ce sunt, formează Trupul lui Hristos, adică ceea ce mai numim Împărăția lui Dumnezeu, locul în care Hristos este Capul, Domnul, Regele, Stăpânul.

După întâlnirea mea cu Hristos, după ce am început să înțeleg felul în care mă vrea Hristos, complet, fără rest, mi-am spus, și i-am spus și unui prieten, că a fi creștin este cam totuna cu a fi un nebun. Astăzi, cred că termenul mai potrivit este acela de erou. Creștinii, da, sunt niște eroi. Fiindcă, dacă oamenii din Împărăția lumii trăiesc bazându-se pe ceea ce au, creștinii, în schimb, trăiesc bazându-se pe ceea ce sunt prin Hristos. Între ei și lume se interpune mijlocitorul. Hristos este mijlocitorul. Lumea a fost creată prin mijlocitor, prin Cuvânt. Lumea își găsește sensul inițial, rostul adevărat, prin Cuvânt. Toate realitatea se vede altfel prin Hristos. Dacă cei din Împărăția lumii pierd ceea ce dețin, ei nu mai sunt nimic. Or, noi suntem ai lui Hristos, iar când suntem ai lui, tot ce este în lume ne aparține. Și ne aparține nu în regimul lui a avea, pentru că noi nu suntem ceea ce deținem, ci ne aparține în regimul lui a fi, pentru că înțelegem că întreaga realitate este din Hristos, prin Hristos și pentru Hristos, dar că ea, în acest moment, temporar, este sub stăpânirea Diavolului. Și suspină după răscumpărare. Dacă oamenii din Împărăția lumii trăiesc dorindu-și lucruri, capital, și războindu-se cu ceilalți, fie pentru a-i controla, fie pentru a-i anihila, noi, creștinii, trăim în pace, voind toți, deodată, ceea ce vrea Tatăl nostru. Când ești ceea ce ești fiindcă deții un anumit lucru, atunci ai mereu nevoie de acel lucru pentru a te bucura de el și oricine vrea să ți-l ia îți este dușman. Dar când milioane de oameni sunt răscumpărați de Hristos, ei își împărtășesc bucuria de a fi ucenici ai lui Hristos, de a fi fiii aceluiași Tată. Toți alcătuiesc trupul lui, se bucură deodată și suferă deodată. Fără să se uniformizeze, fără să își nege individualitatea, creștinii se bucură împreună în Hristos, de Hristos și pentru Hristos. Bucurați-vă întotdeauna în Domnul. Iarăși zic, bucurați-vă. Împărăția lumii este o împărăție a plăcerilor lipsite de bucurie. Când acumulează, oamenii nu se bucură, oamenii nu cresc din punct de vedere spiritual, ci se golesc de ei înșiși, se compromit, adâncesc mai tare, tot mai tare, coruptibilitatea naturii lor. Libertatea seculară are baza în egoul omului, iar obiectivul constă în plăcerea imediată. Egoismul lor urmărește hedonismul lor. Hedonismul, plăcerea, desfătarea nu este totuna cu bucuria. Hedonismul ține de avuție. Bucuria ține de ființare. Hedonismul ține de egoism. Bucuria ține de iubire. Hedonismul ține de împărăția lumii, bucuria ține de împărăția lui Dumnezeu. Când Isus îi vorbește despre comoara din cer tânărului bogat, acesta se retrage trist, căci avea multe avuții care îi aduceau desfătări. Or, „împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.” (Matei 13:44) În Împărăția lumii, moartea înseamnă pierderea tuturor lucrurilor pe care le-am agonisit sau a renumelui pe care ni l-am câștigat. În Împărăția lui Dumnezeu, moartea înseamnă câștigul veșniciei, înseamnă întâlnirea cu Cel care ne așteaptă la masa lui, la ospățul veșnic. În Împărăția lumii, contează trecutul, fiindcă de acolo vine tot ce avem, și contează viitorul, fiindcă el ne poate aduce ceva în plus. Timpul este stăpânul, fiindcă de el depinde productivitatea și agonisirea. Timpul înseamnă bani. În Împărăția lui Dumnezeu, contează prezentul, fiindcă astăzi e tot ce avem. Timpul este un bun prețios, pe care îl putem folosi pentru a crește în Hristos și pentru a-i ajuta și pe alții să crească în Hristos. Ce frumos spunea cineva. Am 40 de ani, și-o veșnicie.

Dacă am doar 40 de ani, fără o veșnicie, atunci sunt supus timpului și lucrurilor agonisite în acești 40 de ani. Sunt în plină criză a vârstei de mijloc. Însă, acum, departe de a mă gândi la avere, gândul meu se îndreaptă, zi de zi, noapte de noapte, tot mai des, tot mai intens, spre veșnicie. Căci am 40 de ani, dar o veșnicie mă așteaptă. Ce e mai important? Iată, acum mă doare nu faptul că nu am agonisit banii pe care i-am câștigat în trecut, bani aruncați pe tot felul de prostii, mă doare faptul că nu l-am întâlnit pe Hristos de tânăr, mă doare că nu sunt așa cum mă vrea Hristos. Data trecută, când am vorbit despre libertate, eu eram aici, la amvon, dar gândul meu era în niște văi întunecate. Sâmbătă seara descoperisem ceva la trupul fiului meu mai mic. Ceva nefiresc. Până când am ajuns la chirurg, ca să aflu că nu e practic nimic important, am fost pur și simplu copleșit de îngrijorare. Și, cu onestitate o spun, pe fondul gândurilor mele, un gând se făcea tot mai auzit: unde va merge sufletul copilului meu dacă va muri? Oare ce am făcut eu ca el să meargă la Hristos, acolo unde m-aș putea întâlni cu el și m-aș putea bucura alături de el? Căci fiul meu nu are doar 10 ani. El are o veșnicie, în primul rând. A fi al lui Dumnezeu și a rămâne al Lui valorează mai mult decât a avea întreaga lume. În Împărăția lui Dumnezeu, vremea s-a scurtat. Trebuie să ne raportăm la ceea ce avem ca și când n-am avea. Căci tot ce avem este, de fapt, clipa de acum, acest astăzi. Oare ce am făcut eu astăzi pentru ca cei de lângă mine, pentru ca cei care nu îl cunosc pe Hristos, să îl vadă în mine pe Hristos, să vadă în mine Împărăția lui Dumnezeu, să vadă că eu nu aparțin lumii, dar doresc să răscumpăr această lume, să vadă că, deși îi sunt vrăjmaș, fiindcă ținem de două Împărății opuse, îl iubesc așa cum Hristos îl iubește și îl vreau în Hristos așa cum Dumnezeu Însuși îl vrea? Există vreo șansă ca, în tot ceea ce facem, acolo unde ne-a găsit Dumnezeu sau acolo unde ne-a pus El, să arătăm lumii Evanghelia, să trăim pentru ea, să ne hrănim noi înșine din ea?

Am vorbit în prima parte a expunerii mele despre puterea de monopol pe care oamenii o folosesc, uzitând mijloacele media, pentru a-i controla pe ceilalți oameni, pentru a acumula capital, pentru a câștiga prestigiu. Dar oare cum ducem noi evanghelia celorlalți, celor din Împărăția lumii? Cum dăm noi socoteală de felul nostru de a fi, de aplecarea noastră spre a face binele? Suntem noi dintre cei care folosesc, la fel cum se întâmplă în lume, oratoria de dragul oratoriei. Suntem noi dintre cei care, atunci când le vorbim oamenilor despre Dumnezeu, folosim manipularea, amenințându-i cu iadul, sau seducția, atrăgându-i în bisericile noastre cu tot felul de evanghelii care nu au nimic a face cu evanghelia lui Hristos. Trăim vremuri în care evanghelizările se sprijină, de multe ori, pe discursuri de tip motivațional. Tot mai rar aud vorbitori care se dovedesc responsabili față de cuvântul scris al lui Dumnezeu. Tot mai puțin aud vorbitori care să folosească argumentul, în detrimentul tonalităților înalte sau a teatralității lacrimogene, care mai mult înfioară, decât convinge.

Eu cred că biserica lui Hristos este chemată să se întoarcă la argument, la tipul de evanghelizare pe care l-a folosit Pavel, temeinic și migălos construit, având la bază adevărul din Scriptură, nu experiențele subiective, nu gemetele teatrale, nu urletele amenințătoare. Biserica lui Hristos trebuie să fie capabilă să transmită adevărul, și să o facă păstrându-l intact, nealterat de adevărurile omului. Nu insist asupra mijloacelor media. Poate să facă lucrul acesta folosind internetul, televizorul, radioul, și mă bucur că o face. Pentru că, astfel, răscumpără un instrument pe care diavolul îl folosește pentru a distruge lumea. Suntem chemați să răscumpărăm lumea, să răscumpărăm tot ceea ce omul a vândut diavolului. NU o putem face decât învățând adevărul, exersând iertarea, trăind eliberarea și lăsând în noi să se arate, tot mai pronunțat, un chip care nu trece, chipul Domnului nostru, Isus Hristos

Mi-a plăcut tare mult un alt exemplu pe care îl dă Juan Carlos Ortiz în cartea sa, Ucenicia. Și cu aceasta mă apropii de final. Atunci când răspundem la chemarea lui Hristos, noi devenim, cu totul, ai lui. Trecem din regimul lui a avea în regimul lui a fi. Asemenea tânărului bogat, suntem invitați să dăm tot ce avem, spre a-l urma pe Mântuitorul nostru. Schimbăm Împărățiile. În Împărăția lumii, noi nu mai avem nimic. De fapt, tot ce avem este al lui Hristos. Ortiz oferă o imagine un pic amuzantă, însă destul de năucitoare, a acestei schimbări. Nu voi spune ce a scris Ortiz, ci voi folosi ideea, aplicând-o la cazul meu. Sunt chemat de secretarul personal al lui Hristos. Acesta stă la un birou și notează pe o foaie lucrurile care mi-au aparținut și care, în acest moment, sunt transferate în proprietatea lui Hristos. Și începe: aveți casă? Am, da, o casă, pe care am construit-o cu mâna mea. Bun, răspunde secretarul. Această casă o trecem acum în proprietatea lui Hristos. Mașină? Da, am și mașină. Așa, continuă secretarul, notând de zor. O trecem la Hristos. Mai departe, ce mai aveți? Păi ce să mai am, i-aș răspunde, grosul l-ați luat. Ei aș, aveți ceva conturi? Am, da. Bun, ele sunt acum ale lui Hristos. Să le notăm. Mai ziceți? Haine, încălțăminte. Cărți? Am, da, o grămadă de cărți. Nu mai aveți nicio carte, dați-i pace, răspunde secretarul. Sunt toate ale lui Hristos. Firește că aș începe să mă enervez. Chiar așa. Tot? Până și cărțile? Da. Ori cu El, ori împotriva Lui. Tot ce nu este al Lui, ar spune, apăsat, secretarul, este împotriva Lui. Ați înțeles? Altfel, povestea asta cu ucenicia, cu Biserica, este apă de ploaie. Bine, aș răspunde. Să mergem mai departe. Aveți soție. M-aș uita înciudat la scrib. Te pomenești că îmi ia și soția. Am. Nu mai aveți! Păi, cum să nu mai am? Doar nu îmi luați și soția. Ba da, e a lui Hristos. A fost dintotdeauna, știți dvs prea bine, nu vă prefaceți surprins. Dar ia spuneți, copii aveți. Am, aș zice resemnat, anticipând replica. Și aș continua, știu, sunt ai lui Hristos. Bun, notăm aici trei copii. Să mergem mai departe! Sprâncenele mele ar sări un centimetru în sus. Cum mai departe? Mi-ați luat tot. Nu, ar zice secretarul, aruncându-mi o privire pătrunzătoare. Ce e mai important încă nu e al lui Hristos. Ce? Aș întreba eu răstit. Tu. Tu încă te mai ai pe tine. Tu încă ai trupul tău, tu încă ai experiența ta, cunoștințele tale, visele tale, problemele tale, dorințele tale, idealurile tale. Tu încă mai ai afacerile tale, cariera ta, planurile tale, motivațiile tale. O lume întreagă care vine împotriva lui Hristos, o împărăție a diavolului zace în tine, în acest moment. În Împărăția lui Dumnezeu, tu nu trebuie să mai ai nimic. Tu ești acum cineva fiindcă tot ce ai avut este, acum, al lui Hristos. Când doar un singur lucru, oricât de mic, este al tău, tu nu mai ești cu Hristos, ci împotriva lui. Înțelegi?

Iată, așadar, cum arată răspunsul afirmativ la chemarea lui Hristos. Iată așadar ce înseamnă să pornești la drum pe urmele pașilor lui. Să lași totul pentru ca nimic din ceea ce ai să nu afecteze Evanghelia lui. Să faci totul pentru ca chipul lui să se arate, tot mai pronunțat, în tine. Și când se arată mai pronunțat dacă nu atunci când suferi, când ești prigonit, când ești ocărât, când lumea te batjocorește, când lumea te respinge, fiindcă ești împotriva ei. Să fii sfânt, pentru ca sfințenia ta să se vadă. Să fii lumină, fiindcă doar lumina se vede în întuneric. În tot ceea ce faci, să fii așa cum te vrea Dumnezeu. Să vrei ceea ce vrea Dumnezeu și să faci totul pentru ca ceea ce vrea Dumnezeu să se și împlinească. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am și eu parte de ea. Evanghelia se vede cu atât mai tare cu cât se prezintă împotriva lumii. Când oamenii își înțeleg starea coruptă, păcătoasă, atunci șansa de a răspunde chemării lui Hristos crește. Când Evanghelia este adaptată lumii, când ia forma prosperității, a sănătății sau a oricărui alt lucru ce are legătură mai degrabă cu regimul lui a avea, atunci ea își pierde strălucirea. Este cel mai mare pericol pe care îl trăim astăzi, într-o societate infectată de verbul a avea. Toți, absolut toți, ne dorim să acumulăm, și ne consolăm cu ideea că, fără un capital, nu avem cum să trăim. În parte, este adevărat. Dar, să nu uităm, că tot ceea ce avem, ca ucenici ai lui Hristos, nu ne mai aparține. Și să trăim ca și cum nu am avea nimic, căci suntem ai lui Hristos. Să trăim știind că avem parte doar de clipa prezentă, și că spațiul nostru de desfășurare este cel pe care se văd urmele pașilor lui Hristos. Când ridici capul din pământul pe care vezi urmele lui, să nu îl vezi decât pe El, pe Hristos. Fiindcă, atunci când ne vom prezenta în fața tronului ceresc, ne vom prezenta cu mâinile goale. Iar pericolul cel mai mare este acela de a auzi cuvinte precum: plecați de la mine, căci nu vă cunosc, nu aveți chipul fiului meu, ci chipul unei lumi care trece. „Buna plăcere a lui Dumnezeu se odihnește numai peste chipul Său desăvârșit.” (Bonhoeffer).

18197449_858609617610701_135700180_n

Căutăm să înțelegem de ce și cum ne influențează lumea pentru a ne îndepărta de Dumnezeu. Vin din lume, iar acum, aflându-mă de partea asta a graniței, pot analiza mult mai atent ce anume mi-a oferit lumea. Dacă e să rezum ce fac aici în foarte puține cuvinte, aș spune că analizez fraza pe care am auzit-o de atâtea ori în mediul evanghelic: l-am întâlnit pe Isus Hristos, Adevărul lui Dumnezeu, am fost iertat, m-am iertat și pot ierta, am fost, astfel, eliberat, am intrat într-o nouă realitate, pe care o numesc Împărăția lui Dumnezeu, vestesc, la Cina Domnului, moartea pe cruce a Mântuitorului meu, îmi iubesc vrăjmașii, și arăt dragostea lui Hristos în tot ceea ce fac.

Data trecută am tematizat Împărăția, și am văzut, împreună, în ce constă diferența dintre Împărăția lumii și Împărăția lui Dumnezeu. Dacă vă amintiți, am pus, față în față, regimul verbului a avea și regimul verbului a fi. Am construit argumentul pe o bază biblică, și anume, pe versetele de la 29 la 31 ale capitolului 7 din Prima scrisoare a lui Pavel către Corinteni. Noi trebuie să ne folosim de lumea aceasta ca şi cum nu ne-am folosi de ea; căci chipul lumii acesteia trece. Leitmotivul prezentării a fost chipul lui Isus Hristos, care, spre deosebire de chipul lumii, nu trece. Am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Prin căderea celor dintâi oameni, omenirea întreagă a pierdut acest chip. Se vede faptul acesta în felul nostru de a fi, în nevoia noastră de a supune lumea aceasta, în dorința noastră de a controla universul material prin ceea ce creăm. Însă doar cuvântul lui Dumnezeu are puterea de a mișca universul, doar cuvântul lui Dumnezeu zice și se face, poruncește, și ce poruncește ia ființă. Din păcate, în gurile noastre se rostește cuvântul lumii. Prin sângele nostru curge verbul a avea. În Împărăția lumii, nu Isus Hristos este modelul, ci cât anume din ceea ce există în lume ne aparține. Cu cât avem mai mult, cu cât deținem mai mult, cu atât suntem mai fericiți, mai puternici, mai mândri. Dar, spuneam data trecută, împărăția lumii este o împărăție tristă, în care totul se bazează pe avuție și pe păstrarea acestei avuții, relațiile dintre oameni având doar acest scop, de acumulare. În Împărăția lui Dumnezeu, singurul lucru care se comunică, care se propovăduiește, este Evanghelia, și tot ceea ce ține de lumea această materială, este un mijloc prin care Evanghelia trebuie să fie comunicată lumii. Chipul lumii acesteia trece. Nu este veșnic. El poate fi răscumpărat într-un singur mod: dacă și numai dacă de sub el se arată, se dezvăluie, se adeverește, chipul lui Isus Hristos, cel din care, prin care și pentru care există toate lucrurile.

De-acum, suntem în Împărăția lui Dumnezeu. Am fost eliberați de lume ca să fim sfinți. Cetățenia noastră terestră este scena pe care se prezintă, în toată splendoarea ei, cetățenia noastră celestă. Odată intrați în Împărăția lui Dumnezeu, nu doar felul nostru de viețuire se schimbă. Semnificațiile care învelesc acest fel de viețuire sunt cu totul altele. Și despre aceste semnificații voi vorbi astăzi. Intrăm într-o altă istorie. Intrăm în Marea istorie, în istoria Împărăției lui Dumnezeu, în Istoria lui Dumnezeu.

Firește, punctul de pornire al istoriei lui Dumnezeu pe acest pământ este chiar momentul creației omului. Scriptura ne spune că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Întreg universul a fost gândit ca un templu în care Dumnezeu și-a așezat creatura ce-i purta chipul. Un templu pe care această creatură numită om, aflată într-o relație nemijlocită cu propriul său Creator, îl putea stăpâni. Folosindu-se de pofta firii și de pofta ochilor, diavolul a indus în om dorința de a fi precum creatorul său. Astfel, ruperea relației nemijlocite cu acest Creator a transformat Templul, Universul, într-o peșteră de tâlhari, într-un templu dedicat celui rău. Este momentul în care istoria se bifurcă în două linii majore: o istorie a omului, plină de păcate tot mai mari, și o istorie a lui Dumnezeu, pe care o numim Istoria binecuvântării. Biblia sau Sfânta Scriptură, așa cum o avem noi, prezintă această Istorie a lui Dumnezeu, fără însă a evita consemnarea acelor intrigi care iau naștere atunci când istoria omului, sau, am putea spune, istoria celui rău, istoria păcatului, se intersectează cu Istoria lui Dumnezeu, afectând-o într-un fel sau altul, schimbându-i cursul, însă neputând să-i schimbe ținta, scopul. Scopul lui Dumnezeu rămâne, de-a lungul Istoriei sale, unul și același: binecuvântarea omului, sfințirea lui, înfierea lui, înveșnicirea lui, reabilitarea în el a acelui chip pierdut al lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. În Isus Hristos converge istoria lui Dumnezeu.

Esența întregii probleme a acestei istorii pleacă de la păcatul primilor oameni. Faptul că Dumnezeu nu face ca omul să dispară de pe fața pământului este cauza istoriei lumii. În grădina Edenului vedem pentru prima oară Împărăția lui Dumnezeu. Prin păcat, ea este distrusă. Restul Bibliei se ocupă de restaurarea unui popor care să consimtă să se supună domniei desăvârșite a lui Dumnezeu. Scriptura ne revelează, etapizat, Împărăția și calea spre ea. Fiecare om se naște în afara Împărăției. Iar atunci când acceptă Evanghelia, este integrat în această Împărăție, devenind parte din istoria ei.

Când spunem Evanghelie, ne gândim la ceea ce a făcut Isus Hristos pentru noi. Isus Hristos este binecuvântarea promisă, este noul Adam sau adevăratul Adam. Este sămânța lui Avraam. El este adevăratul Israel și fiu al lui David. Este, deci, capul noului popor. Noul popor al lui Dumnezeu este parte dintr-o creație nouă, al cărei cap este Isus Hristos. Evenimentul Evangheliei, care ocupă locul central în Istoria lui Dumnezeu, este realitatea care determină tot ceea ce se întâmplă înaintea lui, adică în Vechiul Testament, cât și după el, adică în Noul Testament. Istoria lui Dumnezeu se derulează din, prin și pentru Isus Hristos.

Găsim adevărul acesta și în textul citit astăzi, din 1 Corinteni. Atunci când Pavel reiterează povestea poporului care, deși a consimțit să se supună domniei lui Dumnezeu, a refuzat, în cele din urmă, această domnie, atrăgând asupra sa blestemul unei peregrinări prin pustie ce a durat patru decenii, apostolul atrage atenția asupra modului în care Împărăția lumii este oricând dispusă să lovească în împărăția lui Dumnezeu, deviind-o, temporar, de la destinul ei istoric. Avertismentul este cu atât mai important cu cât, în el, sunt așezate trei elemente pe care noi, îndeobște, le folosim pentru a trasa cadrul în care se desfășoară viața noastră de credință: „toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise, spune Pavel, toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească; şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos”. Aceste trei elemente sunt ceea ce istoricii religiilor numesc hierofanii, adică manifestări ale divinității, ale sacrului, mijlocite de obiecte sau de fenomene naturale. Botezul în nor și mare, în Dumnezeu, trimite, desigur, la cufundarea în apa care spală, la renaștere sau la acea nouă naștere, despre care ne vorbește Isus Hristos în Evanghelia după Ioan. Mâncarea și băutura duhovnicească trimit, în mod cât se poate de evident, la Cina Domnului, moment în care ne amintim ceea ce a făcut Isus Hristos nu doar pentru noi, ci mai ales pentru Tatăl. Aparținem, așadar, ne spune Pavel, aceleiași istorii, și asta se vede și în faptul că viața noastră de credință este semnificată de aceste elemente simbolice, prezente atât pe vremea lui Moise, cât și astăzi, la mai bine de 3 milenii. Noi, cei care ne considerăm și chiar suntem creștini, suntem asemenea generației pe care Moise a scos-o din Egipt. Eliberați de lume, am consimțit să intrăm în apa botezului de bunăvoie, pentru a mărturisi noua noastră cetățenie celestă. În drum spre veșnicul Canaan, ne hrănim zilnic cu o hrană duhovnicească și bem zilnic o băutură duhovnicească, pe care le primim de la Dumnezeu prin credința în lucrarea mântuitoare a lui Isus Hristos și prin acțiunea Duhului Sfânt. Istoria noastră are un sens în măsura în care, cufundați în Dumnezeu Triunul, în Cuvântul său, ne asumăm, prin asimilare, prin consum, învățătura sa, care rodește faptele bune, și vărsarea sângelui său, printr-o viață curată, epurată de idolatrie. Istoria noastră are sens nu doar dacă ne cufundăm în apă, sau doar dacă înghițim o bucată de pâine și bem un păhărel de vin. Ci, în primul rând, dacă, dincolo de aceste lucruri materiale, simbolice, care trimit la o realitate spirituală, pe care le folosim în ceremonialul nostru, există un conținut pe care îl asimilăm și care rodește în viețile noastre prin faptele bune pe care le facem, imitându-L pe Domnul nostru Isus Hristos. Textul acesta, din 1 Corinteni, capitolul 10, mi se pare esențial pentru ceea ce am experimentat eu atunci când am vizitat Biserica din Iris. Căci, dincolo aspectul moral, dincolo de faptul că atrage atenția asupra a două Împărății, despre care am vorbit deja data trecută, el vorbește, în termeni răspicați, despre o anume împărtășire. În primul rând, este vorba despre împărtășirea unei jertfe, a unei mâncări și a unei băuturi. În al doilea rând, despre împărtășirea unei istorii care are o semnificație deosebită și care își are temeiul în această jertfă. Și, în al treilea rând, despre împărtășirea unei realități invizibile, a unei dimensiuni spirituale, care se află deasupra stratului cronologic al istoriei. Despre acestea, însă, voi vorbi în partea a doua. Deocamdată, câteva cuvinte despre felul în care omul se raporta și se raportează la destinul său și la semnificațiile din spatele acestuia.

Când aveam vârsta fiului meu mai mare, începusem să particip, cu pasiune, la liturghiile ținute de acel preot despre care v-am mai vorbit dățile trecute. Îmbrăcat în alb, stăteam lângă altarul pe care avea loc prefacerea pâinii și a vinului în trupul și sângele mântuitorului. Căci, poate unii dintre voi știți, aceasta este credința catolică. Euharistia este un sacrament, adică ceva sacru. Pâinea și vinul, după credința catolică, se transformă, cu adevărat, în trup și sânge, în persoana întreagă a Mântuitorului. Eram pătruns de solemnitatea acelui moment, dar fără să înțeleg cu-adevărat ce înseamnă toate acestea. Uneori, preotul mă punea să citesc evanghelia în locul său, iar acest fapt dădea o și mai mare solemnitate trăirii mele, umplându-mă de importanță. Ruperea mea de credință, după parcurgerea acelei cărți scrise de Nietzsche, nu a adus după sine pierderea respectului față de momentul liturgic. Am păstrat față de ceremonialul prefacerii o deferență încărcată de solemnitate. Anii au trecut peste mine. M-am integrat cum nu se poate mai firesc în istoria lumii, în istoria păcatului, iar în viața mea cel rău a condus cu mână sigură. După ce m-am căsătorit, la sfatul soției mele, am revenit în Biserica catolică, spre a participa, duminică de duminică, la liturghie. Poate unii dintre voi știți, există, către finalul liturghiei, un moment al comuniunii sau al împărtășirii, așa cum există și la noi. Deosebirea este că, în bisericile tradiționale, primirea euharistiei, adică a pâinii și a vinului, nu poate avea loc fără o prealabilă spovedire în prezența unui duhovnic, care este investit cu mandatul de a ierta în numele lui Isus Hristos. Ei bine, și acum rețin foarte clar, înainte de momentul împărtășirii, toți cei care nu ne spovediserăm ieșeam buluc pe trotuarul din fața bisericii. Acest ritual, ca să zic așa, era preferat mai ales de fumători. Dintre aceștia eram și eu. Înainte de împărtășire, făceam stânga împrejur, îmi cufundam mâna în apa sfințită, schițam o cruce, și țuști afară. Nici nu călcam bine pe prima treaptă că și expiram un buchet de fum. Faptul acesta, în timp, a început să îmi dea de bănuit. Toate formele rituale la care participam, am înțeles, nu aveau, de fapt, nici o putere, chit că fusesem învățat că ele au o putere miraculoasă. În studenție, cineva chiar îmi adusese acasă o ostie. Mi-a predat-o cu multă deferență, iar eu am așezat-o la loc sigur, cu certitudinea că prezența lui Hristos în acea ostie avea să-mi sfințească spațiul. Ostia respectivă transformase spațiul meu locativ într-un spațiu sacru, nu? Așa s-ar fi putut spune. Curios lucru, însă, sacralizarea spațiului nu avea putere asupra mea. Îmi trăiam liniștit viața profană în acea încăperea, fumând, bând și meditând la totul felul de lucruri cât se poate de profane. Când am început să vizitez bisericile evanghelice, reproșul constant pe care l-am adus credincioșilor de aici a fost cel care privea lipsa respectului față de sacramentul de pe altarele catolice. Uitam că, de fapt, la rândul meu, puteam acuzat de același lucru.

Istoricii religiilor au înțeles felul în care gândea un om primitiv, un om care pierduse relația cu Dumnezeu, dar care era însetat după Dumnezeu. Timpul în care trăiește acest om primitiv se scurge după un ritm anume, pe care i-l dictează fenomenele naturii. În spatele acestor fenomene el întrevede mâna unei zeități. Spațiul se prezintă într-un mod structurat, rupt, plin de spărturi, cu zone superioare calitativ. Primitivul opune un anumit timp și un anumit spațiu, pe care le consideră sacre, timpului și spațiului profan. El crede că există perioade de timp și există zone spațiale pe care zeitățile le preferă spre a se manifesta. Pentru omul primitiv, prezența sacrului este cea mai de dorit. Ea înseamnă putere, înseamnă realitate. Ideea unei lumi profane, lipsită de sacru, așa cum se prezintă ea astăzi omului modern, era, pentru omul primitiv, înspăimântătoare. El trăia într-un Cosmos sacralizat, care avea un sens dincolo de ceea ce se vede. El trăia într-o istorie a zeilor, care avea sens numai pentru că fusese inițiată de zei, și numai pentru că avea o țintă precisă, clară, salutară, spre care era purtată de zei. Noi, astăzi, trăim într-un Cosmos desacralizat, care nu își poate găsi sensul decât aici și acum. Pentru omul primitiv, lumea a apărut datorită unei manifestări a sacrului, consemnată în miturile în care crede. Pentru el, lumea are un temei sacru care atrage după sine posibilitatea unei trăiri reale, trăirea în prezența sacrului, adică participarea la hierofanii prin intermediul unor rituri. Pentru omul modern, lumea este un spațiu cu o infinitate de locuri neutre, în care omul se mișcă mânat de obligațiile unei existențe integrate într-o societate industrială. Pentru omul primitiv, lumea are nevoie să fie sanctificată continuu, iar lucrul acesta se întâmpla prin prezența unor sanctuare, a unor Temple. Templele erau considerate case ale zeilor. Pentru israeliți, de pildă, știm cu toții, Templul era copia unui arhetip ceresc. Într-un mod asemănător sunt gândite azi bisericile creștine sau catedralele religiilor tradiționale. Ele sunt copii ale templelor, care încearcă să reproducă Paradisul sau lumea celestă. Sunt locașuri ale unor hierofanii, locuri în care se manifestă sacrul, locuri în care omul poate fi copărtaș al acestor manifestări. Oamenii merg și azi la biserică fiindcă sunt atrași de sacru. Și încearcă, deși fără succes, să se bucure de sărbătorile religioase, fiindcă sunt nostalgici după un timp sacru.

Ritualul religios este o expresie de ordin formal supusă unui crez de ordin esențial. El constă în acțiuni sau practici, incluzând mișcări fizice ori cuvinte acompaniatoare, ce se pliază pe o istorie sau pe un mit. Prin funcționalitatea sa, așa cum spune Aurel Codoban, un fost profesor de-al meu, specialist în hermeneutică, ritualul este „o tehnică de manevrare sau manipulare a sacrului sub aspectul său de putere.” E foarte important ce vă spun, fiindcă, având în vedere această definiție, noi, credincioșii din biserica baptistă, nu avem un ritual. Noi nu manevrăm sacrul. Dacă mitul spune sau semnifică ceva, ritualul operează potrivit acelui ceva, însă atât mitul cât și ritualul converg prin funcție: ambele au rolul de a manipula sacrul spre sau pentru sacralizarea profanului. Ritualul religios, așadar, este expresia materială, constând în acțiuni și cuvinte solemne, ceremoniale, care îmbracă sacrul cu scopul de a-l aduce în spațiul mundan, cu scopul de a-l face palpabil și de a-l folosi. În doctrinele unor religii, pâinea și vinul se transformă în obiecte sacre, iar scopul ritualului este acela de a manevra aceste obiecte.

Astăzi se vorbește despre o degradare a funcțiilor ritualului. Dacă în trecut comportamentul omului era adesea ritualizat, din pricina faptului că, în acțiunile sale, omul simțea că intră în mod constant pe teritoriul sacrului, astăzi, ritualul religios aproape că a dispărut. Profesorul meu crede că degradarea ritualului este cauzată de desprinderea acestuia de mitul care îl vitalizează. În alte cuvinte, ritualul și-a pierdut funcțiile originare fiindcă nu mai are în spatele lui o poveste, ci o simplă nevoie, o sete de altceva. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, povestea însăși este importantă, fiindcă pe ea se pliază expresia ritualică. Bunăoară, dacă eu aprind o lumânare pentru un mort, fac acest lucru din pricina unui adevăr pe care îl susține o comunitate sau o instituție religioasă din care fac parte, anume că, aprinzând acea lumânare, ajut sufletul mortului în vreun fel. Dacă povestea este falsă, ritualul meu este expresia materială a acestei falsități. O deformare cât de mică a esenței dă formei, în timp, o funcție greșită. De remarcat, însă, e faptul că orice ritual religios este susținut de un adevăr de credință de care depinde, în formă și finalitate.

Omul modern nu mai are o istorie care să îi dea sens. Metanarațiunile, astăzi, sunt sortite pieirii. Metanarațiunea conține un destin. Omul are nevoie de narațiune ca să se identifice cu modele umane, și abia atunci când se identifică cu acestea își poate asuma un destin. Nu îi sunt suficiente numai lucrurile. Omul de azi, omul modern sau chiar postmodern refuză chemarea la transcendență, și se recunoaște ca subiect și agent al istoriei. După cum corect afirmă Eliade, omul modern se făurește pe sine și nu ajunge să se făurească întru totul decât în măsura în care se desacralizează și desacralizează lumea. El nu va deveni el însuși și nu va fi complet liber decât atunci când îl va fi ucis pe ultimul zeu. Se străduie să se golească de orice urmă de religiozitate, dând cu piciorul în tot ceea ce strămoșii lui i-au lăsat drept moștenire religioasă prin tradiții. În ciuda eforturilor lui, observă în continuare Mircea Eliade, omul areligios, care s-a lepădat de toate crezurile sale, nu există. Pentru că, indiferent cât de areligios se consideră, este în continuare obsedat de crezurile lui religioase. În unele dintre comportamentele sale, religiozitatea care stă înăuntrul lui pare să izbucnească incontrolabil. De aici apar așa numitele ritualisme degradate. Degradate pentru că nu au un temei mitic, un temei istoric, un sens real, care să-l împlinească pe participant. Degradate pentru că nu au în centrul lor sacrul. De pildă, sărbătorim anul nou, prin comportamente orgiastice. Bem și mâncăm până ajungem la urgență. Acest obicei este o rămășiță a ritualului prin care omul primitiv sărbătorea înnoirea anului, înțelegând prin aceasta înnoirea întregii lumi. Serbăm prin petreceri anumite noduri existențiale, cum sunt majoratul, începerea facultății sau finalizarea ei, promovarea socială sau ieșirea la pensie. Cu alte cuvinte, avem și noi riturile noastre de trecere, întocmai ca omul primitiv. Consumăm la cinematograf sau în cărți povești de tip mitologic, în care binele înfrânge răul, în care eroul înfrânge monstrul.

Vara trecută, la Bonțida, știți foarte bine, a avut loc un festival concert, Electric Castle, cu zeci de cântăreți cunoscuți sau mai puțin cunoscuți. Oamenii încep să construiască un adevărat mit, o adevărată poveste închipuită, pe care o așază în interiorul acestui macroritual. Avem litere pe cer, adică implicarea lui Dumnezeu, avem rugul aprins, adică spațiul sacru, avem gesturi ritualice, incantații, transă, și, deja, tradiționalul potop. În 2015, cât a durat acest festival, a plouat continuu. S-au vândut nu știu câte tiruri cu cizme de cauciuc. Anul trecut a fost și mai și. În câteva ore, în plin festival, a plouat cât plouă într-o lună și jumătate. 80 l pe mp. În ceea ce privește celălalt festival, respectiv Untoldul, bannerul lui a fost extrem de sugestiv pentru tema acestei seri. Observați, cu un selfie devii centrul unei povești legată de magia festivalului, centrul unei povești legată de o lume pe care nu aș asocia-o cu Dumnezeul adevărului, ci cu oponentul său. Cluj a fost capitala nopții și a magiei. Iar tu, ca participant, printr-un selfie, deveneai personajul central al acestui eveniment. Bun venit printre cetățenii Împărăției stăpânitorului lumii acesteia, nu?

Acestea sunt noile ritualuri sau macroritualuri. Stadioanele sunt pline, fie că e vorba de concerte, fie că e vorba de noua religie, sportul, idolul fiind corpul uman care a ajuns la performanțe incredibile.

Un antropolog britanic, Arthur Hocart, observă un lucru f interesant: ritualul creează legături. Copiii noștri merg la aceste concerte nu pentru că vor să asculte muzică. Dacă vor asta, le putem pune noi aici, în sala asta, muzică. Va suna mai bine decât pe stadion. În plus, avem și lumini, putem face aici un spectacol de lumină și sunet. Dar nu despre asta e vorba. Copiii noștri merg acolo fiindcă au nevoie de o istorie în care să fie integrați și care să le dea un sens. Au nevoie să se simtă legați de ceilalți participanți, prin coparticiparea lor la același ritual. Dacă din ritualurile de astăzi sacrul a dispărut, totuși, această componentă esențială a ritualurilor, aceea de a lega, de a crea legături, nu a dispărut. Ritualul laic, al stadioanelor, este o încercare, fără reușită, de a crea un singur trup, de a depăși barierele care separă, de a uni ceea ce e de neunit.  Cu o coca cola, zic spoturile publicitare, se poate. Vă amintiți reclama de la Euro la Coca Cola, când un personaj strigă într-o cârciumă: goool, cu o coca cola în mână, iar altcineva îi spune: dom-le, ăialalți au dat gol, dar nu-i nimic, transmite mai departe reclama, coca cola asta pe care o ținem amândoi în mână ne unește, face să dispară diferențele între noi… acesta e noul sacrament, noul obiect sacru. Ritualul stadioanelor formează un trup al cărui cheag este corpul, coca cola, fotbalul, muzica electronică.

Așadar, aș putea afirma, pe de o parte, ființa umană simte ca necesar ritualul din pricina nevoii sale de a-și crea legături cu ceva ce se află dincolo de material, dincolo de spațialitatea imediată, dincolo de clipa efemeră. Co-memorarea, co-participarea înseamnă înveșnicirea unui anumit moment, integrarea acelui moment într-o istorie semnificativă, într-un mit care să întemeieze lumea, să dea un sens, un mers semnificativ unei istorii ce pare să-și fi pierdut consistența, ce pare să-și fi pierdut ținta. Însă, pe de altă parte, aș afirma, omul simte nevoia de ritual, dar numai pentru că este însetat de sacru, numai pentru că are nevoie de o Istorie în care nu el este protagonistul, ci Dumnezeu. De fapt, omul nu are nevoie de un ritual, ci de Dumnezeu. Ceremoniile din jurul Cortului întâlnirii făceau trimitere la o realitate invizibilă, la o dimensiune spirituală pe care evreii o considerau cât se poate de reală, iar sacralitatea din interiorul Sfintei Sfintelor era simbolică. Ceremoniile de acolo nu manevrau sacrul, nu erau ritualice, ci simbolice. Ele dezvăluiau ce se petrece, de fapt, în cer. Nu întâmplător, de-a lungul Vechiului Testament, profeții au arătat, în mod insistent, că pe Dumnezeu nu îl satisfac ritualurile. Respectul care se arată unor hierofanii este neimportant câtă vreme faptele celor care se numesc credincioși nu sunt ele însele hierofanii, nu arată ele însele chipul lui Dumnezeu. Din păcate, a purta chipul lui Dumnezeu este mai greu decât a i te închina într-un ritual.

În România zilelor noastre, avem un fenomen extrem de interesant, care dezvăluie foamea uriașă de Dumnezeu a creștinilor. E vorba despre pelerinaje, unul dintre cele mai importante fiind cel din catedrala ortodoxă din Iași, al cărui actor sunt moaștele sfintei Parascheva. Când analizează acest pelerinaj, Mirel Bănică, un cunoscut antropolog român, observă un detaliu foarte important: în cadrul acestui pelerinaj, se naște, ușor ușor, o religie populară. Ce vrea să însemne asta? Din cauză că Biserica nu mai este capabilă să-și hrănească spiritual enoriașii, aceștia vin la moaște, la sacru, spre a se hrăni singuri. Oamenii care se îmbulzesc la racla Sfintei Parascheva au niște reguli foarte stricte, pe care noi, cei ce-i privim de departe, nu le știm și nu le înțelegem: așteptarea la rând este obligatorie, fiind o formă de penitență; cu cât rândul e mai mare, cu atât penitența e mai primită; doar într-un timp anume, adică într-un timp sacru, moaștele Sfintei Parascheva au putere, sunt, adică, sacre; în prezența raclei, omul se află pe un teren sacru, care, în cazul în care persoana întârzie prea mult, îi poate face rău. În general, oamenii consideră că Sfânta Parascheva nu aparține bisericii, ci poporului. Oamenii au nevoie de o poveste, au nevoie de modele umane cu care să se identifice, au nevoie de Dumnezeu, au nevoie de Istoria lui Dumnezeu, au nevoie să știe de unde vin și încotro se îndreaptă. Iar lumea în care trăim face totul ca astfel de povești să fie lipsite de consistență, să fie incredibile. Dar omul areligios, în stare pură, spune Eliade, nu există și nu va exista niciodată. Omul nu poate trăi în afara unui destin care să aibă legătură cu transcendența. Criza existențială nu poate fi decât religioasă, pentru că ființa se confundă cu sacrul. Lumea nu vine de nicăieri și nu progresează spre nicăieri.

Luigi Zoja, un teoretician italian, observă în cartea lui, intitulată, superb, Istoria aroganței, că istoria omului modern nu poate fi înțeleasă decât ca progres, ca înaintare. Este o istorie a păcatului, a mândriei. Am creat o civilizație infinită, spune el, și credem că am creat divinitatea pe pământ. Omul nu mai vrea să își recunoască limitele. Istoria lui este o istorie care aleargă spre infinit. Spre un infinit în care tehnica, apanajul științei, dă iluzia nelimitării și a nemuririi.

Problema e că sufletul nu se hrănește cu adevăruri științifice, cu obiecte tehnice, ci cu povești. De aceea el caută mereu povești, caută ceva cu care să se hrănească. Dacă nu găsește, și le fabrică. Trebuie să pricepem că s-a întâmplat ceva dezastruos. Odată ce am scos mitul din istoria noastră, am rămas cu știința, cu specializarea, care, însă, nu ne ajută să ne dezvoltăm omul interior. Avem discursul științific, logic, gol de narațiune. Or, mitul este extrem de important. De ce? Ei bine, spune Zoja, pentru că el ne întemeiază identitatea, el ne semnifică, el ne dă un sens într-o lume tot mai goală de sens. Copilul care cere să i se spună povestea deja cunoscută vrea, de fapt, să-și recunoască emoțiile, să-și consolideze identitatea, să-și confirme faptele. Știința nu povestește, ea doar informează. Este străină de înțelepciune. Povestea, pilda, narațiunea, acestea sunt purtătoare de înțelepciune.

Pauză

Când am început să particip la adunările bisericilor evanghelice, ceea ce m-a contrariat cel mai tare nu erau cântările, acompaniate cu instrumente muzicale moderne, nu erau baticurile, pe care unele femei încă le poartă, nu era nici măcar pastorul, care, în loc să poarte o robă preoțească, poartă, în general, un costum negru. Nu. Cel mai mult m-a contrariat interiorul bisericilor. Faptul că arată ca oricare alt interior dintr-un show-room sau din livingul unei case somptuoase. Ba la unele găsești, pe peretele din față, lângă baptistier, niște picturi extrem de kitschoase, în fața cărora, în general, gândul revenirii dispare cu desăvârșire. Lipsește, așadar, solemnitatea aceea, pe care o găsești în bisericile tradiționale. Lipsește carevasăzică sacralitatea spațială, în măsură să te facă să îți schimb comportamentul, să te facă să fii diferit, să te facă să te reții de la anumite atitudini sau cuvinte neavenite. Să te facă să devii un mare ipocrit, nu-i așa? În bisericile evanghelice, din pricina acestui spațiu banal, m-am simțit, multă vreme, așa cum mă simțeam la cursurile facultății sau, în unele cazuri, așa cum mă simțeam când mergeam în vizită la cineva. Abia când am ajuns în această biserică, perspectiva mea s-a schimbat nițel. Căci aici, la Iris, am găsit o biserică arhiplină de tineri fericiţi, care zâmbeau, care aveau feţele luminoase, am găsit o biserică în care zona de unde se predica era amenajată cu-adevărat artistic, fără elementele kitsch care obișnuiau să-mi biciuie gustul estetic, și, nu în ultimul rând, am găsit o biserică în care predica depăşea graniţele unui discurs teologic motivator, atingând domenii variate, de la filozofie la muzică, de la artă la literatură. Mai mult decât orice, însă, și lucrul acesta aveam să-l înțeleg cu mai multă profunzime abia după o jumătate de deceniu, am găsit o biserică în care tinerii păreau că împărtășesc o jertfă al cărei rost îmi era cu totul și cu totul ascuns, așa cum bine spune Pavel, chiar la începutul epistolei către Corinteni, am găsit o biserică în care tinerii păreau că împărtășesc o istorie de al cărei sens se bucurau din plin, și, nu în ultimul rând, am găsit o biserică în care tinerii păreau că împărtășesc o realitate invizibilă, greu de priceput, care părea că se ascunde sub haina acestei istorii semnificative.

Tinerii aceștia, mi-am spus atunci, au o lume a lor, și eu vreau neapărat să fiu parte din lumea lor. Vreau și eu să fiu așa. Vreau și eu să cânt, să râd, să fiu bucuros, cum îi văd că sunt ei, vreau și eu să am un sens, să înțeleg că viața mea pleacă de undeva, dintr-un punct important, și se desfășoară spre undeva, spre un alt punct important. Vreau și eu să trăiesc în comuniune cu ei. În fapt, doream să mănânc și eu aceeaşi mâncare duhovnicească şi să beau și eu aceeași băutură duhovnicească. Doream să fiu una cu ei. Și lucrul acesta nu se întâmpla din pricină că fusesem fascinat de un ritual, sau din pricină că participasem la o hierofanie, la manifestarea unei divinități, nu se întâmpla fiindcă mă aflam într-un spațiu sacru sau într-o perioadă anume de timp, dedicată sărbătoririi vreunui eveniment. Nu. Se întâmpla fiindcă simțeam că ei împărtășesc ceva ce mie îmi era inaccesibil.

În primul și în primul rând, simțeam că ei au parte de o viață care mie îmi lipsea. De altfel, din felul lor de a fi, vedeam că ei sunt cu totul diferiți de mine, chit că, în aparență, nu ai fi putut găsi mari deosebiri între noi. Ei împărtășeau o jertfă al cărei înțeles îmi scăpa, deși, la catolici, o celebrasem de nenumărate ori. În această jertfă, care a fost Hristos, s-a săvârșit și s-a împlinit totul. În Isus Hristos se împlinesc toate jertfele care sunt aduse de-a lungul istoriei veterotestamentare. În ea, spune Alexander Schmemann, s-a curățat, s-a restabilit, s-a descoperit jertfa însăși, sensul ei dinainte de veci, iubirea desăvârșită, viața desăvârșită. Dumnezeu s-a împăcat cu lumea în jertfa lui Isus Hristos. Isus Hristos a înviat din pricină că, prin jertfa lui, noi am fost găsiți neprihăniți. La Cina Domnului, împărtășim aceeași jertfă care întemeiază istoria lui Dumnezeu. Prin botez, aderăm la această istorie care îl privește exclusiv pe Isus Hristos, hrana duhovnicească și băutura duhovnicească, apa vie, stânca vieții.

Data trecută, v-am vorbit despre experiența pe care am avut-o imediat după ce făcusem o teribilă boacănă. Mă întâlnisem cu Hristos, iar El părea să îmi tot repete: Dorine, ori cu mine, ori împotriva mea. Au urmat atunci câteva zile în care mi-a fost scârbă de viața mea, iar aici nu fac uz de o figură de stil, ci vorbesc despre realitatea anatomică a scârbei. Îmi venea să vomit mai mereu atunci când îmi aminteam cine fusesem și ce anume făcusem. Zilnic, îmi tot repetam: am fost cineva, sunt cineva, ar trebui să fiu altcineva. Într-o dimineață, după ce m-am ridicat din pat, am coborât în bucătărie, am deschis Biblia la Epistola către Evrei, am deschis comentariul lui Beni și m-am cufundat în studiu. Și atunci s-a petrecut ceva incredibil. Am simțit cum, pe scaunul alăturat, se așază Isus, dând aprobator din cap. Părea că spune: În sfârșit, te-ai apucat de treabă. În fața acestei cărți voiam să te aduc. A fost momentul în care am izbucnit în lacrimi. În zilele acelea, studiind Epistola către Evrei, am priceput rostul jertfei lui Hristos. A fost ca și cum aș fi văzut și înțeles dintr-o dată totul. Aș putea afirma că înțelegerea rostului jertfei lui Hristos a fost momentul în care am dobândit credința în El, în lucrarea lui Mântuitoare. A fost momentul în care am lăsat din mâini sentimentul meu religios, luând în spate crucea pe care mi-o pregătise cel care se dăduse de bună voie la moarte și pentru mine. Ani de zile trăisem cu acest sentiment religios, cu această religiozitate, în căușul pieptului meu, privându-mă de adevărata viață de credință. Căci sentimentul religios se investește în formele goale ale ritualului, având doar o înfățișare de evlavie. Spre deosebire de credință, sentimentul religios mă menținea pasiv, hrănindu-mi iluzoriu foamea prin ritualuri. Spre deosebire de credință, care se hrănește din cuvântul lui Dumnezeu, sentimentul meu religios se hrănea din sine însuși, din mulțumirile mărunte ale participării mele la anumite ceremonialuri pe care le numeam sacre. Spre deosebire de credință, care dorește să-și supună voința și rațiunea, care dorește să ia totul în stăpânire și să schimbe omul pe dinăuntru și pe dinafară, sentimentul meu religios era mulțumit cu ruptura dintre voință, rațiune și viață. Putea accepta, cu ușurință, schizoidia pe care o implica ruptura spațiului și a timpului, deosebirile pe care le făceam între sacru și profan. Sentimentul religios, spre deosebire de credință, este atașat de forme, de obiceiuri, de tradiții. De aceea, cu sentimentul religios cuibărit în mine, nu puteam împărtăși cu nimeni nimic. Căci îmi lipsea conținutul care dă unitate, îmi lipsea credința, credința în jertfa mântuitoare a Domnului Isus Hristos. Numai prin această credință Adevărul se transformă în viață. Se arată, iese din ascundere, devine adevăr și pentru ceilalți.

Privindu-i atunci pe tinerii din Biserica Iris, îmi doream și eu să fiu ca ei. Doream și eu să împărtășesc istoria lor, să fiu un urmaș al lui Adam, reabilitat de jertfa noului Adam, Isus Hristos. Doream și eu să mă simt unul dintre acei urmași ai lui Avraam, căruia Dumnezeu îi promisese binecuvântarea, venită prin Isus Hristos. Voiam și eu să mă simt precum Iacov, care, după ce l-a pus pe Dumnezeu la încercare, l-a recunoscut, în cele din urmă, ca Domn și Dumnezeu al său. Mi-ar fi plăcut să fiu unul dintre cei pe care Moise, trimis de Dumnezeu, avea să-i salveze din Egipt, spre a-i cufunda în Dumnezeu, în nor și în Mare, cum spune Pavel, și spre a-i purta prin pustie, către țara Canaanului, hrănindu-i cu mană și astâmpărându-le setea cu apa izvorâtă din stânca numită Hristos. Mi-ar fi plăcut să cred că sunt unul dintre urmașii celor pe care Iosua i-a condus dincolo de Iordan, unul dintre urmașii celor care au fost martori la oprirea rotației pământului. Aș fi vrut să mă cred, poate, unul dintre urmașii lui David, sau chiar unul ca Solomon, plin de înțelepciune. Mi-ar fi plăcut, ah, da, să fiu un Daniel, atât de credincios, atât de înzestrat, atât de implicat în durerile și bucuriile lui Dumnezeu. Sau un Ezra, sau un Neemia. Mi-ar fi plăcut să fiu unul dintre apostolii lui Isus Hristos, fie el și Toma, care l-a văzut pe Isus Hristos și l-a recunoscut ca Domn și Mântuitor al său. Ehe, mi-ar fi plăcut să fiu chiar ca Isus Hristos. Îmi lipsea totul, pentru că nu știam cine sunt și încotro merg. Îmi lipsea sensul. Și tot ce avusesem, până atunci, fuseseră niște forme goale, în care mă încrezusem fără să înțeleg de ce, pe care le respectasem, fără să pricep de ce, în care crezusem, naiv, că se ascunde Dumnezeu, aflând, abia acum, după acea întâlnire, că lui Dumnezeu nu îi trebuie obiecte, spre a se arăta, spre a se adeveri, spre a se manifesta, ci îi trebuie… oameni.

La Cina Domnului, împărtășim aceeași jertfă, o jertfă care ne include în aceeași istorie. De aceea, atunci când mâncăm din aceeași pâine și bem din același vin, ne amintim sau comemorăm noua noastră identitate și scopul ei. Nu în puține locuri din Scriptură se spune că oamenii l-au uitat pe Dumnezeu. A uita de El înseamnă, în fond, a te rupe de El. Primul păcat este, în primul rând, o astfel de uitare de Dumnezeu, o întoarcere a omului către sine, o idolatrie. A-ți aminti de Domnul este totuna cu a-ți exprima dependența completă de El, fapt care exclude închinarea la idoli, curvia spirituală sau corporală. La Cina Domnului ne amintim de jertfa care a dat un nou sens istoriei noastre, ne amintim de viața care s-a dat pentru ca noi să avem viață, ne amintim de ospățul final spre care ne îndreptăm. Cina Domnului are drept țintă amintirea lui Dumnezeu, co-memorarea, faptul că păstrăm împreună, în memoria noastră, destinul pentru care am fost creați și jertfa în virtutea căreia acest destin poate fi împlinit. Amintirea noastră împreună ne face una, ne dă o unitate pe care nimeni și nimic nu o poate distruge.

Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine. Ideea aceasta, că suntem una, m-a izbit cel mai tare. Faptul că luăm din aceeași pâine ne adeverește ca trup bine închegat, ne adeverește ca frați ai aceluiași tată. În ziua botezului, am devenit mădular al acestui trup. Iar adunarea noastră constantă în biserică ne aduce aminte de această funcție a noastră, de mădulare vii, care se coordonează pentru ca întreg trupul să devină perfect funcțional. Minunea adunării bisericești, spune Alexander Schmemann, constă în aceea că ea nu este însumarea oamenilor păcătoși și nevrednici care o compun, ci Trupul lui Hristos. Împărtășirea din aceeași mâncare și băutură face ca trupul acesta, pe care îl formăm noi, să îl arate pe Hristos și să arate lucrarea Lui. Poate acest trup să se aducă jertfă idolilor? Poate acest trup să îl arate, în același timp, pe Hristos și pe oponentul său, Diavolul? Cel care, în loc de unitate, creează dezbinare? Poate acest trup să nu arate acea realitate invizibilă, în care Hristos, nu Diavolul, este Domnul?

La Cina Domnului, împărtășim o realitate invizibilă, care se ascunde sub hainele istoriei lui Dumnezeu, și care se află în strânsă legătură cu ceea ce a făcut Isus Hristos prin jertfa sa. Bucuria acelor tineri nu putea fi justificată decât printr-o astfel de realitate, printr-o altă Împărăție, în care stăpânește seninul purității, nicidecum jegul păcatului. Botezul și Cina ne amintesc că trăim într-o lume coruptă de păcat, într-o lume aflată, temporar, sub stăpânirea Diavolului. Botezul și Cina ne aduc aminte că, deși trăim într-o lume degradată, prin jertfa lui Hristos, noi, cei care am primit cetățenie celestă, având dreptul să fim numiți copiii de Dumnezeu, suntem chemați să vedem ceea ce oamenii din lume nu pot vedea. Și anume, că întreaga creație este chemată și predestinată la reabilitarea escatologică. Căci al Domnului este pământul și tot ce cuprinde el. Comunitatea noastră, Biserica lui Hristos, care este un trup de fiecare dată când se adună spre a-și celebra menirea istorică, este singura care arată spre realitatea edenică pierdută. Și este singura care arată că realitatea coruptă va fi reabilitată atunci când, la finalul lumii, Hristos se va întoarce. Căci al Domnului este pământul și tot ce cuprinde el. Lumea întreagă a fost concepută ca fiind bună, sfântă, nicidecum profană. Păcatul nostru a rupt lumea de Dumnezeu și i-a dat un scop în sine. Prin întruparea Sa, Dumnezeu, însă, a mântuit din nou lumea fiindcă i-a redescoperit scopul: ea este locul pe care crește, pe care se dezvoltă Împărăția lui Dumnezeu; întregul ei sens ține de comuniunea cu Dumnezeu și cu întreaga făptură. Iată istoria lui Dumnezeu. Hristos, prin jertfirea sa de bunăvoie pe cruce, restituindu-i scopul suprem, a restituit sfințenia întregii lumi, nu doar a unor părți din ea. Prin Hristos, întreaga realitate își cunoaște de-acum scopul și suspină după el. Noi nu avem obiecte sacre, nu avem spații sau vremi sacre, ci știm că al Domnului este întreg pământul și tot ce cuprinde el.

Ei bine, în timp, am înțeles că, într-adevăr, nu clădirile în care ne adunăm contează, chit că ele trebuie să fie funcționale, ci spațiul dinăuntru nostru contează. În acest spațiu trebuie să se afle Hristos. Noi înșine suntem spații sacre, suntem Temple ale Duhului Sfânt. Noi înșine suntem hierofanii. Noi înșine suntem parte a unei istorii coerente, care urmărește aceeași țintă, binecuvântarea promisă omului în Isus Hristos, ospățul final, la masa cerească, împreună cu Mirele nostru.

Întreaga Scriptură prorocește despre Isus Hristos și despre lucrarea Lui. Scriptura este Cuvântul care ne hrănește. Doar Cuvântul lui Dumnezeu are puterea de a transfigura această realitate în care trăim și pe care o experimentăm. Cuvântul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, poate transforma omul pe dinăuntru și pe dinafară, realitatea lui materială și spirituală. La Cina Domnului, noi mâncăm pâine și bem vin. Cu alte cuvinte, noi asimilăm ceva. Ne asumăm ceva. Și chiar dacă noi considerăm pâinea și vinul drept simboluri, adică lucruri materiale care trimit către o realitate spirituală în care credem, totuși, prin asimilarea acestor lucruri materiale, noi ne asumăm asimilarea de către Isus Hristos până la identificare.

La Cină ne amintim care este destinul nostru istoric. Biserica este poporul nou al lui Dumnezeu, pe care Domnul nostru Isus Hristos l-a adunat, l-a răscumpărat și l-a sfințit pentru a-l mărturisi pe El în lume și în fața lumii. Dacă Isus Hristos este mântuitorul lumii, noi, ca martori ai lui, suntem cei în care El trăiește. Și, prin El, avem unitatea cu Dumnezeu și unitatea unul cu altul. Prin Duhul Sfânt, prin puterea care ne-a fost dată, noi creștem, hrănindu-ne cu Cuvântul, de la o zi la alta în plinătatea lui Hristos, având certitudinea că, la sfârșitul istoriei, vom ajunge la această plinătate.

Observați, Biserica nu este o societate religioasă care, folosindu-se de ritualuri, produce hierofanii, sacralizează spații, vremi sau obiecte. Noi nu suntem o comunitate în care Dumnezeu stăpânește prin pastori, prin persoane consacrate, în care salvarea este adusă de niște obiecte care au putere în sine. Noi suntem Trupul lui Isus Hristos, care se hrănește din viața divino-umană a lui Isus Hristos, așa cum ne este relatată în Scriptură, și care mărturisește lucrul acesta constant, adunându-se spre a lua Cina cu Domnul nostru Isus Hristos, prezent în mijlocul nostru prin intermediul Duhului Sfânt. Isus Hristos nu este în afara Bisericii, nu este deasupra ei, El nu se manifestă la cererea noastră. El este în Biserica sa prin Duhul Său și Biserica este în El, ca trup al Lui. Când reducem puterea lui Isus Hristos și a Duhului Său la anumite slujiri sacramentale, la anumite ritualuri, limităm, practic, lucrarea lui Mântuitoare la zone preferate de noi. Atribuim un exclusivism inadecvat celui din care, prin care și pentru care s-au făcut toate lucrurile, toate spațiile și toate timpurile.

La Cina Domnului, noi împărtășim aceeași jertfă, jertfa lui Isus Hristos. La Cina Domnului, noi împărtășim o istorie pe care această jertfă a întemeiat-o și sub haina căreia se ascunde o dimensiune invizibilă în care se desfășoară, cu-adevărat, viața noastră, așa cum a destinat-o sau, mai bine zis, așa cum a predestinat-o Dumnezeu.

Pentru Bisericile tradiționale, sacrul este prezent într-o clădire, credinciosul fiind cel care, prin prezența la serviciul oficiat în această clădire, se încarcă periodic cu acest sacru, pentru ca, mai apoi, în contact cu lumea, semnele sacralității să se piardă. Pentru noi, creștini evanghelici, nu există, de fapt, sacru, ci există un Dumnezeu care s-a revelat, care s-a adeverit, care s-a arătat, luând chip de om prin Isus Hristos, și care, prin lucrarea mântuitoare a Acestuia, și-a făcut locaș în noi, redându-ne chipul Său cu care ne-a creat. De aceea, noi putem fi întruparea adevărului lui Dumnezeu, a iertării, a dragostei. Divinul se face vizibil atunci când eu, creștinul, devin raiul pentru celălalt. Cât de important este, deci, să nu fim doar teoreticieni ai creștinismului, teologi, cum s-ar spune, ci creștini integrali, practicanți ai propriei noastre teologii, icoane prin intermediul cărora ceilalți îl pot vedea pe Dumnezeu.

Lumea nu este locul în care sacrul și profanul coexistă. Cel puțin pentru noi nu este așa. De aceea, pentru noi ritualul este simbolic, nu sacramental, fiindcă noi, evanghelicii, suntem mereu în prezența divinului, a invizibilului, și credem nu că îl manipulăm în ritualurile noastre, ci că suntem și chiar vrem să fim manipulați de el continuu. Pâinea și vinul nu sunt sacramente, pentru că nu au putere în ele însele. Dumnezeu are putere și își manifestă această putere prin intermediul vieților noastre. Nu când suntem smeriți într-o clădire anume suntem creștini, ci mai ales când suntem smeriți pe drum ne arată a fi creștini. Nu când ne rugăm într-o clădire anume ne face creștini, ci când facem din viața noastră o rugăciune, atunci ne dovedim cu-adevărat creștini. Nu ritualul ne face deci creștini, ci noi, fiind creștini, co-memorăm statutul nostru, pentru a ne aminti că suntem legați sau re-legați de Cel care ne-a creat, pentru a ne reaminti că, vorba cântecului, venim din iubire și mergem spre iubire. Și despre asta istoria noastră. Cu atât mai mult cu cât, în centrul acesteia, se află jertfa lui Hristos pe cruce. Despre această iubire voi vorbi, pe larg, data viitoare.

Prin jertfa lui pe cruce, Isus Hristos a reamintit realității corupte care îi este scopul, a reabilitat istoria, instituind Împărăția lui Dumnezeu. Prin jertfa lui pe cruce, Isus Hristos ne-a redat sensul pentru care am fost creați. Putem alege să trăim într-o istorie a omului, într-o istorie a păcatului, a aroganței, a blestemului, sau să aderăm la această istorie a Împărăției lui Dumnezeu, călcând apăsat pe cărarea credinței pe care oamenii lui Dumnezeu au înaintat, uneori cu sacrificii totale, spre ospățul cel veșnic. Hristos a înviat! Al Domnului Înviat și numai al Lui este pământul și tot ce cuprinde el. Istoria noastră își găsește legitimitatea doar în Domnul înviat și numai în El.

18579353_869422766529386_2052167371_n

Am căutat mai bine de două decenii adevărul despre lume și adevărul despre mine. Iar când, în fața crucii, am înțeles că Isus Hristos este adevărul, este, adică, Dumnezeul nevăzut, care s-a adeverit pentru ca eu să fiu salvat, am primit harul iertării, deodată cu puterea de a mă ierta și de a-i ierta și pe alții. Eliberat de lume, am început să trăiesc o altfel de viață, una în care cresc în sfințenie, din slavă în slavă. O viață în care semnificațiile sunt altele decât cele din vechea mea viață, o viață în care mă simt integrat într-o altă istorie, într-o Mare istorie. Istoria lui Dumnezeu. Nu aș putea spune că, atunci când am intrat în apa botezului, sau atunci când am participat pentru prima oară la cină, am fost conștient de toate aceste elemente ale noii realități în care simt acum că trăiesc. Cert e, însă, că ele mi-au fost dezvăluite, prin Cuvântul lui Dumnezeu, de-a lungul celor 6 ani de când m-am născut din nou. Astăzi mi-am propus să vă vorbesc despre un lucru despre care, zic unii, ar trebui să nu se vorbească deloc. Căci, nu-i așa, dragostea ține mai degrabă de latura emoțională a omului, de trăirea lui interioară.

Într-un fel, de-a lungul celor șase seri, am vorbit de fiecare dată despre dragostea lui Dumnezeu. Uneori mai mult, alteori mai puțin. Căci dragostea este cauza primă a lumii, a universului, a vieții, a creației, a răscumpărării. Dragostea ne adună și ne ține împreună. Un prieten de-al meu, un scriitor, care a dispărut dintre noi, îmi spunea un lucru: Dorine, până și cel mai mare criminal este plin de dragoste; dacă nu ar fi așa, s-ar destrăma dintr-o dată; căci tot ce reprezintă el este o unitate; toate celulele stau strâns unite și lucrează împreună fiindcă poartă cu ele dragostea. Înainte de a vrea să știm ce este adevărul, vrem să fim iubiți. Din clipa nașterii noastre, strigăm după iubire. Și strigătul nostru încetează în clipa în care o primim. Iubirea ne lipsește fiindcă este ceva ce a fost în noi, iar acum este doar un rest acolo, un rest care se cere  completat. Lumea plânge după dragoste, fiindcă dragostea pe care o împărtășește ea este cu totul altceva decât dragostea de care are nevoie. Și vom vedea, în cele ce urmează, despre ce e vorba.

Omul este definit prin ceea ce numim sexualitate și gen. Cu alte cuvinte, în acest Univers, pe care Dumnezeu l-a gândit ca templu al său și în care l-a așezat pe om, creat după chipul și asemănarea sa, în acest Univers, sensul vieții se manifestă prin reproducere și creație. Omul este chemat să se înmulțească și să stăpânească. Sexualitatea este apanajul reproducerii, în timp ce genul este apanajul stăpânirii. Bărbatul își are rolul lui, atât în reproducere, cât și în manifestarea culturală, în creație, în stăpânire. Femeia își are, în mod asemănător, rolul ei. Această complementaritate care caracterizează omul, în general, este dovada faptului că el nu a fost creat ca să fie singur. Existăm doar dacă cineva ne arată asta într-o manieră care ni se potrivește, care ne face să ne simțim cineva. În primul rând, Dumnezeu ne-a arătat acest lucru. Prin El, suntem cu-adevărat. Însă aici, pe pământ, omul nu se poate dori singur, el are nevoie să fie dorit. Complementaritatea, îndeosebi cea intimă, este, în esență, dovada faptului că „existăm în manieră necesară doar dacă cineva ne iubește.” Altfel, fără iubire, viața noastră nu ar avea nici un rost. Prin ispita aruncată în Eden, Diavolul ne-a rupt de Dumnezeu și a fisurat această complementaritate, a produs separarea între om și Dumnezeu și între bărbat și femeie, polarizându-le rolurile, făcându-i să se dușmănească, asemenea câmpurilor magnetice care, deși fac parte din același obiect magnetizat, nu mai vor să stea împreună. Omul îl va dușmăni pe Dumnezeu și, în același timp, bărbatul o va dușmăni pe femeie, la fel cum, și invers, femeia îl va dușmăni pe bărbat. Titlul unei cărți afirmă că bărbații sunt de pe Marte, iar femeile de pe Venus. Desigur, toți suntem de pe pământ. Problema e că păcatul ne-a separat. Cu toate acestea, complementaritatea inițială a rămas o constantă în viețile noastre. Ne iubim, dar, din păcate, separarea dintre noi, rezultanta căderii primilor oameni, este și ea la fel de constantă și se interpune între noi dureros. Iată de ce înțelegem dragostea ca aducere împreună, ca unire, ca suprimare a separării. Chestiunea delicată este cea referitoare la elementul care ne aduce împreună, sau la ceea ce numim mediatorul dragostei. În funcție de acest mediator, avem o dragoste autentică sau o dragoste falsă.

Mediatorul dragostei este de obicei acela care atribuie valoare și calități obiectului dragostei, afirmă un foarte cunoscut filosof, Rene Girard.

De-a lungul ultimei seri, am vorbit despre nevoia omului de a avea modele. Modelele, pe care omul primitiv le găsea în mituri, pe care noi, creștinii, le găsim în Biblie, sunt cele care girează valorile în care credem, sunt cele care ne dau o identitate, sunt cele care ne confirmă comportamentul. Modelele sunt pentru noi mediatorii. Sunt mediatorii modelatori. Dragostea noastră are chipul și asemănarea mediatorului nostru. Iubim așa cum modelele noastre iubesc. „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.” Hristos este mediatorul nostru. Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu. De fiecare dată când e vorba despre dragoste, Scriptura împinge înaintea noastră un model: pe Dumnezeu Însuși. El este garantul valorilor noastre. Iar valorile noastre sunt înglobate în cea mai de preț valoare, identică cu Binele suprem: dragostea. La Cina Domnului, ne amintim și vestim dragostea lui Dumnezeu: jertfa sa de dragul mântuirii oamenilor.

Poate că, atunci când Tavi a citit textul din 1 Corinteni, unii v-ați întrebat: oare nu a greșit? Oare nu trebuia să citească din capitolul 13? Ei bine, eu cred că nu am ajuns încă acolo. Data trecută am vorbit despre Istoria lui Dumnezeu, care are în centrul ei Evanghelia, adică moartea lui Isus Hristos pentru păcatele noastre, dar și despre ținta spre care istoria omului curge abrupt, parcă scăpată de sub control. Istoria lui Dumnezeu se îndreaptă, coerent și consecvent, spre Ospățul veșnic, posibil datorită jertfei de pe Calvar și anticipat de noi la Cina Domnului, atunci când, consumând două obiecte materiale simbolice, ne asumăm imitarea Domnului nostru Isus Hristos. Istoria lumii, scăpată de sub control, gonește spre un infinit aflat într-o ceață compactă. Există o tot mai mare fascinație pentru apocalipsă, înțeleasă ca final catastrofic. Se fac filme, se scriu cărți. Este o anticipare funestă, pe care omul nu o poate evita tocmai pentru că e conștient că nu poate galopa spre infinit și la infinit. E conștient că, la un moment dat, se va opri cumva, undeva. La Cină, noi, creștinii, ne asumăm o altă istorie, una cu alte semnificații, una care curge altfel. Spuneam, data trecută, noi ne asumăm o istorie a dragostei. Din tine am venit iubire, și tot spre tine merg mereu, spune un cântec scris de Traian Dorz și pus pe note muzicale de Nicolae Moldoveanu. La Cina Domnului noi vestim moartea Lui Isus Hristos pentru Tatăl și pentru noi. În fond, pentru îndreptățirea Creatorului și a creației sale în fața Lui Însuși. Vestim cel mai mare act de dragoste realizat vreodată de cineva pe acest pământ. Pământul încă există datorită sacrificiului Celui din care, prin care și pentru care întreg universul există. Noi încă existăm fiindcă am fost creați din dragoste, fiindcă am fost răscumpărați din dragoste, și fiindcă suntem așteptați, cu aceeași dragoste nemărginită, la Ospățul veșnic.

Prin urmare, la cină asta ar trebui să se vadă cel mai mult: dragostea lui Dumnezeu coborâtă printre noi și împărtășită de noi între noi. Împărtășim o jertfă, împărtășim o istorie întemeiată de această jertfă, împărtășim o dimensiune spirituală, și, nu în ultimul rând, împărtășim dragostea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel, însă, observă între corinteni o altă realitate. Cetățenii Corintului proveneau din medii sociale diferite, fiind fie stăpâni, fie servitori, fie bogați, fie săraci. Vestirea jertfei lui Hristos, la Cină, face ca diferențele sociale dintre noi să dispară. Aici, adunați împreună datorită jertfei de pe Calvar, noi nu mai suntem nici transilvăneni, nici moldoveni, nici munteni, nici olteni, nici români, nici maghiari, nici baptiști, nici penticostali, nimic altceva decât ucenici ai lui Hristos. Spuneam, acum două întâlniri, că noi nu suntem membri unei Biserici. Și nu suntem așa tocmai pentru că noi, împreună, suntem un singur Trup. Hristos trăiește în noi, și, prin intermediul nostru, al fiecăruia dintre noi, El își revarsă dragostea asupra noastră și asupra lumii întregi. Or, în Corint se petrecea contrariul. La Cină, diferențele deveneau mai vizibile din pricină că unii, probabil stăpânii sau bogații, ajungeau mai repede și consumau ceea ce aduceau, astfel încât, atunci când, probabil, cei mai săraci ajungeau și ei, îi găseau pe cei dintâi sătui și beți. Diferențele sociale se accentuau, iar dragostea nu își găsea locul acolo. De fapt, mă întreb, pentru ce se mai adunau? Pentru ca cei bogați să se laude cu ceea ce aveau, iar cei săraci să primească ceea ce le lipsea? Sau oare pentru ca să se cerceteze, astfel încât amintirea jertfei de pe Calvar să îi transforme tot mai mult, din slavă în slavă, în sfințenie. Acolo unde dragoste nu e, nimic nu e. Pentru că acolo, de fapt, domnește verbul a avea, nicidecum verbul a fi.

Împărtășim o jertfă, o istorie, o realitate. Pe scurt, împărtășim dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Și facem din răspândirea acestei dragoste ținta vieților noastre. Suntem ucenicii lui Hristos în măsura în care împărtășim această dragoste, și prin asta, numai prin asta, lumea ne recunoaște. Nu statul de creștini evanghelici, nici afacerile făcute corect, nici munca efectuată ca pentru Domnul, nici faptul că suntem blânzi, sau religioși, sau modești, sau morali, nici una dintre acestea nu ne arată ca ucenici ai la Hristos. Ci dragostea. Dragostea între noi și dragostea pe care o arătăm celorlalți, celor care nu sunt încă dintre noi.

Aș vrea să vorbim puțin despre mediatori. Și cred că pentru noi, oamenii, primii mediatori în ceea ce privește dragostea sunt mama și tata. Când am vorbit despre libertate, spuneam că în relația cu ceilalți, în noi se cristalizează anumite valori. În conflictul dintre aceste valori, noi începem să distingem conflictul dintre bine și rău, având posibilitatea de a alege între unul sau altul. Astfel, eu am, în ochii mamei, de pildă, o recunoaștere când fac ceva, și o recunoaștere opusă când fac ceva opus. Disting două comportamente care se opun și în spatele cărora se află valori care se opun. Voi alege să mă comport în funcție de felul în care comportamentul meu îmi conferă, ca venind din partea mamei, o anumită recunoaștere. Și, în general, voi fi dispus să aleg tot mai mult să mă comport astfel încât să fiu apreciat sau lăudat. În asta văd eu valoarea de bine, și acest bine îl învăț de la celălalt. În primii ani din viață, învăț binele de la mama și de la tata, fiindcă relaționez cu ei, în primul și în primul rând. Învăț, așadar, să iubesc așa cum sunt iubit de ei. Dragostea, da, se învață. Eu mă nasc în păcat, închis în neascultare, după chipul și asemănarea primului Adam. Și învăț, de la mama și de la tata, ce este binele și cum să iubesc. Iubirea este o artă, și, ca orice artă, ea se învață și se exersează. Iubirea înseamnă activitate, nu pasivitate. Ea cere să te implici, nu să te lași pradă. Ea nu ar trebui înțeleasă ca o pasiune, ca o cădere, pentru că, în iubire, trebuie mai întâi să dai. Iar faptul că ești născut în păcat, faptul că ești închis în neascultare, te face mai întâi să ceri. Mama este prima care se dă copilului ei. Se dăruiește lui în primul rând prin starea ei de fapt, ca femeie însărcinată, iar apoi, după naștere, ca resursă de hrană, căldură și mângâiere. Dumnezeu a aranjat în așa fel lucrurile încât, încă din prima zi de viață, șansele ca noi să avem parte de dragostea adevărată să fie maxime. Dragostea înseamnă dăruire, nu dăruirea lucrurilor materiale, cum crede majoritatea, ci dăruirea vieții înseși. Iar mama este cea care își dăruiește viața necondiționat, de la început. Ea își iubește fătul pentru simplul motiv că acesta există. Cu timpul, cel iubit necondiționat va înțelege că poate produce iubire printr-o activitate. Așa cum am spus mai înainte, eu încep să disting valoarea de bine în funcție de recunoașterea care vine din partea mamei sau a tatălui meu. La fel și cu dragostea, pe măsură ce cresc, eu observ că o pot produce făcând ceva. Este momentul în care, la rândul meu, încep să învăț să iubesc. Dar este și momentul în care încep să îmi îndrept atenția spre relația cu tatăl meu, sesizând cum funcționează iubirea paternă. Dacă mama mă iubește necondiționat pentru că sunt trup din trupul ei, tatăl meu mă iubește condiționat, fiindcă trebuie să îi câștig dragostea, muncind prin ascultare, prin disciplină. Cineva de la grupul nostru de casă spunea că relația noastră cu Dumnezeu este asemănătoare cu relația noastră cu tatăl terestru. Isus Hristos l-a asociat pe Dumnezeu cu Tatăl, nu cu Mama, pentru că, dincolo de iubirea necondiționată pe care ne-a arătat-o El la Calvar, mântuire este condiționată. Să facem pe om după chipul și asemănarea noastră. „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Mama ne iubește necondiționat fiindcă are rolul de a ne face să ne simțim siguri în viață. Iubirea ei ne asigură că suntem ai ei și că ea nu ne va părăsi niciodată. Tata ne iubește condiționat fiindcă el are rolul de a ne învăța, de a ne îndruma, de a ne ajuta să asimilăm principiile corecte. Conștiința maternă ne spune: nimic din ceea ce faci în viața aceasta, nici cel mai mare rău, nu mă va împiedica vreodată să te iubesc și să-mi dau viața pentru tine. Conștiința paternă ne spune: dacă faci rău, trebuie să accepți anumite consecințe ale faptelor tale rele, și, mai ales, trebuie să te schimbi ca să te iubesc. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Vom iubi cu-adevărat atunci când vom interioriza aceste două conștiințe. (A se vedea Erich Fromm, Arta de a iubi). Dacă am păstra doar conștiința maternă, am pierde rațiunea și nu ne-am mai dezvolta. Am iubi orbește. Dacă am păstra doar conștiința paternă, am deveni cruzi și inumani. Am critica orbește. Avem nevoie de amândoi părinții pentru a învăța să iubim cu-adevărat. Cât de important este să avem lângă noi amândoi părinții, cât de important este să învățăm dragostea de la amândoi. Pentru că doar în ei, în această dublă ipostază, de sex și gen, de constituție fizică complementară, de rol cultural complementar, Dumnezeu își poate arăta chipul, își poate arăta dragostea adevărată.

Sigur că, dincolo de această imagine ideală, în calitatea de mediatori, părinții noștri pot fi reprezentanți ai lumii sau reprezentanți ai lui Hristos. Ei ne pot transmite valorile lumii sau valorile lui Dumnezeu. Ei ne pot învăța cum să iubim în felul lumii și cum să iubim în felul lui Dumnezeu. Totul ține de locul în care ei înșiși se află, în Împărăția lumii sau în Împărăția lui Dumnezeu. Totul ține de chipul pe care îl au ei, chipul lumii, care trece, sau chipul lui Hristos, care rămâne în veac. Chipul lumii, spuneam, are trei caracteristici fizionomice definitorii: capitalul, monopolul și prestigiul. Capitalul rămâne obiectivul ei. Nu întâmplător trăim în ceea ce numim societate capitalistă. Și oricât am vrea să spunem că nu e așa, oricât am vrea să îndulcim această realitate, rămâne un adevăr: omul de azi trăiește datorită capitalului și pentru capital. Vă pot spune că sunt specialiști necreștini care afirmă că dragostea și capitalul sunt și vor rămâne incompatibile, indiferent cât de mult vrem noi să fie compatibile. Monopolul este înțeles ca putere și are rolul de a induce în om anumite stări, cum este starea de teamă, specifică manipulării, sau cum este starea de bine, specifică seducției. Media sau mijloacele de comunicare este modul prin care suntem astăzi manipulați sau seduși. Reclama, cea care ține în viață mass media, nu urmărește altceva decât acumularea de capital. Spunem mass media pentru că media a transformat populația într-o masă compactă dotată cu o conștiință colectivă. Am devenit ființe mimetice mai ales datorită mijloacelor de comunicare. Prestigiul rămâne, probabil, idealul de atins al maselor. Trăim uneori cu scopul de a apărea 5 minute la televizor. Suntem seduși de statutul social al starurilor și nu ne-am da înapoi de la nimic pentru a trăi în papucii lor, indiferent de consecințe.

Acum, în ceea ce privește dragostea, dacă e să abordăm problema din perspectiva primei trăsături a chipului acestei lumi, din perspectiva capitalului, observăm că în societatea consumistă cum este societatea noastră, se acumulează fără a fi nevoie, se mănâncă fără a-ți fi foame, se bea fără a-ți fi sete, și se recurge la relații intime fără a iubi. Relațiile interpersonale gratuite, întemeiate pe dragoste, sunt înlocuite cu relațiile impersonale, tarifate, bazate pe transferul de bunuri materiale sau imateriale sau pe acordarea de servicii specializate. Orice problemă pe care o avem este astăzi delegată specialistului, care trebuie plătit pentru a emite soluții. Păcătosul este trimis la comitet, fiindcă acolo sunt specialiștii. Relațiile noastre sunt tot mai comercializate și, drept consecință, tot mai reci. Familiile, azi, sunt gândite ca echipă, ca formă socială în care două părți colaborează spre acumulare de profit sau de satisfacții imediate. O echipă în care soțul trebuie să laude rochia soției sau mâncarea ei gustoasă, iar soția trebuie să înțeleagă oboseala și nemulțumirea soțului. Familia modernă nu este locul în care doi oameni se iubesc, ci este locul în care doi oameni străini se înțeleg și se refugiază pentru a scăpa de singurătate.

La Cină, noi recunoaștem că relațiile noastre nu reprezintă un transfer de bunuri, materiale ori imateriale. Piața de consum transformă persoana în individ. Transformă ființa în obiect. Transformă credinciosul creștin în consumator. Darul nu intră în calculul pieței de consum. Pentru că în piața de consum ne interesează doar profitul. Noi înlocuim consumul cu contemplarea, și conservarea cu risipa dragostei. Viața lui Isus Hristos, viața celui care a murit în locul nostru, a fost o viață despre dragoste, despre sacrificiu, despre un dar nemeritat, nu despre un transfer de bunuri. Hristos a venit ca să creeze o legătură indestructibilă între noi și Crucea Lui, nu ca să ne propună o colaborare, bilaterală, așa cum ne propune lumea. Hristos a venit să ne îmbrățișeze, nu să ne întindă mâna, pentru a consacra astfel clauzele unui contract.

Dacă e să abordăm dragostea din perspectiva celei de-a doua trăsături a chipului lumii acesteia, din perspectiva monopolului, aș aduce înaintea dumneavoastră o problemă deosebit de gravă, care ne roade încet mințile și sufletele. E vorba despre noua valoare promovată de postmodernitate: obscenul. Aura Schussler tematizează interesant această valoare de obscen. Obscenul aduce în față ceea ce este ascuns. Totul este scos la vedere, iar asta ne fascinează. Pornografia, mijlocul prin care s-a impus obscenul, este probabil cea mai teribilă armă pe care o folosește cel rău împotriva dragostei lui Dumnezeu. Pornografia are un caracter consumist. Ea ține tot de capital. În pornografie, privitorul consumă corpuri devenite obiecte vandabile. Fiindcă acolo, în imaginile respective, corpurile nu sunt în libertate, ci sunt disciplinate pentru a fi consumate. Este ceea ce eu aș numi un canibalism virtual. Femeia devine un element de consum al dorinței masculine. Totul se reduce la ideea de consum. Cantitatea este extrem de importantă. Fiindcă valoare obscenului este dată de cantitatea a ceea ce este arătat și comis. Clientul pornografiei nu este stăpânul, ci sclavul ei. El devine un obiect, un trup supus unor instincte incontrolabile, un sclav al poftelor, un animal fără rațiune. Și încă și mai mult. Ca sclav al pornografiei, bărbatul nu caută să posede femeia sau o femeie anume, ci urmărește să domine însăși ideea de femeie. Astfel, bărbatul ajunge să trăiască în virtual și să fie stăpân acolo, indiferent de context. Problema e că, trăind acolo, pornografia devine o valoare de urmat. Oamenii nu mai sunt capabili să se iubească, fiindcă realitatea din dormitor încearcă să atingă performanțele pornografice virtuale. Din cauza acestei obscenități se vorbește tot mai mult despre o așa zisă potriveală din punct de vedere sexual. Ca și cum, dacă știi ce să faci în intimitatea unei camere cu un corp de sex opus, ajungi să fii iubit și să iubești. Ca și cum obținerea plăcerii imediate produce fericire sau rezolvă toate problemele umane. Freud spunea, profetic, că ritualul religios va fi înlocuit cu ritualul sexual. Sexul a devenit centrul preocupărilor omului modern. O industrie de miliarde și miliarde de dolari înrobește bărbați și femei deopotrivă, îi înstrăinează pe unii de alții, îi alienează. Din pricina obscenului, dimensiunea intimă a sexualității s-a pierdut, iar realitatea din dormitor nu ne mai aparține. Josh MacDowell afirmă că toate femeile pe care un bărbat le vede în realitatea virtuală îl vor vizita, mai devreme sau mai târziu, în dormitor, atunci când va fi cu soția sa. Realitatea virtuală, capabilă să susțină interfața grafică a unei persoane, este identificată cu realitatea propriu-zisă. În pornografie, realitatea și ficțiunea se contopesc. Jean Marie-Goulemont crede că pornografia tulbură atât de tare încât consumatorul nu mai poate deosebi realul de ireal. El își dorește să fie asimilat de scenă și simte nevoia amplificării imaginii.

La Cină, noi vestim moartea lui Hristos pentru reabilitarea noastră, a trupurilor noastre, a relațiilor noastre. La Cină, noi vestim că suntem un Trup curat, neprihănit, pe care Hristos îl identifică cu Mireasa lui. Moartea lui Isus Hristos pe cruce pentru Mireasa Lui a fost un act de dragoste pur, nepătat. Dacă nu ar fi murit Isus Hristos pe cruce, scrie John Stott, lumea nu ar fi știut ce este aceea dragoste. Dacă vrem să știm ce este dragostea, nu ar trebui să ne uităm în dicționar, nici în fel de fel de cărți, nu trebuie să ne uităm nici la televizor, nici pe tot felul de siteuri, ci ar trebui să privim la Calvar.

În ceea ce privește prestigiul, în Împărăția lumii suntem chemați să iubim având ca mediatori zeii de schimb, starurile, oamenii care apar la știri. Într-o lume în care se proclamă, constant, moartea lui Dumnezeu, omul și-a asumat statutul de reper ultim al valorilor. Iar când el reușește, prin ceea ce are, nu prin ceea ce este, să intre în atenția publică, să apară la televizor, devine, cu-adevărat, un model de urmat. Ceea ce definește de cele mai multe ori aceste staruri este un fenomen foarte puțin discutat în bisericile noastre, și anume, cochetăria. Moda, cu ale sale modele sau supermodele umplând paginile revistelor lucioase, este un domeniu din care fetele noastre își culeg, cu răbdare, zeii de schimb. „Țintind spre idealul femeilor costelive, scrie Philip Yancey, adolescentele noastre nu vor pregeta să se înfometeze până la limita supraviețuirii.” Anorexia este o boală a occidentului, o boală care se manifestă doar în societățile capitaliste, unde monopolul sau puterea este deținută de media, cea care, de altfel, promovează zeii de schimb cu un singur scop: capitalul. Psihologii spun că femeia cochetă, așa cum o găsim pe paginile acestor reviste, dar și în videoclipurile sau filmele care bombardează, constant, bunul simț al copiilor noștri, se dedublează în obiect și subiect sub privirea bărbaților. Bărbatul se trezește atras, deodată, însă separat, de femeie și de corpul acesteia. Femeia însăși are o experiență de dedublare, întrucât ea ajunge să își iubească propriul corp de parcă ar fi ceva separat de ea. Astfel, mediatorul dragostei ei nu mai este ceva din afara ei, ci propriul ei corp, pe care îl îngrijește cu sfințenie și căruia îi acordă un adevărat ritual cosmetic. Obsesia înfrumusețării cosmetice, estetica chirurgicală, de care tot mai multe femei sunt dependente, toate acestea provin din această schizoidie pe care o experimentează femeia, această dedublare între ea însăși și corpul ei devenit obiect de schimb. Vă amintiți când vorbeam despre peternitate, un termen pe care l-am împrumutat de la Alexandru Mușina. Corpul nostru există pentru ceilalți în măsura în care participă la un show, în măsura în care suscită admirație, în care primește un like de facebook, în măsura în care apare la televizor. Am reușit să transformăm corpul nostru într-un obiect de consum, și visăm, încet-încet, la o eternitate fizică, corporală. Visăm la peternitate. Viața noastră se retrage în umbră, fiind înlocuită de spectacol. Adevărații protagoniști ai vieții sunt starurile. Gloria lor înseamnă 5 minute la televizor. Gloria lor poate fi și gloria noastră, dacă reușim să ajungem 5 minute la televizor. Reclamele ne conving că, potențial, toți suntem staruri, fiindcă merită să cumpărăm ce-i mai bun și cât mai mult. Când ne uităm în oglindă și când ne pregătim să ieșim în lume, o facem, de cele mai multe ori involuntar, gândindu-ne că, poate-poate, vom ajunge acele 5 minute la televizor. O facem luându-ne ca modele starurile, adevărații protagoniști ai vieții.

Sunt mulți oameni în această lume care nu au văzut niciodată o ființă iubitoare, care nu au de la cine să învețe dragostea, dar care, în schimb, au fost bombardați cu stridentele apariții ale starurilor și cu controversatele lor povești de dragoste. Oamenii aceștia învață o lecție a narcisismului, așa cum este ea predată de zeitățile de la televizor. Când ești narcisist, ești orientat doar spre tine, și orice există în realitate are rolul de a te ajuta doar pe tine. La Cină, noi vestim faptul că moartea lui Hristos pe cruce a fost pentru Tatăl, a fost pentru mântuirea noastră. La Cină, noi vestim că, atunci când iubești, este vorba, întotdeauna, mai mult despre altcineva decât despre tine.

Nu mai știm să iubim, pentru că foamea de capital i-a transformat pe cei pe care ar trebui să-i iubim în mijloace de câștig. Nu mai știm să iubim, pentru că foamea libidoului nostru a transformat corpurile celor pe care ar trebui să-i iubim în obiecte de consum. Nu mai știm să iubim, pentru că am ajuns să ne iubim mai mult propriul nostru corp decât persoanele din jurul nostru. Nu mai știm să iubim pentru că ne îmbrățișăm, egoist, pe noi înșine până la saturare. Nu mai știm să iubim, pentru că am ajuns să credem că iubirea e un sentiment. Dar ne înșelăm singuri atunci când credem asta, spune Josh McDowell. Isus Hristos le-a spus ucenicilor: vă dau o poruncă nouă… să vă iubiți unii pe alții. Un sentiment nu poate fi poruncit. Nimeni nu îți poate porunci să îți placă ceva ce nu îți place. Atunci când e poruncită de Dumnezeu, dragostea se raportează la nevoile noastre și ale celuilalt. Dumnezeu poruncește: iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Cu alte cuvinte, împlinește nevoile celuilalt așa cum le împlinești pe ale tale. Adevărata dragoste, fără nici o excepție, va urmări întotdeauna binele celui pe care îl iubește. Postmodernismul adoră maxima: iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Dar el înțelege această maximă cu sensul de corectitudine, de politic corect. Trăiește și lasă-i și pe alții să trăiască. Live and let live. Toți au dreptate. Respectă-le opinia așa cum toți ți-o respectă. De fapt, dragostea este mai mult decât corectitudine. Dragostea înseamnă grijă, responsabilitate, respect, toate supuse procesului de cunoaștere. Grijă, întocmai ca grija mamei, atunci când te hrănește în primii ani de viață. (Am preluat aceste patru trăsături ale dragostei de la Erich Fromm, Arta de a iubi). Nu poți spune că iubești florile dacă nu le îngrijești. Iubirea este, deci, o preocupare, o trudă, o muncă în folosul celui pe care îl iubim. Grija presupune o responsabilitate. Dar nu una înțeleasă ca datorie, ci una voluntară, una făcută cu drag. Este imposibil să iubești pe cineva și să nu te simți responsabil de acel cineva. Nu poți spune precum Cain: „sunt eu păzitorul fratelui meu?”, pretinzând, în același timp, că îți iubești fratele. Cât de mult se vede iubirea noastră în faptul că ne pasă atunci când fratele nostru cade, și căutăm să îl înțelegem, și sărim în ajutorul lui. Dragostea, pe lângă responsabilitate, presupune și respect. Cuvântul acesta, de respect, provine din respicere, care înseamnă a vedea pe cineva așa cum e, în individualitatea lui. Responsabilitatea față de cineva, în lipsa respectului, poate degenera în posesiune. Dragostea pentru fratele meu se vede și în faptul că îl ajut să se dezvolte în ceea ce are el mai bun, îl ajut să-și pună în negoț talantul, îi las creativitatea să se manifeste liberă. Și, desigur, cunoașterea adună împreună toate aceste elemente, fiindcă cu cât cunoști mai mult pe cineva, cu atât îl iubești mai mult, purtându-i de grijă, fiind responsabil pentru el și arătându-i respectul cuvenit pentru ceea ce este el. Corectitudinea politică elimină toate aceste elemente. Este distantă, și nu are legătură cu dragostea. Când ne cercetăm, la Cină, ne întoarcem către noi înșine pentru a vedea cât din dragostea lui Dumnezeu se manifestă în noi spre folosul celorlalți. Cât din grija pe care ne-a arătat-o Dumnezeu, atunci când ne-a creat și ne-a răscumpărat, cât din responsabilitatea pe care El a manifestat-o cu privire la noi, atunci când ne-a ținut în viață, în ciuda păcatelor noastre care Îl călcau în picioare, cât din respectul cu care El ne-a tratat, atunci când ne-a dăruit atâtea lucruri unice, cât din dragostea Lui, pe care a arătat-o pentru noi la Calvar, cât din toate acestea le arătăm fratelui nostru, dar și vrăjmașului nostru.

Toată tinerețea mea am căutat dragostea. Încă din adolescență, mă hrăneam cu povești de dragoste. Cu romane de dragoste. Cu basme în care firul narativ urmărește povestea de dragoste dintre erou și fata de-mpărat. Apoi, mai târziu, cu filme de dragoste. Cu muzica, a cărei temă principală este dragostea. Visam cu ochii deschiși să fiu iubit, mai degrabă decât să iubesc. Când am venit la Cluj, în primii ani de facultate, m-am îndrăgostit de cărți. Iar apoi, fiindcă mi-am dat seama că nu voi putea trăi alături de ele, necum să-mi întemeiez o familie, mi-am căutat și eu perechea. Astfel, undeva prin al treilea an de facultate, mi-am cunoscut viitoarea soție. Țin minte și acum că aveam o haină albastră, îmblănită, care mirosea toată a tutun. Locuiam într-o garsonieră mică, plină de cărți și de fum de țigară, iar pereții erau acoperiți de sus până jos cu chipuri de scriitori și filosofi. După vreo câteva întâlniri prin oraș, am decis că e cazul să o invit la mine. Circa o jumătate de zi am făcut curățenie, deși nu am reușit să scap de mirosul de fum. Pentru noua mea prietenă, cel mai tare s-a bucurat mama. Dar nici tatăl meu nu a rămas indiferent, mai ales că intrase la tot felul de bănuieli. Toată ziua să citești, fără să ieși din casă, fără să participi și tu la o petrecere studențească, asta dă de gândit. În fine, în 1999 ne-am căsătorit. Când am terminat facultatea, soția mea a devenit mamă. Eu m-am angajat, fiindcă trebuia să aduc bani în casă. Anii au trecut ca fulgerul, eu m-am adâncit în alcool. Și am coborât, apoi, tot mai adânc, pe fundul unor văi unde nu mai ajungea nici o rază de lumină.

După ce Hristos mi-a ieșit în întâmpinare, privind în urmă, am realizat că Dumnezeu colorase relația noastră aidoma relației primordiale. Eu nu am început să-l caut pe Dumnezeu fiindcă am citit cărți apologetice sau fiindcă am văzut pe stradă tineri cântând despre Dumnezeu sau fiindcă am participat la întâlniri de evanghelizare. Ci fiindcă am văzut în soția mea un chip care nu era al lumii. Ca soție, ea avea rolul de a-mi fi un ajutor potrivit. Și a fost așa, ghidându-mă, încet încet, spre soluția numită Isus Hristos. Cum? Iată cum…

L-a căutat mereu pe Dumnezeu. Pe Dumnezeul viu și lucrător. A știut că El, singur, are soluția. A știut că El nu e doar o idee, ci e un Cineva cu care se poate vorbi.

A înțeles că ritualul nu are putere. A înțeles că nici un chip cioplit, chiar dacă e cioplit cu cele mai bune intenții, nu te schimbă. A înțeles că singura manifestare concretă a lui Dumnezeu e posibilă în inima și în viața unui om. Și s-a rugat pentru inima mea.

A înțeles că, dacă Dumnezeu are soluții pentru noi, El trebuie să fie centrul vieții noastre. A sperat la odihna pe care Acest Dumnezeu i-o poate aduce.

A ucis. S-a ucis pe sine pentru noi. A stat în fața faptelor și vorbelor mele necruțătoare ca o piatră; a lăsat suferința să-i cioplească un chip; un chip asemănător chipului lui Hristos.

Nici măcar nu s-a gândit vreodată la trădare. Nu și-a însușit niciodată ceva ce nu e al ei. Nu a mințit niciodată. Cred că e singura persoană despre care știu cu certitudine că nu a mințit niciodată.

Și-a dorit o familie a ei. Una în care să se simtă fericită. Una plină de Dumnezeu. Nu-mi amintesc să își fi dorit ceva peste standardele ei. Nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată cu invidie despre cineva. Atât de mult a vrut o familie frumoasă, încât ar fi dat orice ca eu să-l cunosc pe Dumnezeu.

În apropierea soției mele, atunci când trăiam în păcat, mă simțeam copleșit de vină. Și totuși, mereu am simțit că este dispusă să mă ierte și să mă primească înapoi, în brațele ei. „Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere. Podoaba voastră … să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.” (1 Petru 3:1-4)

Multe povești încep prost. Chiar și basmele încep așa. Și nu toate au un final frumos. Nu știu dacă povestea mea va avea un final frumos. Dar știu că până aici, până la acest punct, este ca un basm. În ciuda tuturor dezastrelor, eu și soția mea am intrat împreună în apa botezului. Eu am căutat mereu dragostea lumii. Ea a căutat mereu dragostea lui Dumnezeu. Eu am umblat creanga prin lume, satisfăcându-mi setea egoistă, împlinindu-mi chemarea narcisiacă. Ea a stat mereu la fereastră, privind în zare după silueta mea, gata să alerge înaintea mea și să mă ia în brațe.

Aș vrea să închei această seară așa cum am făcut-o anul trecut la Valea Drăganului, cu una dintre pildele Domnului nostru Isus Hristos: cu pilda fiului risipitor. Pentru că dragostea își găsește cea mai frumoasă metaforă în îmbrățișarea cu care Tatăl își primește fiul.

Miroslav Volf descrie agest gest într-un mod extraordinar. Există patru elemente structurale ale gestului îmbrățișării, spune el. Prima deschidere a brațelor (invitația), semn al spațiului gol creat pentru locuirea celuilalt, așteptarea, semn al non-invaziei, închiderea brațelor, sau ritualul îmbrățișării, inimaginabil fără reciprocitate, și, în fine, a doua deschidere a brațelor, prin care i se dă drumul celui îmbrățișat, semn al respectului arătat identității acestuia. În această succesiune de gesturi găsim, punctual, legământul nou pe care Dumnezeu îl face, prin Fiul său, cu întreaga lume. Găsim ceea ce vestim noi la Cină. După ce s-a golit de Sine pentru a primi într-Însul întreaga lume, Isus Hristos așteaptă decizia păcătosului, căci moartea lui pe cruce nu iartă, ci oferă doar o hotărâre de iertare. Dacă păcătosul dă curs invitației, așadar în cazul pocăinței, îmbrățișarea este, în același timp, înlocuirea acestuia în moarte (Hristos moare în locul păcătosului), eliberarea de greutatea păcatului (și a vinei) și revărsarea dragostei. A doua deschidere a brațelor sau actul final al îmbrățișării adeverește că nu s-a urmărit neutralizarea identității păcătosului, ci recuperarea ei.

Biserica lui Hristos este împrăștiată între oameni, între oameni care și-au părăsit tatăl, spre a-și irosi averea primită de la acesta. Proiectul acestor oameni din lume, care își văd de viața lor, de plăcerile lor, de propria lor dezvoltare, de egoismul lor, este acela de a se desfia, de a se des-ființa, de a uita de Dumnezeu. Dar omul nu a uitat cine este. Așa cum fiul risipitor și-a amintit mai întâi de condiția sa de fiu, la fel omul își va aminti mereu, chiar și-atunci când nu dorește asta, că este creat de Cineva. Primul lucru pe care îl face fiul risipitor nu este să își conștientizeze păcatul, ci să își amintească cine este. Căci în el și în noi este sădit gândul nemuririi.

Astfel, el se va întoarce la tatăl. Mireasma lui Hristos, pe care ar trebui să o ducem cu noi, constă în această conștientizare continuă și deplină a statutului nostru: că suntem copiii unui Tată ceresc, că am fost înfiați de Acesta prin moartea Fratelui nostru întâi născut, Noul Adam. La Cină, noi vestim faptul că suntem fiii Tatălui ceresc. La Cină, noi împărtășim dragostea aceluiași Tată, care se revarsă peste noi. La Cină, oamenii ar trebui să poată vedea această dragoste în splendida ei manifestare. Doar văzând cum ne iubim noi pot conștientiza că și ei sunt copiii aceluiași Tată ceresc. Doar văzându-ne pe noi cum ne iubim, se vor întoarce și ei la tatăl, convinși că acesta îi va primi așa cum ne-a primit pe noi: cu brațele deschise. Îi va vedea de departe, va alerga și îi va îmbrățișa fără să aștepte de la ei vreo mărturisire. În Pildă, tatăl nu se oprește în fața fiului risipitor spre a-i cere mărturisirea păcatelor și spre a-i ghici în spatele ochilor vina. Dacă tatăl ar fi așteptat asta de la fiul său, el s-ar fi bazat pe o performanță morală.

Această primire extraordinară a fiului rătăcitor de către tatăl său face ca fiul să își simtă identitatea reformulată. El simțise că este fiul care nu merita să fie numit fiu. Dar acum, brusc, simte altceva. Simte că identitatea lui trebuie lăsată în mâinile tatălui său. Se abandonează, deci, acestei îmbrățișări plină de dragoste. Iată gestul pe care trebuie să-l facă biserica lui Hristos. Atunci când un om începe să-l caute pe Dumnezeu și intră în clădirea în care noi, evanghelicii, ne bucurăm de dragostea noastră și de dragostea Domnului nostru, primul lucru pe care se așteaptă acel om să-l primească este o mustrare. Fiindcă el simte că este pe un teren sfânt pe care nu are ce căuta. El simte că este un fiu care nu merită să fie numit fiu. Identitatea lui este distrusă de procesul prin care el a încercat să se desfiieze, să se desființeze, să se dezdumnezeiască. Or, gestul nostru trebuie să fie gestul tatălui: îmbrățișarea cu dragoste, eliminarea oricărei urme de aroganță, eliminarea reperelor morale drept condiții sine qua non ale îmbrățișării.

Astfel, omul se va simți iubit și se va lăsa în mâinile celor prin care se manifestă iubirea lui Dumnezeu. Se va simți fiu, fiul lui Dumnezeu, între ceilalți fii. Îmbrățișându-l, noi vom păstra relația cu Dumnezeu și vom activa relația acestui fiu risipitor cu Dumnezeu și cu noi înșine. El va deveni, dintr-o dată, fratele nostru.

Dar atunci când, precum fratele mai mare, vom fi mai interesați de legile morale, de teama de a fi invadați de rău, de greața de a intra în contact cu mirosul pestilențial pe care îl poartă încă în haine fiul risipitor, de prejudecățile noastre cultural evanghelice, nu vom face decât să îl excludem și să ne excludem noi înșine din relația cu Dumnezeu. Ce spune fratele mai mare? Spune: „acest fiu al tău”, care a risipit. Cu alte cuvinte, eu nu îți mai sunt fiu, fiindcă el nu îmi mai este frate, iar tu, pentru că l-ai primit ca fiu, nu îmi mai ești tată. Iată ratarea noastră în lipsa dragostei. Vor cunoaște că sunteți ai mei datorită dragostei pe care o veți purta unii altora. Nu datorită ritualurilor voastre, nici a clădirilor în care vă adunați, nici datorită performanței voastre morale.

Tatăl reconfigurează identitățile celor doi fii. El nu trece cu vederea istoria nici unuia dintre ei. Are grijă ca fiecare să-și înțeleagă statutul social, dar și statutul pe care îl are în relație cu el, tatăl amândurora. Pe fratele mai mare îl numește moștenitor de drept al întregii averi, dând de înțeles că există niște reguli care trebuie respectate. Iar pe fratele mai mic îl numește care a fost mort și care este din nou viu, dând de înțeles că, dincolo de aceste reguli, dragostea este fundamentală. Dorința de a îmbrățișa este mai importantă decât comportamentul moral, dar și acesta din urmă, adică părerea de rău, mărturisirea, consecințele acțiunilor, își au locul lor. La Cină, cercetarea își are locul și importanța ei. Căci întoarcerea nu este posibilă fără mărturisire, fără pocăință.

La Cina Domnului vestim îmbrățișarea Domnului nostru, Isus Hristos, de acolo, de pe cruce, gestul de a face în el, în dumnezeirea lui, loc și pentru noi. Isus Hristos este modelul la care ar trebui să privim atunci când vrem să învățăm dragostea. Manifestarea chipului Lui în noi va constitui un model și pentru generațiile care ne vor urma. Poate mai mult decât oricând, învățând să ne iubim cu-adevărat unii pe alții, vom lăsa copiilor noștri, ca moștenire, dragostea. Și de la cine să învățăm dacă nu de la Cel care ne-a iubit necondiționat, dându-și viața pentru noi, de la prietenul și Domnul nostru, Isus Hristos.

19206386_886292008175795_789369176_n

Am pornit la drum, în octombrie, cu mult entuziasm. Acest entuziasm, însă, s-a pierdut pe drum din pricini asupra cărora nu aș dori să insist. Poate că e normal să fie așa, dat fiind faptul că am încercat ceva nou, ceva diferit, ceva cu care comunitatea noastră nu este obișnuită. Fiind ultima întâlnire din acest an universitar, iar pentru mine, ultima expunere în cadrul serilor de tineret, m-am gândit că ar fi potrivit să adun toate lucrurile. Prezentarea mea va fi, azi, mai scurtă și mai puțin pretențioasă.

În luna octombrie a anului 2016, am trecut în revistă toate lucrurile pe care urma să le discut. Și vă mărturisesc că nu am știut în ce mă bag. Aveam câte o idee despre fiecare dintre teme, dar nu știam de unde o voi apuca pe fiecare și unde mă va duce analiza lor. De fiecare dată, am citit atât cât am putut despre tema în cauză, pentru a-mi construi argumentul cât mai bine. Problema e că, atunci când ajungi la multă informație, te trezești în fața unor drumuri noi, pe care nu ai pășit niciodată. Cu alte cuvinte, citind tot mai mult, am ajuns să-mi pun tot mai multe întrebări. Întrebări pe care nu mi le pusesem înainte. Întrebări pe care nu le puteam lăsa fără răspuns. Iată de ce discursurile mele au fost atât de lungi, uneori. Să construiesc, mi-a fost ușor. Să tai, mi-a fost greu și mi-a luat mult mai mult timp.

Când am abordat adevărul, știam că lucrul cel mai dificil de făcut e să înțeleg și să fac înțeles cum sau de ce Isus Hristos este pentru noi adevărul. Eu sunt calea, adevărul și viața. Dacă Dumnezeu este o entitate metafizică ascunsă, care te poate îndupleca să crezi în ea prin frica de moarte sau prin amenințarea cu iadul, Isus Hristos adeverește această entitate metafizică, o întrupează și o arată (adevărul arată, minciuna ascunde), apropiind-o de noi, de umanitate, dându-i sânge și carne. Adevărul lui Dumnezeu este Dumnezeul întrupat. Prin Isus Hristos, Dumnezeu Însuși s-a arătat, s-a întrupat, și a făcut-o cu un singur scop: ca să ne dea șansa de a fi împreună cu El. În acest sens, cauza adeveririi lui Dumnezeu prin Hristos este dragostea Lui pentru noi. Dar, ca să ajung să înțeleg toate acestea, acum 7 ani am pornit pe un drum lung și sinuos, care m-a dus, în cele din urmă, pe paginile Scripturii. Dar, chiar și citind Scriptura, au trebuit să treacă circa 8 luni, 8 luni în care frații mei s-au chinuit să-mi șteargă creierul, blocat din cauza a fel și fel de preconcepții culese de prin lume. Abia după ce mi-am dat reset, abia după ce m-am repornit, prin Cuvântul lui Dumnezeu, folosindu-se de rațiune, Duhul Sfânt, cel care a lucrat prin frații mei spre folosul meu, mi-a dovedit existența lui Dumnezeu. Apoi, folosindu-se de cuget, mi-a dovedit nesupunerea față de acest Dumnezeu. Zdrobit de vinovăție, am acceptat că sunt un păcătos și că merit să dau socoteală pentru ceea ce am făcut. Că merit să mor. Dar fiindcă eram în viață, am înțeles că sunt încă viu datorită lui Isus Hristos, om și Dumnezeu. Același Cuvânt al lui Dumnezeu, care mă înfruntase, îmi arăta că există o soluție și că ea este inteligibilă. Duhul, însă, m-a făcut să văd nu doar cu ochii minții mele, ci și cu ochii inimii mele. Și am văzut, prin Isus Hristos pe cruce, am văzut ca printr-o lentilă, am văzut până în inima lui Dumnezeu. „Căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”, scrie Pavel în 1 Corinteni. Am simțit dragostea lui Dumnezeu, și ea m-a copleșit. M-am simțit iertat, m-am iertat, am putut să îi iert și pe ceilalți și am strigat, în sfârșit, Tată, deodată cu cel care mă împăcase cu Dumnezeu și care mă răscumpărase pentru sine, deodată cu Isus Hristos.

Iertarea. Iertarea a fost cuvântul cheie în luna ianuarie. Dar ca să îi înțeleg adâncimea, am început să fiu preocupat de felul în care înțeleg eu lumea și de felul în care înțelege Dumnezeu lumea. Dacă eu o înțeleg prin rațiune, prin logica minții adică, Dumnezeu o înțelege altfel, o înțelege prin Isus Hristos, mijlocitorul, prin dragoste, prin logica dragostei. M-am tot gândit de ceva timp la versetul acela din Romani, la versetul 25 din capitolul 4, în care se spune că „Isus Hristos, Domnul nostru, a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” Greu am înțeles ce profunzimi ascunde această ultimă afirmație. Noi am fost socotiți neprihăniți. Tot repetând, mereu și mereu, aici, în fața Dumneavoastră, că această lume a fost făcută din Isus Hristos, prin Isus Hristos și pentru Isus Hristos, am înțeles și de ce Isus Hristos este mijlocitorul cu majusculă. Dumnezeu a făcut lumea prin El, prin Cuvânt, și privește lumea prin El, așa cum prin El, Adevărul lui Dumnezeu, noi privim la Dumnezeu fără să fim orbiți și fără să facem stop cardio-respirator. Imaginați-vă că Isus Hristos este o pereche de ochelari prin care Dumnezeu privește lumea. Prin acești ochelari, Dumnezeu îi vede pe toți oamenii neprihăniți, îi vede salvați, și îi vede așa pentru că sacrificiul de pe Calvar a adus o hotărâre de iertare pentru toți. Lumea întreagă poate fi mântuită. Este singurul motiv pentru care ea continuă să existe. Din păcate, la final, când oamenii se vor prezenta în fața lui Dumnezeu, se va dovedi că nu toți au acceptat această hotărâre de iertare pentru că puțini sunt cei care au acceptat Mijlocitorul, cu majusculă. Dacă mijlocitorul Isus Hristos nu ar fi acceptat să moară în locul nostru încă înainte de crearea lumii, această lume nu ar fi existat. Iar dacă ar fi existat, în lipsa ochelarilor de care vă spuneam, Dumnezeu ar fi ars-o cu totul. Noi gândim lumea logic, încercăm să o supunem analizei din punct de vedere științific, încercăm să îi dăm un sens dincoace de veșnicie. Societatea noastră postmodernă pune la îndoială totul. Se scaldă într-un scepticism raționalist din care a eliminat tot ceea ce ține de suflet, de iertare, de păcat, de eternitate. Oamenii cred doar ceea ce văd și înțeleg. Adevărul lui Dumnezeu, însă, mi-a deschis ochii spre o dimensiune infinit mai importantă tocmai fiindcă este infinită. Adevărul lui Dumnezeu, care s-a dat pe cruce pentru a mă ajuta să văd până în inima lui Dumnezeu, mi-a cerut să supun lumea prin dragoste, prin logica dragostei, prin har. Iată noul sens al vieții mele. Trebuie să fac totul pentru a arăta și altora ceea ce am primit: harul iertării. Rațiunea este puterea lumii, iertarea este slăbiciunea lui Dumnezeu. Iar slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii, și nebunia aceasta, a iertării nemeritate, este mai înțeleaptă decât rațiunea logică și rece a oamenilor. Iertarea onorează și pretinde o atitudine schimbată, opusă mersului lumii. Apostolul Pavel a fost copleșit de iertarea lui Hristos, și, datorită ei, a răspuns mereu răului cu bine. Când suntem ocărâți, scrie el în 1 Corinteni capitolul 4, binecuvântăm, când suntem prigoniți, răbdăm, când suntem vorbiți de rău, ne rugăm.

Într-adevăr, după ce am înțeles rostul crucii, m-am simțit iertat, m-am iertat și am putut să îi iert și pe ceilalți. Harul, acest dar nemeritat, această neprihănire pe care am primit-o pe, mi-a deschis și mai tare ochii minții și ai inimii. Am realizat că pot păși până în fața lui Dumnezeu și că, în loc să mă înspăimânt de mânia sa, sunt primit în brațele lui, asemenea fiului risipitor, și pot striga Tată!, deodată cu cel care a făcut posibilă această primire. Cuvântul Tată a fost cuvântul cheie în luna februarie, când am vorbit despre libertate. Cred că acest concept este cel mai încăpățânat dintre toate, fiindcă este cel mai greu de surprins. Știu că pentru sesiunea respectivă am citit foarte multe cărți, dar niciuna nu mi-a livrat definiția libertății. Așa că, citind Genesa, iar apoi meditând la capitolul 6 din 1 Corinteni, am înțeles că libertatea se poate defini prin două acțiuni strâns legate una de alta: a-ți pune mintea să afli ce este binele și a avea puterea să-l faci întotdeauna, fără nici o excepție. Adevărul lui Dumnezeu, mijlocitorul, care s-a făcut cunoscut prin Cuvântul scris, este singurul care ne arată în ce constă binele și, de asemenea, este singurul care ne dă puterea să îl facem, prin Duhul Său. Noi facem binele sau încercăm să îl facem fie din datorie sau din obligație, și acesta este un chip al libertății lumii, fie din dragoste pentru Dumnezeu, și aceasta este libertatea în Hristos. Oamenii vorbesc mult despre libertate, înțelegând prin asta posibilitatea de a alege între ceva sau altceva. Astfel, ei înțeleg că sunt liberi în primul rând fiindcă pot alege între ceea ce este bine și ceea ce este rău. Dar, atunci când aleg răul, de fapt, oamenii nu sunt liberi, în primul rând fiindcă răul îi subjugă imediat, și în al doilea rând fiindcă nici societatea nu este în cele mai multe cazuri de acord cu alegerea lor. Din cauza asta are legi și pușcării. Degeaba mă laud că am libertatea de a bea alcool. Alcoolul mă va face sclavul lui. Degeaba mă laud că am libertatea să mint sau să fur. Legile statului mă amenință atunci când fac lucrul acesta. Degeaba mă laud că am libertatea de a alege între draperii roșii sau draperii albastre. De fapt, asta nu este o libertate. Ar trebui să am în față o infinitate de draperii, de toate nuanțele văzute și nevăzute, ca să pot vorbi despre o libertate autentică. Firește că, puterea pe care o am, de a alege între alternative, face să înțeleg libertatea ca alegere. Însă libertatea autentică are de a face mai degrabă cu o stare de eliberare, cu ceva care ține de eliberarea mea interioară, de puterea mea de a mă dezvolta în sensul în care am fost creat. De aceea, înțeleg libertatea în primul rând ca eliberare de ceea ce îmi limitează dezvoltarea proprie, destinul. Și ceea ce mă limitează este ceea ce mă distruge, este faptul că, de cele mai multe ori, aleg răul în detrimentul binelui, din cauza naturii mele păcătoase. Ceea ce mă distruge este, deci, păcatul. Întrebarea pe care am pus-o atunci a fost asta: cum putem fi liberi? Răspunsul este simplu: prin Isus Hristos. Însă e prea puțin spus. Ca să fiu înțeles, m-am dat ca exemplu. Am fost un rob al alcoolului, al tutunului și al multor altor lucruri, câtă vreme m-am comportat ca un rob. A fi rob înseamnă a fi dator vândut stăpânului tău. În societate, oamenii sunt robi legilor. Ei nu fac binele pentru că sunt sfinți, ci pentru că sunt obligați de legile societății să îl facă. Însă noi, creștinii, nu mai avem această obligație. De ce? Pentru că noi nu ne supunem Legii lui Dumnezeu din datorie, ci pentru că îl iubim, pentru că putem striga Tată. Asta înseamnă că noi am încetat să ne confruntăm cu o alegere între bine și rău. Și, într-adevăr, în viața mea totul s-a schimbat atunci când, trezindu-mă dis de dimineața, am decis să nu mă mai chinui cu această alegere, ci să îl aleg pe Isus Hristos. Cum? Pur și simplu am făcut ceea ce El mi-a spus că, dacă voi face, voi deveni liber: am început să mă cufund zilnic în Cuvântul său, în cuvântul său scris, am început să gândesc acest cuvânt ca venind de la un tată care îmi vrea binele fiindcă mă iubește, am devenit cu-adevărat ucenicul lui Hristos, și totul s-a schimbat de atunci. Toate viciile s-au desprins de pe mine, fiindcă am părăsit mentalitatea de rob, în care teama de pedeapsă este motorul sau motivația, iar ascultarea este metoda, și am ales o mentalitate de fiu, în care conștientizarea neprețuitului preț care a fost plătit pentru mine este motorul, adică motivația, dragostea pe care o arăt, vrând să fac binele, și cerând puterea de a-l face, este metoda, iar ascultarea este consecința. Interpretarea pe care am dat-o textului lui Pavel din 1 Corinteni cu 6 m-a dus la aceste concluzii, schematizate așa cum vedeți sus, în imaginea proiectată.

După ce suntem găsiți de adevăr, după ce primim iertarea, strigăm Tată, deodată cu Cel care ni L-a făcut cunoscut pe Tatăl. Cuvântul acesta, Tată, conține substanța libertății. Dumnezeu este binele și puterea de a face binele, de care ne-am rupt la cădere. Când suntem eliberați, suntem, deodată, fiul risipitor, care a fost iertat, și fratele mai mare, care a ascultat. Dar conținutul libertății noastre ne este dat de Tata, cel care a dat Legea și care, în consecință, este singurul în drept să ierte călcarea ei. Legea lui Dumnezeu rămâne idealul de atins pentru noi. Pe măsură ce rămânem în Cuvântul său, Hristos ne sfințește. Iar noi înțelegem sfințirea ca un proces prin care sau în care chipul lui Hristos este sculptat în noi. Chipul lui Isus Hristos a fost cuvântul cheie în luna martie. Atunci am pus față în față Împărăția lumii, căreia îi corespunde verbul a avea, și Împărăția lui Dumnezeu, căreia îi corespunde verbul a fi. Împărăția lumii este o împărăție a capitalului, a puterii și a prestigiului. Trăim astăzi numai pentru a acumula de la ceilalți, numai pentru a-i influența pe ceilalți, numai pentru a le arăta celorlalți ce avem, cum am ajuns să avem, și cât de tari suntem. Pofta firii, pofta ochilor, lăudăroșia vieții. De fapt, nimic nou sub soare. La finalul întâlnirii din martie, un prieten mi-a scris că nu ar fi trebuit să mă leg de capital, fiindcă tinerii ar trebui încurajați să facă afaceri. Eu însumi am o afacere și mi-e tare greu cu ea, mai ales că este profitabilă. Mi-e greu fiindcă, cu cât câștig mai mult, cu atât mă îndepărtez de ceea ce scrie Pavel în 1 Corinteni capitolul 7: „Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta pentru ca cei ce au neveste să fie ca şi cum n-ar avea; cei ce plâng, ca şi cum n-ar plânge; cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea; cei ce au afaceri, ca și cum nu le-ar avea; căci chipul lumii acesteia trece.” Păi, spuneți-mi, poți să fii așa? Pavel însuși a fost un soi de antreprenor. El a confecționat corturi, dar nu ca să acumuleze capital, ci ca să supraviețuiască pentru a propovădui evanghelia. „Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie.” Dar Pavel nu s-a folosit de acest lucru. El și-a agonisit necesarul pe alte căi. Însă în centrul preocupărilor lui nu a fost capitalul, nici strategiile de vânzare, ci evanghelia. „Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.” Eu l-aș întreba pe prietenul meu: oare în centrul afacerilor noastre se află evanghelia, sau acumularea de capital, folosirea oamenilor spre profit, folosirea profitului spre putere, folosirea puterii spre prestigiu? Cu cât o firmă e mai prestigioasă, cu atât puterea ei este mai mare și cu atât acumularea de capital este mai masivă. Există vreo firmă condusă de creștini care să nu urmărească acumularea de capital, care să nu se folosească de oameni și care să se lupte să câștige nu prestigiul numelui propriu, ci prestigiul lui Hristos? Mie mi-a venit să râd când mi-am pus întrebarea asta. Pavel nu spune: pe lângă banii pe care îi fac confecționând corturi, propovăduiesc și evanghelia. El zice: fac totul pentru evanghelie. Carevasăzică, doar atunci când facem TOTUL pentru evanghelie, avem parte de ea. Nu are rost să ne mințim. Afacerile noastre de tip capitalist nu sunt despre evanghelie, sunt despre bani, despre putere și despre prestigiu. Măcar de am folosi profiturile pentru înaintarea lucrului lui Dumnezeu. Dar noi reinvestim o mare parte numai spre a ne crește afacerile. Spunem că în felul acesta le dăm de lucru și altor frați, care nu au un loc de muncă. De parcă noi suntem cei care le asigurăm pâinea, iar Dumnezeu nu mai are nici un rol în treaba asta.

Vremurile în care trăim sunt extrem de alunecoase. Tinerii sunt atrași de prestigiu și de putere, și devin orbi sau insensibili la ceea ce este cu-adevărat important. Cineva mi-a spus că trebuie neapărat să facă afaceri acum, cât e tânăr și pe val, fiindcă mai târziu o să-i pară rău că a pierdut o perioadă așa de prolifică. Ce pot eu să-i spun e că, acum, la 40 de ani, nu îmi pare rău că nu m-am apucat de afaceri de tânăr, ci că nu m-am apropiat de Dumnezeu de tânăr. Credința mea nu este suficient de matură, în ciuda faptului că mă aflu aici, la amvon. Să știți, acumularea de capital nu vă face mai profunzi, nici mai maturi. Puterea datorată capitalului este o cruntă iluzie. Iar prestigiul este un balon de săpun. Vă consumați energiile cu deșertăciunea acestei lumi, și pe fețele voastre se sculptează tot mai mult chipul lumii, un chip care trece. Un chip care va arde ca o foaie de hârtie, ca o mână de lemne uscate, ca niște fân, ca o trestie, în focul încercărilor. Doar chipul lui Hristos trece testul acestui foc.

Am căutat mai bine de două decenii adevărul despre lume și adevărul despre mine. Iar când, în fața crucii, am înțeles că Isus Hristos este adevărul, este, adică, Dumnezeul nevăzut, care s-a adeverit pentru ca eu să fiu salvat, am primit harul iertării, deodată cu puterea de a mă ierta și de a-i ierta și pe alții. Eliberat de lume, am început să trăiesc o altfel de viață, una în care cresc în sfințenie, din slavă în slavă. O viață într-o nouă împărăție, o viață în care semnificațiile sunt altele decât cele din vechea mea viață, o viață în care mă simt integrat într-o altă istorie, într-o Mare istorie. În istoria lui Dumnezeu. Rădăcinile mântuirii sunt adânci și se întind până în zorii creației și chiar înainte de ea. Nu întâmplător Pavel face deseori trimitere la istoria poporului Israel, nu doar în capitolul 10 al epistolei către corinteni, dar și în atâtea alte texte. În luna aprilie, cuvântul cheie a fost ritualul. Inițial, voisem ca acea întâlnire să aibă titlul: Ritualul lumii vs. Ritualul lui Dumnezeu. Însă, pe măsură ce am lucrat la prezentare, mi-am dat seama că Dumnezeu nu are un ritual. Prin urmare, am preferat să folosesc termenul de Istorie. Citisem cartea unui italian, Luigi Zoja, intitulată Istoria aroganței, și mi-am dat seama că asta este, de fapt, istoria omenirii de după cădere, o istorie în care omul își atribuie tot mai multă importanță până acolo încât își arogă, odată cu umanismul, calitatea de zeu, statut de referință ultimă a binelui și răului. Dacă, înainte, ritualul avea rolul de a facilita accesul omului în prezența lui Dumnezeu, în epoca modernă și postmodernă, din pricina secularizării tot mai accentuate, ritualul și-a pierdut importanța și funcția. Trăim într-o epocă în care istoria ne dă fiori, fiindcă vine de nicăieri și se îndreaptă, abrupt, spre nicăieri. Metanarațiunile, cele care promovau anumite modele de urmat, cele care impun de fapt ritualul, sunt aruncate la coșul de gunoi al noii istorii. Tehnica a preluat frâiele noii istorii, iar lumea galopează științific pe drumul verbului a avea către un cataclism de care este, într-un mod de-a dreptul prostesc, fascinată. Acum, ritualurile sunt ceea ce Pavel numește fapte, adică gesturi faptice pline de solemnitate care încearcă să ia locul credinței mântuitoare. Găsim peste tot în Scriptură povestea asta. Oamenii cred că un ritual le poate aduce salvarea fiindcă doar el le face accesibil sacrul. Însă aceeași Scriptură ne arată că acest lucru este o mare și gogonată minciună. Tot pământul este al lui Dumnezeu. Ca urmare, tot pământul suspină după răscumpărare. Tot pământul se vrea sacru. Noi, cei care ne naștem din nou, înțelegem că ne aflăm în prezența lui Dumnezeu nu doar în clădirile pe care le numim biserici, ci oriunde ne aflăm. În pat, la toaletă, pe drum, în mașină, în pădure, pe vârf de munte. Când ești conștient că aceasta este realitatea, înțelegi că nu doar în anumite contexte, ci în toate contextele ești ucenicul lui Hristos. Cina Domnului este evenimentul prin care comemorăm, prin care ne aducem aminte că împreună împărtășim această realitate. Împărtășim o jertfă, împărtășim o istorie întemeiată de această jertfă, împărtășim o dimensiune spirituală, și, nu în ultimul rând, împărtășim dragostea lui Dumnezeu.

Dragostea a fost tema lunii mai, iar cuvântul cheie a fost mediator. Noi nu putem iubi fără mediator. Iar în dreptul acestei noțiuni pot așeza orice persoană sau lucru care mă învață cum să iubesc. Mediator poate fi nu doar mama și tata, ci și prima mea iubire, o carte, o poveste, o narațiune deci. Voi iubi în funcție de felul în care am iubit pentru prima oară, sau voi iubi după cum am citit în cărți, sau am văzut în filme, sau am auzit în muzică. Iată de ce am crezut extrem de important să atrag atenția asupra primilor mediatori ai iubirii: mama și tata. Iubim după cum ne iubesc ei. Mama ne iubește necondiționat fiindcă are rolul de a ne face să ne simțim siguri în viață. Iubirea ei ne asigură că suntem ai ei și că ea nu ne va părăsi niciodată. Tata ne iubește condiționat fiindcă el are rolul de a ne învăța, de a ne îndruma, de a ne ajuta să asimilăm principiile corecte. Conștiința maternă ne spune: nimic din ceea ce faci în viața aceasta, nici cel mai mare rău, nu mă va împiedica vreodată să te iubesc și să-mi dau viața pentru tine. Conștiința paternă ne spune: dacă faci rău, trebuie să accepți anumite consecințe ale faptelor tale rele, și, mai ales, trebuie să te schimbi ca să te iubesc. „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Vom iubi cu-adevărat atunci când vom interioriza aceste două conștiințe. Avem nevoie de amândoi părinții pentru a învăța să iubim cu-adevărat. Dar părinții noștri pot avea chipul lumii sau chipul lui Hristos și atunci învățăm să iubim în chip lumesc sau în chip divin. În primul caz, iubirea devine o relație centrată pe capital, pe putere, pe prestigiu. În al doilea caz, iubirea devine trudă și sacrificiu. În primul caz, iubirea este mediată de bani, de internet, de pornografie, de zeii de schimb sau de vedete. În al doilea caz, iubirea este mediată de Dumnezeu, prin Isus Hristos. Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit eu, ne-a poruncit Isus Hristos. Anul acesta, sloganul întâlnirii din februarie, dedicată cuplurilor, a fost „Să lăsăm, ca moștenire, dragostea”. Trecut prin filtrul prezentării mele de data trecută, sloganul acesta ar suna în felul următor: Să ne iubim așa cum ne-a iubit Hristos și să-i învățăm, astfel, și pe copiii noștri să iubească cu-adevărat.

L-am întâlnit pe Isus Hristos, Adevărul lui Dumnezeu, am fost iertat, m-am iertat și pot ierta, am fost, astfel, eliberat, am intrat într-o nouă realitate, pe care o numesc Împărăția lui Dumnezeu, vestesc, la Cina Domnului, moartea pe cruce a Mântuitorului meu, iubesc așa cum m-a învățat Mântuitorul meu și tot ceea ce fac în lume este subordonat chemării mele, de a trăi toate aceste adevăruri pe care tocmai le-am enumerat. În fond, despre asta este textul recitat astăzi de Puiu. Nu vreau să insist foarte mult asupra lui. Întâlnirea de astăzi este mai degrabă una de rememorare a serilor trecute. A vorbi despre cultură în zece minute este o glumă. Poate, în anul care vine, voi dedica mai mult timp acestui lucru.

Noi, cei născuți din nou, cei care am fost întâlniți de Adevărul lui Dumnezeu, cei care am primit darul nemeritat al iertării, care am fost eliberați, care am fost sfințiți, care trăim continuu în prezența lui Dumnezeu, iubindu-ne unii pe alții și iubindu-ne chiar și vrăjmașii, suntem invitați să ținem piept procesului de laicizare impus de mersul lumii acesteia. Cum? Fiind ceea ce suntem chemați să fim. Creștini evanghelici, oameni care s-au eliberat de idolatrie și care, prin ceea ce gândesc, spun și fac, arată că au un singur Domn: pe Isus Hristos. Este adevărat, textul nostru are legătură mai degrabă cu problemele interne ale bisericii din Corint, dar, într-o oarecare măsură, el trimite și la efectul pe care aceste probleme îl au în afară. Căci sănătatea din interiorul trupului lui Hristos afectează în mod direct manifestarea acestui trup în afară.

Îmi amintesc destul de clar: după botez, mi-am frecat mâinile și mi-am spus că mă apuc de treabă. Două uși s-au deschis aproape simultan: am reluat publicarea de articole în câteva reviste de cultură, în speță, în reviste de literatură, locale și naționale.  În același timp, fratele Beni m-a rugat să preiau sarcina corectării cărților pe care urma să le publice sau să le reediteze. Am lucrat cu sârg multă vreme, în ambele zone. Iar în pauze, am scris și alte lucruri. Mi-am publicat și un volum autobiografic, pe care l-am lansat la București. Mi-am dat seama însă de ceva. Încetul cu încetul, discrepanța dintre ceea ce făceam pentru cultura lumii și ceea ce făceam pentru cultura lui Dumnezeu era tot mai vădită. Simțeam că trăiesc cu picioarele în două bărci, și că aceste bărci se îndepărtează tot mai mult una de alta. Într-o barcă, prestigiul era motorul și puterea era ghidul. În cealaltă barcă, Isus Hristos era și motorul, și, în același timp, și ghidul. Într-o barcă se striga: „Isus să fie anatema”, iar în cealaltă barcă se striga „Isus este Domnul.” Ei bine, cam după vreo doi sau trei ani, pur și simplu m-am văzut nevoit să aleg. Și, cu ajutorul Celui care m-a eliberat, am ales a doua barcă.

Acolo unde se strigă „Isus este Domn”, lucrează Duhul Sfânt, care își revarsă darurile cu generozitate numai pentru ca acest strigăt să prindă substanță, culoare și putere. Slujbele noastre, ale celor care ne considerăm ucenici ai lui Hristos, au legătură cu slujba lui Hristos, cu ceea ce a venit să facă el pe pământ, cu misiunea lui de răscumpărare. Iar lucrarea generală în care suntem implicați, prin slujbă și prin darurile Duhului, ține de înaintarea lucrului lui Dumnezeu, de mântuirea tuturor oamenilor, de aducerea lor împreună la Ospățul final. Dumnezeu m-a creat cu un talent, pe care l-am văzut, pâlpâind, undeva prin clasele primare, pe care l-am descoperit mai nuanțat prin liceu, care s-a dezvoltat în prima tinerețe, și care stă să explodeze acum, la vârsta pe care o am. Dar acest talent ar trebui să aibă un singur rol: acela de a fi un dar pentru ceilalți, așa cum în dar a și fost primit. În textul de astăzi, Pavel explică condițiile în care un anume talent ar putea deveni un mijloc de revărsare a darurilor Duhului Sfânt. În primul rând, câtă vreme un om își pune în negoț talentul pentru ca Isus să fie anatema, el este cetățean al Împărăției Celui Rău, nu al Împărăției lui Dumnezeu, fiind sub controlul unui duh rău. Ca atare, când, datorită talentului meu, Isus ajunge să fie văzut ca Domn, atunci el este un mijloc de revărsare a darurilor Duhului Sfânt. Revărsarea darurilor Duhului Sfânt prin talentul meu mă pune în slujba unuia și aceluiași Domn, contribuind la înaintarea lucrului unuia și aceluiași Dumnezeu. Fiind un mădular al unui trup mai mare, înțeleg că sunt cetățeanul unei împărății în care oameni diferiți își pun talentele la dispoziția unui singur Duh, fiind în slujba unui singur Domn și participând la înaintarea lucrului unui singur Dumnezeu. Această activitate, caracterizată prin unitate în diversitate, face ca trupul lui Hristos să producă ceea ce eu aș putea numi drept cultura lui Dumnezeu. Noi, cei răscumpărați, lucrăm carevasăzică nu pentru noi înșine, ci pentru Dumnezeul Întreit.

Există trei implicații ale acestui principiu: pe prima am amintit-o: tot ceea ce facem îl proslăvește pe Isus Hristos. A doua este următoarea: „fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.” Câtă vreme ceea ce sunt și ceea ce fac nu îl proslăvește pe Hristos și, în același timp, nu îl zidește pe fratele meu, înseamnă că nu are legătură nici cu darurile Duhului Sfânt, nici cu misiunea lui Hristos, nici cu dorința de mântuire a lui Dumnezeu, ci cu dorințele și ambițiile mele. Mi-au trebui ani de zile ca să pricep lucrul acesta. Iar după ce am priceput, mi-a venit să dau de pământ cu toate cărțile pe care le-am publicat și cu toate articolele mele de prin nu știu ce reviste. Pentru că toate, fără nici o excepție, erau despre mine, despre talentul meu. Toate mă proslăveau pe mine. Și toate urlau asurzitor: „Isus este anatema.”

Răsuflu ușurat când privesc, acum, în urmă. Într-o zi, fără să îmi dau parcă seama ce fac, am scris cuiva pe facebook despre dorința mea de a colabora cu Credo Tv. La câteva luni după ce am trimis acest mesaj, directorul postului m-a chemat la o discuție și mi-a oferit șansa de a realiza ceva. Ceva care să-l proslăvească pe Hristos și să îi zidească pe frații mei. Astfel, a apărut emisiunea „Scara cuvintelor”, o emisiunea în care Duhul Sfânt se folosește de talentul meu pentru a-și revărsa darurile spre folosul celorlalți. Datorită ei, am renunțat complet la a mai scrie despre fel și fel de cărți, care nu folosesc decât la lăudăroșia autorilor lor. Astfel, mă aflu în slujba Domnului meu, căci m-am alăturat misiunii Lui, aceea de a duce binecuvântarea până la marginile pământului. Audiența emisiunii mele este, probabil, modestă. Însă m-am bucurat, exact acum un an, de scrisoarea unui autor, care nu are legătură cu mediul evanghelic. M-am bucurat tare mult de cuvintele lui. Și am înțeles ce putere mare poate avea Duhul atunci când te pui la dispoziția lui.

Însă există și o a treia implicație a principiului pomenit mai sus. Dacă toți, diferiți cum suntem, lucrăm pentru același Dumnezeu, și o facem spre zidirea sau folosul celui de lângă noi, atunci nu mai suntem în competiție unii cu alții. De aici rezultă așa numitul anti-elitism evanghelic, care se tot vehiculează printre noi. Eu însă cred altceva. Dacă nu suntem în competiție unii cu alții, asta nu înseamnă că nu suntem în competiție. Cred și afirm că suntem într-o competiție acerbă, într-o competiție infinit mai dură decât cea din lume: suntem în competiție cu noi înșine, fiindcă trudim să creștem, din slavă în slavă, spre asemănarea cu Domnul nostru Isus Hristos. Urcăm astfel scara care duce la cer.

Eu cred că fiecare om în care trăieşte Hristos, în care ia chip Hristos, este chemat să realizeze produse culturale evanghelice. Asta înseamnă că fiecare creștin trebuie să facă tot ceea ce face în spiritul veştii celei bune pe care o duce. Când spun produse culturale, mă refer la efectele materiale ale stăpânirii acestei creații. Noi, oamenii, suntem creați să ne reproducem, prin sex, și să producem, prin gen. Să facem, cu alte cuvinte, ceea ce face Creatorul nostru: să creăm. Produsul cultural este rezultatul direct al stăpânirii acestei lumi. Un fermier, bunăoară, este chemat să muncească pământul, adică să-l stăpânească. Este chemat să se reazeme pe voinţa lui Dumnezeu, dând, în acelaşi timp, tot ceea ce el, ca om, are mai bun. Cu alte cuvinte, este chemat să fie un model printre fermieri: să se îngrijească de pământul său, să evite compromisul şi, mai ales, să creadă că tot ce are şi produce vine de la Dumnezeu. Un meşteşugar este chemat să realizeze şi el un produs cultural evanghelic. Să facă ceva, indiferent ce, cu intenţia de a pune în acel obiect sau produs al său vestea cea bună. Vestea cea bună înseamnă reabilitare, ordonare, ieşire din haos. Adică puterea de a face ceva de la foarte bine în sus, intenţia nefiind aceea de a perfecţiona un produs, ci aceea de duce în lume, prin acel produs, vestea cea bună, adică ieşirea din haos, salvarea, mântuirea. Un intelectual, la fel, este chemat să se sacrifice produsului său intelectual cu intenţia de a transmite, prin el, vestea cea bună. Toţi oamenii care fac întocmai, care, prin ceea ce realizează, duc vestea cea bună, reprezintă elita.

Elita, așa cum o înțeleg eu în acest context, nu este un grup de oameni care controlează masele. Elita evanghelică, aşa cum o văd eu, este constituită din oameni care, prin puterea lui Hristos, înţeleg şi reuşesc să implementeze, în lumea aceasta laică, distrusă, puterea de reabilitare ce provine de la Hristos. Prin urmare, nu există o elită evanghelică. Ci noi toți, cei ce ne numim creștini, ar trebui să fim elita unei lumi care este cuprinsă de microbul păcatului și care se degradează zilnic. Sculptori, pictori, fermieri, meşteşugari, ingineri, IT-iști, muzicieni, scriitori, filosofi, teologi, profesori, învăţători, educatori, mame, taţi trebuie să arătăm că lumea nu este haos, că, dincolo de aparenta dezordine, există ceva care poate schimba lumea în bine. Și cum putem face asta dacă nu fiind cei mai buni în ceea ce facem. Când ești bun în ceea ce faci, și când arăți că lucrul acesta nu ți se datorează ție, ci Celui care te-a creat și care lucrează prin tine, ai șansa să auzi de la cel care nu-l cunoaște pe Dumnezeu cuvinte precum cele rostite de Împărații lumii: „Cu-adevărat, Domnul Dumnezeul tău este Domn în cer și pe pământ, fiindcă numai El ar fi putut face lucrul acesta.”

Nu știu dacă ați văzut cum arată textele creștinilor pe internet; ele îmi sar cel mai mult în ochi. Pe internet pui poze și filme sau scrii. În general, acționezi scriind, iar lumea te judecă imediat din cauza a ceea ce scrii dar și a felului în care scrii. Textele evanghelicilor sunt pline de greșeli gramaticale. Uneori sunt ilizibile. Cum să dai credit cuiva care pare că nu a terminat nici clasa a 3-a? Mai degrabă râzi de el, și ți se face milă de credința lui.

Un lucru pe care mi-l tot repetă de ceva timp soția mea este acesta: ai grijă la tot ceea ce faci și spui; tu nu mai ești al tău, ești al lui Hristos. De când am înțeles treaba asta, sunt tot mai puțin activ pe internet. Rareori scriu ceva. Chiar și-atunci, o fac gândindu-mă de o sută de ori dacă nu cumva jignesc pe cineva. Din păcate, uneori îmi casc gura în public și mă vait, afectând imaginea celui pe care îl reprezint. Căci eu sunt un reprezentant al Domnului meu aici, pe pământ. Orice lucru făcut în felul lumii îi poate dăuna. Orice minciună îl poate afecta, indiferent cât este ea de justificată în ochii lumii. Chiar și un flotant, deși unii nu sunt de acord cu mine. Orice prostie spusă, orice greșeală gramaticală, oricât de mică, strică slava Domnului meu. În loc să fie proslăvit, ajunge să fie făcut de batjocură. De aceea, „Isus să fie anatema” este o afirmație care se poate cuibări în tot ceea ce facem și în cum facem, în gesturile și atitudinile noastre, în textele scrise de noi, pe scurt, în produsele noastre culturale.

Cunoașteți toți, sunt convins, lucrarea lui Liviu Mocan, Stâlpi împuşcaţi. Am folosit-o pe afișul dedicat acestei seri. Petru Drăgan, designerul nostru, a avut inspirația de a deforma imaginea pe care i-am trimis-o, spunându-mi că asta obișnuiește lumea să facă, să deformeze toate valorile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Liviu Mocan a reuşit să reabiliteze un eveniment pe care lumea l-a obținut prin păcat. Abordând, ca temă de lucru, moartea revoluţionarilor, a reuşit să inoculeze în ea, printr-o metodă artistică personală, Învierea lui Hristos, redând acest eveniment lumii într-o perspectivă strălucitoare, la propriu şi la figurat. Cei care se plimbă printre Stâlpii împuşcaţi, nu se plimbă printre cadavre, ci printre reprezentări materiale ale învierii acestor cadavre. Liviu Mocan a arătat că moartea nu este neantizare, ci înviere. A realizat un produs cultural evanghelic.

Dar eu cred că noi toți, indiferent ce facem, putem realiza un produs cultural evanghelic. Important este să ne subordonăm talentul chemării noastre, de preoți, de ucenici ai lui Hristos.

O spun din nou: Fiecare dintre noi, cei de aici, suntem chemați să supunem lumea și să producem, astfel, cultură. Și facem lucrul acesta nu doar prin produse culturale de înaltă ținută estetică, cum sunt artele, ci prin tot ceea ce ține de felul nostru de a fi: prin ceea ce credem, prin ceea ce gândim, prin ceea ce spunem și, desigur, prin ceea ce facem. Și totul trebuie să fie de cea mai înaltă ținută morală și profesională. Dacă ești inginer, atunci, punând în negoț ceea ce ești pentru Hristos, devii inginerul lui Hristos. Și răscumperi astfel domeniul tău de activitate. Dacă ești IT-ist, punând în negoț ceea ce ești pentru Hristos, devii IT-istul lui Hristos. Și răscumperi astfel domeniul tău de activitate. Dacă ești doctor, punând în negoț ceea ce ești pentru Hristos, devii doctorul lui Hristos. Și răscumperi domeniul acesta de activitate. Cum faci toate acestea? Îți asumi maximul de responsabilitate pentru ceea ce faci, și subordonezi mandatul cultural, adică slujba ta în lume, chemării tale, misiunii tale, de fapt, misiunii lui Hristos. Așadar, când mergi la serviciu, nu ești în slujba oamenilor, ci în slujba lui Hristos. Iar Duhul își revarsă darurile prin tine doar atunci când ești în slujba acestui singur Domn și participi la lărgirea Împărăției autenticului și singurului Dumnezeu.

Serile acestea de tineret au fost și încă sunt pentru mine un moment important, fie și numai pentru că, datorită lor, mi-am dat seama cât sunt de imatur în anumite privințe. Cât sunt de limitat, în alte privințe. Dar și cât de frumos poate lucra Duhul Sfânt atunci când mă pun la dispoziția lui. Atunci când am ales să mă alătur lui Hristos în misiunea Lui, deși am făcut-o cu mari temeri, am luat cea mai bună decizie a vieții mele de până acum. Am învățat mai mult decât am învățat în cei 6 ani, câți s-au scurs de la botez. Am înțeles, în profunzime, importanța crucii lui Hristos, în fața căreia m-am oprit de fiecare dată. Am trecut prin câteva bătălii spirituale care mi-au arătat ce înseamnă să pășești pe urmele pașilor lui Hristos, cu crucea pe umăr. Am înțeles abia acum cum e să treci prin ceea ce se tot șoptește: că cei aflați în față sunt cei mai ispitiți. Trebuie să recunosc, am trecut prin zile cu-adevărat cumplite, și am cerut nu o dată ajutorul fraților mei. Am trecut de la entuziasm la decepție, de la decepție la entuziasm, și am planat, în fine, într-un soi de resemnare, din care sper să ies cât mai curând. Însă, cel mai frumos a fost atunci când am lucrat la toate cele opt prezentări. Aproape că nu îmi aduc aminte nimic din timpul petrecut la calculator, scriind, cu o grămadă de cărți deschise, și cu Biblia de popă – cum îi spun cei din grupul meu – mutată mereu când într-o parte, când într-alta, când pe genunchi, când pe tastatură. Nu îmi aduc aminte, fiindcă îmi pare că toate cele 8 prezentări s-au scris singure. Parcă mi-au fost dictate. Până și cărțile par să fi fost alese de cineva. Și pot spune că aici e câștigul cel mai mare. Chiar și-atunci când îmi făceam probleme că nu voi apuca să îmi termin prezentarea, am văzut cum prezentarea se scria singură. Toate aceste lucruri, o spun fără nici un dubiu, le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte cum voiește. Vă recomand tuturor să puneți în negoț ceea ce aveți și ceea ce sunteți, fiindcă numai în felul acesta veți experimenta cum e să fiți mădularele unui trup cu-adevărat minunat, și veți vedea, într-adevăr, cum e să fii schimbat, din slavă în slavă, către mult dorita sfințenie.

Acum vreo 2 sau 3 luni, nu îmi amintesc exact, m-am plâns lui Marius Cruceru că mi-e tare greu, că oamenii pleacă de la prezentările mele, că tinerii nu vin, își caută alte activități, că sunt cam prea ispitit, că mi se întâmplă fel și fel de lucruri. După ce am vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu și despre capital, la nici o săptămână am luat o țeapă de vreo 30 de milioane de lei vechi. Pfui, mi-am zis atunci, greu e să ai ceva ca și cum n-ai avea. Cuvintele lui Marius au fost următoarele, îl citez: „eh, daca stai cuminte si devii un crestin mediocru, nu ti se mai intimpla nimic, dar te vei plictisi de moarte. Mergi mai departe si nu exista aventura mai tare. Uita-te la Beni! Ce ti se poate intimpla mai rau dupa 40 de ani de slujire.” Hm, nu aș spune că e foarte încurajator.

Dar dacă Hristos este al lui Dumnezeu, atunci când ești al lui Hristos, toate lucrurile sunt ale tale, lumea, viaţa, moartea, lucrurile de acum, lucrurile viitoare; toate sunt ale tale. Când ești în slujba lui Hristos, vezi pe viu că este așa. Trăiești pe viu treaba asta. Așa că închei pe un ton mai optimist: Intrați în slujbă, puneți în negoț tot ceea ce aveți. Și veți vedea diferența. E ca și cum ai merge de-adevărate-lea cu un MIG, față de a sta undeva într-o cutie de plastic, dându-te pe simulator. Fiți ai lui Hristos, deci, și toate vor fi ale voastre!

Gata!